Dedicăm această ediţie lui Harrv From, fără de care Jurnalul nu ar fi putut să apară.
EDITORII
Prefaţă
Nu e deloc sigur că Mihail Sebastian şi-ar fi publicat jurnalul, netransfigurat literar, cum apare astăzi, la peste cincizeci de ani de la moartea scriitorului. Aşa cum mai făcuse la începutul carierei literare, e de presupus că l-ar fi folosit pentru un nou roman de tip confesiv sau, mai curând, pentru un proiectat eseu-mărturie, menţionat într-o însemnare. E încă un motiv, pentru cel (sau cei) care-l editează postum, să nu depăşească rolul unui regizor tehnic la un spectacol de teatru, adică acela de a face toate pregătirile pentru ca „spectacolul" să ajungă la public, întreg, nealterat, cât mai aproape de spiritul şi intenţiile celui care l-a creat.
La nici 28 de ani, când începe acest jurnal (februarie 1935), Sebastian se află într-un „ceas greu“. Criza fusese declanşată cu un an în urmă de scandalul în jurul romanului De două mii de ani şi al şocantei prefeţe a lui Nae Ionescu, care justifica teologic antisemitismul. Atacurilor de toate nuanţele şi din toate direcţiile, vizând romanul şi acceptarea prefeţei, Sebastian le-a răspuns într-un eseu magistral, Cum am devenit huligan, încheiat în decembrie 1934. Aici va face, cu obişnuita lui luciditate, şi bilanţul de după catastrofa:
De două mii de ani a fost un act riscat de sinceritate. Pe urma lui, rămâne o casă pierdută, un simbol căzut, o mare prietenie săgetată. Puţin scrum, atâta tot. (...) E o numărătoare tristă: nu mai este una deprimantă. îmi spun fără să bravez pe nimeni şi, mai ales, fără să mă bravez pe mine însumi, că nu vom plăti vreodată destul de scump dreptul de a fi singuri, fără jumătăţi de amintiri, fără jumătăţi de afecţiuni, fără jumătăţi de adevăruri.
Ziarul Cuvântul („casa pierdută"), în redacţia căruia lucrase din 1928, fusese suspendat mai înainte, în ianuarie 1934, după asasinarea lui I. G. Duca. Oricum, ţinând seama de noua orientare politică, progardistă, a directorului (Nae Ionescu), prezenţa sa în redacţie nu ar mai fi fost posibilă. Scriitorul se simte însingurat, cu sentimentul,
care se accentuează în anii imediat următori, că acel climat intelectual în care se formase, la Cuvantul şi în gruparea „Criterion", ambele dominate de personalitatea lui Nae Ionescu, începe să se destrame, erodat de politizarea excesivă şi radicală a mentorului şi, sub influenţa lui covârşitoare, a câtorva buni şi străluciţi prieteni.
Sebastian fusese, până atunci, o prezenţă distinctă şi apreciată în publicistica şi viaţa literară, activ în polemici şi dezbateri de idei, în spaţiul culturii, ca şi în cel politic, mânuind floreta argumentului cu o siguranţă a convingerilor şi gustului sporită de sentimentul că aparţine unui grup solidar de intelectuali şi scriitori care îşi propun să aducă un suflu nou în viaţa literară românească şi în mişcarea ideilor. Incidentul „prefeţei", cu toate consecinţele sale, a fost numai un prim cutremur şi Sebastian va mai continua în următorii patru-cinci ani să se implice în viaţa literară „ca şi cum nimic nu s-a întâmplat". El menţine în acelaşi ritm activitatea publicistică la Revista Fundaţiilor Regale (unde a fost şi redactor, din 1936 până în 1940), la Rampa, Viaţa românească, Independance Roumaine şi altele.
In spiritul şi moda vremii, nu puţini scriitori din generaţia lui Sebastian ţin jurnale, cu mai multă sau mai puţină consecvenţă şi convingere. Nici Sebastian nu făcuse până atunci excepţie, cochetând cu jurnalul de tip gidian. Acum însă - scriitorul o simte aproape de la început - e vorba de altceva; e mai curând sentimenttd că viaţa lui, traiectoria lui intelectuală au ajuns la un punct critic. Marea în care navighează e plină de stânci primejdioase; un .jurnal de bord" îl poate ajuta să evite naufragiul, iar dacă nu - poate rămâne, pentru cei ce vor veni, mărturia unui eşec care semnifică mult mai mult decât o înfrângere individuală. Dc aici, dorinţa vădită de a nota tot, în ciuda momentelor, nu puţine, de oboseală şi descurajare. Dacă se poate vorbi de un model literar în acest ultim jurnal, el poate fi găsit mai curând în jurnalul de introspecţie dc tipul celui ţinut de Jules Renard, pe care Sebastian îl comentează entuziasmat în 1936:
Jules Renard este sinceritatea însăşi. Jurnalul lui consemnează, fără ipocrizie, tot ceea ce o conştiinţă de om poate cunoaşte de-a lungul unei vieţi care nu e totdeauna făcută din eroisme. El ne dezannează prin curajul confesiunii. Puţini oameni au luat vreodată condeiul în mână pentru a fi atât de necruţători cu ei înşişi. (...) Examenul său intim este fără menajamente. El are curajul vanităţilor lui, curajul invidiilor lui, curajul laşităţilor lui. Le mărturiseşte direct, fără a se scuza, cu un fel de cruzime ironică, pe care numai copiii o au.
Există câteva niveluri ale jurnalului lui Sebastian, deseori atât de distincte încât însemnările Iui ar putea fi împărţite în câteva „jurnale". E mai întâi un jurnal intim, al stărilor interioare, al experienţelor sentimentale al relaţiilor de familie eu mama şi cei doi fraţi ai lui , transcrierea unor vise, câteodată de o transparenţă stupefiantă, numeroase impresii de lectură, multă muzică clasică ascultată cu frenezie la radio sau în sala Ateneului.
Este apoi un jurnal de creaţie. Sebastian mai ţinuse şi publicase (în 1929, în Cuvântul, din nou în 1932, în revista Azi) asemenea notaţii de laborator scriitoricesc, devenite, în literatura dintre cele două războaie, mai eu seamă în Franţa, o adevărata specie literară. Perioada cuprinsă acum în jurnal, de criză şi izolare, este, constatăm, fertilă literar. Sebastian scrie eseul despre corespondenţa lui Proust (apărut în 1939), reface şi publică romanul Accidentul (1940). După succesul piesei Jocul de-a vacanţa (montată în 1938), compune în anii războiului alte două piese de teatru care l-au consacrat ca dramaturg (Steaua fără nume şi Ultima oră), traduce şi prelucrează mai multe piese pentru a se putea întreţine. Toate aceste scrieri, ca şi proiectele rămase nefinalizate, capătă în jurnal, în contrapunct, un comentariu paralel, într-o măsură autonom, alcătuit din subtile notaţii privind treptata elaborare a textului literar, mărturii despre pătrunderea unor întâmplări şi situaţii reale, ca şi a unor fiinţe reale, în ţesătura ficţiunii, ilustrări ale modului în care forma finală a textului e influenţată de datele exterioare sau de părerile prietenilor, exprimate pe parcurs. în repetate lecturi în grup.
In zona jurnalului intim se află, la început, şi cel „evreiesc", evoluând însă, datorită schimbării statutului evreilor, spre o mărturie nu numai a propriilor trăiri şi dileme, ci şi a dramei evreieşti care se desfăşoară în aceşti ani. După scandalul romanului, Sebastian era, şi în mediile intelectuale evreieşti, „răţuşca cea urâtă", atacat violent pentru apartenenţa sa la grupul de la Cuvântul, aflat din 1933 în derivă politică extremistă. De prin 1937, jurnalul înregistrează efectele discriminării şi marginalizării evreilor.
Aceste pasaje devin parcă o continuare firească, mult mai dramatică însă. a frământărilor eroului din De două mii de ani. După ce trăise, aproape un deceniu, euforia acceptării şi consacrării în mediul literar românesc, Sebastian a cunoscut apoi şi dureroasa experienţă a respingerii legiferate şi a treptatei ostracizări. El e cu deosebire sensibil la formele lot mai groteşti de persecuţie, notate cu stăpânită resemnare şi ironic. Cu toate diferenţele, uneori radicale, pe terenul ideilor. Sebastian menţine relaţii amicale cu nu puţini intelectuali evrei, fie ca e vorba de liderul şi ideologul sionist A. L. Zissu, fie de comunistul Belii Zilber, fie de scriitorii Felix Aderca sau Camil Baltazar, readuşi cu toţii, prin forţa noii legislaţii, la situaţia umilitoare pentru ei de a se limita la un spaţiu cultural exclusiv evreiesc, creat în jurul instituţiilor comunitare (Teatrul „Ba- raşeurn". liceul şi colegiul evreiesc ele.).
Jurnalul intelectual şi politic ocupă cel mai mare spaţiu, incluzând aici şi notaţiile privitoare la mediile literare şi intelectuale frecventate de Sebastian, în special „foaia de temperatură" a relaţiilor cu prieteni apropiaţi: Mircea Eliade, Camil Petrescu, Al. Rosetti, Petru Comarnescu, Eugen lonescu, Antoine Bibescu, Radu Cioculescu, C. Vişoianu, Teodorescu-Branişte - şi a celor din lumea teatrală bucu- reşteană - regizori, cronicari teatrali, actori şi tumultuoase actriţe. Relaţii complexe şi sinuoase, marcate nu o dată de tensiuni, decepţii, alteori de expresii tulburătoare de solidaritate fraternă.
Publicarea numai a unor fragmente din aceste însemnări poate deveni (cum s-a şi întâmplat uneori) o sursă de deformări sau intenţionate mistificări. Ca în cazul multor autori de jurnale de scriitor, şi la Sebastian o apreciere dură despre un prieten apropiat este adesea expresia unei umori de moment, a unei mânii sau frustrări trecătoare. Cât de uşor ne putem înşela (sau, mai grav, putem înşela pe alţii) alegând, de pildă, câteva însemnări depreciative sau zeflemitoare despre Camil Petrescu. Numai totalitatea referirilor, inclusiv corespondenţa şi numeroasele pagini pe care le-a publicat Sebastian despre activitatea literară şi publicistică a lui Camil Petrescu, dă adevărata imagine a unei prietenii de o rară forţă şi longevitate în capricioasa lume literară.
Jurnalul mai aduce o mărturie, poate surprinzătoare: nici criza teribilă provocată de prefaţa lui Nae lonescu şi nici chiar „convertirea gardistă" a lui nu duc la ruperea relaţiilor dintre ei. Are loc, vedem din jurnal, numai o inevitabilă şi netă despărţire pe terenul ideilor politice. Mâhnirea discipolului decepţionat de cel care i-a fost, şi lui, „director de conştiinţă" alternează cu irepresibila distanţare ironică, generatoare de situaţii şi replici caragialiene. Poate că neverosimila persistenţă a contactelor cu el şi ceilalţi prieteni „convertiţi" (Mircea Eliade, în primul rând) are o explicaţie afectivă, dar poate e mai curând vorba de o încăpăţânată convingere că, în ciuda abisului apărut între ei, va mai fi posibilă cândva refacerea excepţionalei ambianţe intelectuale pluraliste creată de aceiaşi prieteni, în etapa „Criterion".
Evoluţia de după război a unora dintre prietenii lui Sebastian (Eliade, Noica, Cioran), felul cum s-au referit ei, peste ani, la relaţia lor cu Sebastian ne îndreptăţesc, cred, să presupunem că, în împrejurări normale, legătura dintre ei s-ar fi restabilit, nu înainte însă ca Sebastian, aşa cum promitea, să facă, din perspectiva sa, analiza catastrofalei crize politice prin care acei prieteni au trecut.
In faţa procesului de radicalizare politică a prietenilor săi şi a generaţiei sale, „măcinată de ideologii" (cum notează Petru Comarnescu), Sebastian se pomeneşte de două ori handicapat: ca evreu, contestat de o ideologie care vede în evreu principalul duşman, şi ca intelectual, rămas, precum Beranger, eroul piesei lui Eugen lonescu, singur în faţa unor opţiuni totalitare şi colectiviste care îi contestă dreptul de a exista ca individ. Incă în 1934, la începutul acestui proces, Sebastian scria: „Nu e pentru prima oară când mă aflu la mijloc, între mitralierele ideologice ale extremei drepte şi ale extremei stângi.“ Refuzul extremelor revine şi în jurnal: „Dar eu? Eu care nu cred nici într-unii, nici într-alţii?“ Dintre prietenii apropiaţi. Eugen lonescu a fost, descoperim şi în acest jurnal, mereu alături de Sebastian, amândoi decişi, fiecare în felul lui, să facă faţă „rinocerizării". Despre relaţia lor în aceşti ani, Eugen lonescu va scrie în 1946: „Il iubeam aşa de mult... Mihail Sebastian îşi păstrase o minte lucidă şi o omenie autentică... Era acum un prieten, un frate... Se maturizase. Devenise grav, profund?
Maturizarea era şi un efect al sentimentului tot mai apăsător de izolare şi naufragiu. Jurnalul înregistrează cu precizie acest dureros traseu interior ce poate fi perceput, uneori, de cei foarte apropiaţi: senzaţia că toţi cei din jurul lui s-au înscris pe o altă orbită, lăsându-l tot mai singur, dar simulând cu toţii normalitatea de dinainte. Prietenii obişnuiţi cu stilul său epistolar, confesiv dar discret, de o delicată şi sceptică ironie, sunt şocaţi, în răstimpuri, de patetismul unor mesaje. Ii poţi ghici vulnerabilitatea şi sentimentul de paria şi în aceste rânduri scrise dintr-o concentrare militară prietenului Camil Petrescu:
Vremea trece încet şi viaţa pe care o duc cere nervi mai tari decât ai mei. Am clipe de exasperare, când aş vrea să urlu. Intr-un fel mă sperie lipsa mea de rezistenţă nervoasă. Ştiu eu ce îmi rezervă viaţa de aici încolo? (...) Schimbările de la Fundaţie mă neliniştesc. Noul secretar literar a fost instalat? Nu-mi fac iluzii asupra şanselor mele acolo, dar, dacă sunt dat afară, aş dori ca cel puţin lucrul să nu se publice în ziare şi să nu se dea la radio. Mi-ar face rău aici, unde şi aşa, din acest punct de vedere, situaţia mea este foarte grea. (Scrisori către Camil Petrescu, II, ed. Florica lehim Bucureşti. Minerva, 1981)
Inştiinţarea de concediere, scrisă cu inimitabila politeţe birocratică, nu a întârziat să vină. O reproduc din substanţiala monografie a Dorinei Grăsoiu (Mihail Sebastian sau ironia unui destin): „Avem onoarea a vă încunoştiinţa că, în baza Decretului Lege din 9 august 1940, sunteţi licenţiat din serviciu pe ziua de 7 septembrie a.c., fiind evreu?"
în anii războiului, în postura inedită de profesor de literatură, ţinea să arate elevilor săi acelaşi chip senin şi discret, atent să-şi ascundă destrămarea interioară, lată-l reflectat în privirea acută a unui elev de 18 ani - viitorul istoric literar Paul Cornca - aşa cum apare într-o sugestivă evocare:
L-am întâmpinat pe Sebastian cu o imensă curiozitate şi speranţă: voiam să ştim, eram flămânzi de adevăr şi nu găseam pe nimeni în jur să ne arate, cu deget dc lumină, încotro trebuie s-o apucăm. Noul nostru profesor nu aparţinea oamenilor care te câştigă de la primul contact. Era de statură potrivită, mai degrabă mărunt după etalonul manechinelor de azi. Fizionomia sa gânditoare, cu ochi adânci şi buze senzuale, aveţi un aer copilăresc, reprimat parcă dc o înemntare nefirească: se temea să-şi dezvăluie lumea lăuntrică? Voia să-şi cenzureze printr-o severitate impusă spontaneităţi pe care şi le socotea vulnerabile? Părea un „puer senex", un tânăr îmbătrânit precoce, zidit nu atât din elanuri, cât din eşecuri, alcătuit dintr-un aliaj straniu de prospeţime şi oboseală, de sensibilitate hăituită dar ţinută în frâu. N-avea nimic dintr-un învingător, căci îi lipsea aroganţa şi siguranţa de sine, dar nici nu semăna a învins: dincolo de anxietatea privirii frapa în chipul lui o tresărire încremenită de orgoliu, mândria încăpăţânată a unui neam bătrân. Aşeza între el şi ceilalţi o distanţă politicoasă, dar ferm păzită, încât mi-au trebuit luni de zile de asediu şi câteva vizite în casa pe care o locuia în strada Antim, spre a sparge gheaţa. (Arc, 1995)
Cu deosebire după invadarea Poloniei de către armatele germane şi sovietice, apoi căderea Parisului, jurnalul politic c predominant, şi la înălţimea gravităţii perioadei. în afara înregistrării evenimentelor, el devine o meditaţie asupra aceloraşi teme care străbat eseul Cum am devenit huligan', intelectualii şi politica, tentaţia totalitaristă, condiţia evreului şi dilemele intelectualului evreu. în anii războiului, când un deznodământ tragic era o posibilitate de fiecare zi (primejdia deportării, a unui pogrom de proporţii), jurnalul, scris de un om „care merge, zi de zi, ceas de ceas, cu gândul morţii lângă el, în el“, capătă o finalitate mai limpede: să adune elementele unei noi cărţi, o esenţială mărturie despre experienţa ultimilor ani, experienţa sa şi a generaţiei lui, a evreilor români, a societăţii româneşti.
Jurnalul lui Sebastian e în bună măsură un jurnal de scriitor, dar nu şi unul „literar" din categoria celor scrise cu gândul la viitorii cititori şi calculând, în consecinţă, efectele. Dimpotrivă, autenticitatea şi sinceritatea gândului exprimat au mereu prioritate. De aici, însă, şi neîncrederea în jurnal, în posibilitatea de a capta semnificaţii şi stări esenţiale numai din consemnarea clipei. în realitate, acuitatea observaţiei zilnice, coerenţa şi adâncimea introspecţiei au ca rezultat alcătuirea lentă a unei opere în care constructorul se zideşte pe sine, folosind propria viaţă ca unic material de construcţie. Moartea atât de neaşteptată şi absurdă - intr-un accident.
In 29 mai 1945 a dat acestei ultime creaţii aura unui mesaj din pragul morţii.
Jurnalul se încheie la sfârşitul anului 1944 şi mai înregistrează câteva luni de la răsturnarea totală a regimului din România, inclusiv prezenţa trupelor sovietice în Bucureşti. Dincolo de satisfacţia încheierii războiului şi gândul supravieţuirii. Sebastian intuieşte, neliniştit, semnele instalării unor noi forme de represiune, care îl privesc şi pe el direct, dar nu ca evreu de data asta. ci ea individ sub un regim care, dc pe acum, începe să-şi creeze instrumentele de exercitare exclusivă a puterii. O dată cu primele semne de manipulare şi mistificare politică, Sebastian percepe de pe acum începutul noii rinocerizări, de sens opus, prosovietic, care va afecta nu puţini intelectuali, români sau evrei. Scurta experienţă în redacţia României libere („terorizată de conformism") este edificatoare: „Imbecilitatea îndoctrinată e mai greu de suportat decât imbecilitatea pură şi simplă."
Absurditatea sfârşitului prematur nu e comparabilă decât cu teribila ironie a epilogului „romanului" politic în care Sebastian a fost implicat, post-mortem, ca „personaj". Ultimele pagini ale jurnalului, luminate intermitent de speranţele de după ieşirea din război şi eliberarea de spectrul morţii, înregistrează, în decembrie 1944, şi bucuria reîntâlnirii cu muntele, într-o proiectată excursie la Diham, împreună cu câţiva prieteni (printre ei, Lucreţiu Pătrăşcanu, Belu Zilber, Lena Constante, Harry Brauner), ajunşi acum protagonişti ai dramaticelor răsturnări politice din vara acelui an. Peste numai câţiva ani, prietenii lui se aflau pe banca acuzaţilor, în faţa unor anchetatori şi judecători eminamente „de tip nou". Printre multele „crime" mărturisite e menţionată şi acea euforică excursie la Diham, devenită acum un element într-un scenariu al „devierilor" şi „comploturilor" împotriva noului regim.
La numai câţiva ani de la naufragiul şi al acestui „nou regim", instalat cu forţa după război în România, ultimul mesaj al lui Sebastian iese la lumină întocmai cum l-a lăsat scriitorul, integral şi nede- format. Dacă el va găsi acum cititorul receptiv, ar însemna că Mihail Sebastian a intrat, măcar postum, într-o zodie mai norocoasă, justificând, poate, abia acum optimismul „ultimului cuvânt" al eseului din 1934:
Incredinţez aceste foi unui om tânăr, care le va pruni eu buna-credinţă şi le va citi aşa cum ar sta de vorbă cu el însuşi. Nu-l cunosc pe acest tânăr şi nu ştiu unde este. Dar sunt convins că este.
LEON VOLOVICI
Prefata volumului "Jurnal 1935 - 1944 Mihail Sebastian", Editura Humanitas
Cumpara cartea "Mihail Sebastian Jurnal 1935 - 1944"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.