Introducere
Intr-o binecuvântată zi de octombrie, cu toamna ce-şi trimitea razele orizontale ale soarelui să ne mângâie, iar prin colţuri umbroase ne strângea cu un friguţ, înaintemergător al frigului de toamnă târzie ce va urma, prin strădania neobosită a unui zburător, generalul de Flotilă Aeriană Radu Theodoru, şi cu binecuvântarea Părintelui Stareţ al Mănăstirii Comana, Mihail Muscariu, ne-am strâns o mână de entuziaşti, vâslitori în contra-curentul vremurilor de azi, care caută cu orice chip să scoată din mintea şi inima noastră tot ce este legat de istorie, tradiţii, naţiune, eroi şi suflet românesc. Prilejul l-a constituit un simpozion ce marca împlinirea a 75 de ani de la luptele de la Stalingrad şi Cotul Donului, cea mai grandioasă bătălie la care a participat vreodată Armata Română, dar şi cel mai mare dezastru militar - prin prisma pierderilor şi a consecinţelor ulterioare - din istoria noastră.
Erau prezenţi generali ai Armatei Române, comandori, ofiţeri superiori, oameni de cultură, atât din dreapta, cât şi din stânga Prutului, un ales public. Intre ei am remarcat un bătrânel - să-i fi dat cel mult 70 de ani, scund, îmbrăcat în portul din nordul Moldovei, vioi -numai inimă, care, atunci când a prins microfonul, cu greu s-a lăsat înduplecat să-l cedeze şi care -aveam să aflu spre marea mea uimire - era chiar un veteran de pe Frontul de Est, participant direct la Bătălia de la Stalingrad, grav rănit şi scăpat ca prin minune, după nişte peripeţii de necrezut, şi ajuns astăzi la 97 de ani, pentru a ne povesti, prin viu grai, ce a pătimit şi cum a biruit. Căci nimeni şi nimic nu mi se pare că reprezintă mai bine sufletul românesc, nimeni nu mi se pare mai arhetipal pentru ce a însemnat românul în vâltoarea vremurilor şi nimeni nu respiră mai multă biruinţă aşezată şi vitejie netrufaşă decât veteranul Nică Paiu din Soci, comuna Miroslăveşti, judeţul Iaşi.
Cu toate că era înconjurat de persoane şi personalităţi de primă mână, cu toate că participanţii au susţinut alocuţiuni strălucite, în inimă am simţit că El era cea mai importantă persoană de faţă, prin legătura fizică pe care o făcea cu trecutul, prin mărturia pe care o dădea despre ce a pătimit, pentru bărbăţia fără emfază sau trufie, pentru credinţa nestrămutată în Dumnezeu şi pentru devotamentul cuminte pentru Neam, mărturisit prin gesturi şi vorbe simple, dar simţite.
După ce simpozionul a luat sfârşit, am mai rămas puţin, să „să tragem concluziile”, cum se spune, la o gustare şi un pahar de vin roşu oferite de Arhimandritul Mihail.
Acolo i-am cunoscut şi pe cei care îl aduseseră la această manifestare pe veteranul Nică Paiu: lonuţ Gospodaru, fost primar în comuna Mirosloveşti, împreună cu soţia şi fostul învăţător din comună, Gheorghe Pârlea. Discuţiile ce le-am purtat nu au făcut decât să- mi stârnească şi mai mult interesul şi să mă determine să fac o călătorie documentară pentru a-l cunoaşte pe veteran „la el acasă”, cum se spune, acolo, în satul de răzeşi, în ograda în care s-a născut, acum aproape un secol.
Intr-o rece dar frumoasă zi de început de decembrie, cu un soare ce prevestea o vreme blândă, însoţit de Marius Abagiu, coleg şi prieten cu fiul meu şi un foarte talentat fotograf, am luat drumul Moldovei. Am simţit drumul nemeritat de uşor şi gândul ne-a zburat la pătimirile şi la greutăţile pe care le înfruntaseră acum un secol cei ce plecaseră pe tragicul drum al refugiului în urma ocupării Capitalei de trupele Feldmareşalului von Mackensen în Primul Război Mondial, precum şi la plugarii noştri luaţi de la vatra lor şi puşi să mărşăluiască mii de kilometri în al Doilea Război Mondial....
După câteva ore am ajuns în apropierea comunei Miroslăveşti şi am şi luat contact cu Istoria.
Ne-am cazat la Hanul Răzeşilor, situat lângă Hanul Ancuţei, ambele fiind locuri în care te poţi crede în urmă cu secole, căci în interiorul cu aer medieval, plin cu obiecte gospodăreşti de pe vremuri, fiecare cu povestea sa nespusă, cu străchini, ulcele, cergi şi ştergare frumos ţesute, am fost întâmpinaţi de o pereche de moldovence frumoase şi rumene, îmbrăcate în portul atât de frumos al zonei, iar ciulind urechea, părea că desluşeam forfota negustorilor, tropotul de copite al cailor, respiraţia grea a boilor trăgând la un car, ori rumegând în grajd, iar cu coada ochiului ni se năzărea că zăream prin colţuri, la vreo masă, câte o siluetă masivă îmbrăcată într-un cojoc gros, cu privirea pătrunzătoare şi mustăţile picurând de vin roşu, greu, bărbătesc, întocmai ca în scrierile nemuritorului Sadoveanu. Pomenindu-l pe Sadoveanu, mama acestuia este din Verşeni, un sat aflat la câţiva kilometri, pe Valea Moldovei.
Cum spuneam, locurile mustesc de istorie, din cercetări, coroborate cu tradiţia orală şi toponimiile împrejurimilor, cel mai probabil aici a descălecat Dragoş, după faimoasa vânătoare a bourului. în vale curge râul Moldova, iar în apropiere este dealul denumit şi acum Dealul Căpăţânii, ceea ce ne duce cu gândul la ritualurile din vechime când, după vânătoare, capul bourului era îngropat pe un deal.
La poalele colinelor cu pante domoale se află locul bătăliei de la Valea Albă, unde Ştefan cel Mare şi Sfânt a fost învins de puhoiul oştilor sultanului, iar numărul celor căzuţi aici (din cronici reiese că mult mai mulţi turci decât români) a fost aşa de mare, încât oasele lor au albit locul, de unde şi toponimul. Spune cronicarul: „...ai noştri au pierit, de s-a albit poiana de trupurile lor. Şi mulţi dintre boierii cei mai mari au picat şi vitejii cei buni au pierit şi fu scârbă (jale) mare în toată ţara". Iar mai târziu,Ştefan a zidit pe aceste locuri o biserică-mausoleu, ce se înalţă şi astăzi, mândră, ca şi acum mai bine de o jumătate de mileniu şi care adăposteşte sub pardoseala ei oasele celor căzuţi pe aceste locuri. Mai aproape de zilele noastre, în vara anului 1944, în zonă s-au dus lupte cu armatele sovietice, mărturie fiind cimitirul ridicat pe o culme şi care adăposteşte rămăşiţele pământeşti ale ofiţerilor şi soldaţilor căzuţi la datorie.
După ce ne-am cazat, însoţiţi de domnul învăţător pensionar Gheorghe Pârlea, am plecat să-l întâlnim pe veteran. L-am găsit la biserica din sat - fiind vineri seara, sătenii se strângeau pentru Sfântul Maslu - aşa cum îl ştiam: vioi, bucuros să ne reîntâlnim şi numai suflet. Abia am reuşit să-l temperăm şi să-l asigurăm că a doua zi vom sta de vorbă pe larg. Ne-am întreţinut şi cu părintele Siminciuc, care între două spovedanii ne-a promis că a doua zi ne vom întâlni să ne prezinte şi viaţa spirituală a comunei.
Dis-de-dimineaţă, însoţiţi de domnul învăţător, ne-am prezentat la poarta lui Nică Paiu, veteranul de la Cotul Donului. Gazda ne aştepta în ţinută de gală -costum popular specific, gata pentru o discuţie amănunţită. Interviul a decurs de minune, nea Nică are o memorie perfectă, coerenţă, poftă de vorbă şi o simplitate care sporeşte nota de autenticitate. După ce am terminat interviul, ne-a servit cu o excelentă vişinată, bineînţeles făcută acasă, iar apoi ne-a prezentat gospodăria: grajdul cu cele trei vaci (fiecare cu numele ei!), coteţul cu doi porci, fântâna cea nouă, cu o apă atât de bună, încât părea fântâna cu apă vie din poveşti.
Am mers apoi să onorăm invitaţia Părintelui Romică Siminciuc, cu o statură de erou din baladele cu haiduci, adevărată pavăză şi păstor al credincioşilor din sat, energic şi cu viziune, şi care a mişcat lucrurile în primul rând datorită voinţei proprii şi a sprijinului comunităţii. Ne-a arătat Cimitirul Eroilor din comună, înfiinţat după luptele ce au avut loc aici în vara anului 1944, dar rămas de atunci în paragină. Acum, mormintele străjuite de două troiţe frumoase au din nou cruci, pe vechea temelie a bisericuţei se ridică 6 nouă, mândră biserică de lemn, cu un pridvor numai dantelărie din stejar. Şi pentru că trecutul se leagă cu prezentul, lemnul folosit poartă - la propriu, în fibra sa, urmele luptelor de acum 74 de ani: adânc în inima lemnului s-au găsit încrustate gloanţe şi schije, care - cine ştie? - poate chiar au trecut prin trupurile eroilor ce-şi dorm azi somnul de veci în cimitirul de lângă bisericuţă.
Ne-a arătat apoi biserica principală, ridicată în anii ’70, prin osteneala oamenilor din comună şi nu fără peripeţii: o dată începute, lucrările au fost sistate prin „ordin de sus”, apoi iar reluate, apoi iar sistate. în final dârzenia şi credinţa oamenilor au biruit: o frumuseţe de biserică aşezată în mijlocul unui mic părculeţ, către care duce o minunată alee podită cu lespezi de ardezie şi străjuită de nişte pini mândri. Dar desăvârşirea complexului s-a realizat recent: intrarea se face trecând pe sub o monumentală poartă în stil maramureşean, acoperită cu o revărsare de sculpturi şi încrustaţii.
Pentru că tot îl aveam cu noi pe minunatul ghid Gheorghe Pârlea, am profitat şi am dat o fugă peste apa Moldovei, să vedem şi biserica din Războieni, ctitorită de Sfântul şi Marele Ştefan la anul 1496. Biserica se află într-un complex, înconjurată de chilii, aici funcţionând, începând cu 1990, un schit de maici. Faţă de alte ctitorii ştefaniene, Putna, Moldoviţa, Suceviţa, ce înalţă sufletul cu volutele şi cu minunatele lor picturi, Războienii au un aspect sobru, sever chiar, cu ziduri din piatră natur, nepictate (singura ctitorie a lui Ştefan cel Mare care nu a fost pictată niciodată) şi forme masive, austere, de castru roman, care impun respect şi smerenie la gândul atâtor eroi ce şi-au aflat odihna cea veşnică sub pardoseala de piatră.
Pisania de deasupra intrării, cu frumoase slove dăltuite în piatră, este o capodoperă de elocinţă şi dramatism: fin zilele binecredinciosului şi de Hristos iubitorului Domn, Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, în anul 6984, iar al Domniei sale anul 20 curgător, s-a ridicat puternicul Mahomed, împăratul turcesc, cu toate forţele sale răsăritene şi încă şi Basarab Voievod, poreclit Laiotă, a venit şi el cu toată ţara lui basarabească. Şi au venit să prade şi să ia ţara Moldovei. Şi au ajuns până aici, la locul numit Pârâul Alb. Şi noi, Ştefan Voievod, cu fiul nostru Alexandru, am ieşit înaintea lor aici şi am făcut mare război cu ei, în luna iulie 26. Şi cu voia lui Dumnezeu au fost înfrânţi creştinii de păgâni. Şi au căzut acolo mulţime mare de ostaşi ai Moldovei. Atunci şi tătarii au lovit Moldova de ceea parte. De aceea a binevoit Io Ştefan Voievod, cu buna sa voinţă a zidi această biserică în numele arhistrategului Mihail.
Cu pace şi bucurie în suflete, ne-am întors către Miroslăveşti, pentru a încheia scurta, dar bogata noastră vizită.
La întocmirea textelor am folosit documentare din surse publicate până acum în ediţii oficiale, căutând să echilibrez izvoarele, astfel încât să rezulte un material acoperitor al evenimentelor, cât se poate de conform cu ceea ce ştim astăzi despre întâmplările şi oamenii de acum trei sferturi de secol, tară a interveni a supra spiritului celor narate. Sursele sunt indicate prin note de subsol sau în corpul textului, ca şi in secţiunea Bibliografie.
Cartea este structurată în două părţi, in prima sunt redate întâmplările pline de dramatism prin care a trecut veteranul Nică Paiu acum şaptezeci şi cinci de ani. In inima Rusiei, la Cotul Donului...Menţionez că interviui brut l-am transformat în relatare, operând doar modificări de stil, iar nu de fond, pentru a da coerenţă şi imitate istorisirii şi eliminând informaţiile incomplete, redundante sau care nu se încadrau în subiectul cărţii. De asemenea, am inserat în text şi alte informaţii, pe care mi le-a dat în discuţii purtate în afara interviului înregistrat.
In partea a doua, am încercat să schiţez câteva consideraţii personale - bazate pe lecturi şi studiu propriu - despre acea bătălie cu implicaţii importante nu doar pentru noi, românii, nu doar pentru Germania şi Uniunea Sovietică - cei doi giganţi încleştaţi într-o confruntare de proporţii colosale -, ci pentru Europa şi lumea întreagă, şi ale cărei efecte le trăim astăzi, fie că suntem conştienţi, fie că nu. Am simţit această obligaţie, deoarece în conştiinţa publică - mai mult la noi decât în străinătate! - nu există o înţelegere a celor întâmplate atunci, a cauzelor care au dus la cel mai mare dezastru militar din istoria noastră şi nici a responsabilităţilor pentru cele întâmplate atunci.
Aceasta duce de foarte multe ori la aruncarea blamului asupra ostaşilor noştri şi asupra naţiunii în ansamblul său, cuvinte precum „trădare” şi „cutre” fiind folosite cu lejeritate şi complet gratuit. împotriva unor asemenea opinii trebuie să ne ridicăm cu hotărâre, bazându-ne pe fapte, mărturii şi documente; este ceea doresc să putem realiza, după lectura acestei cărţi.
Astfel, sper să putem lămuri câteva locuri comune, am putea spune tabu-uri, care sunt acceptate fără o minimă critică de foarte multă lume, de cele mai multe ori persoane complet neinformate asupra subiectului. Nu trebuie să ocolim aceste teme; dimpotrivă, trebuie să le scoatem la lumină, iar dacă rezultatul va fi că le voi aduce în atenţie şi voi provoca o dezbatere, acesta va fi cu siguranţă un lucru pozitiv şi un temei de încredere pentru viitor.
Aşadar, la Cotul Donului, armata română şi românii în general au trădat armata germană, printr-o atitudine de non combat, sau, mai rău, prin laşitate? Au abandonat lupta când aveau - ei şi aliaţii lor - toate motivele să se simtă victorioşi? Soldatul român este el inferior soldaţilor celorlalte naţiuni cu care a intrat în contact? La 23 august, România, Regele Mihai şi armata - şi întreg poporul până la urmă - au trădat Germania, întorcând armele împotriva unui aliat onest? Au săvârşit un lucru condamnabil, răsplătind cu trădare o colaborare ce a debutat şi s-a desfăşurat sub zodia bunei-voinţe? România a invadat Uniunea Sovietică (în fapt Rusia) neprovocată, dintr-o dorinţă irepresibilă de a jefui un stat bun vecin, care trecea printr-o stare de slăbiciune şi intrând de bunăvoie şi cu avânt în alianţă cu Germania nazistă? După război, când ţara a căzut sub dominaţia Uniunii Sovietice şi s-a trecut la comunizarea naţiunii, au îmbrăţişat românii noua doctrină cu entuziasm sau laşitate? In fine, voi încerca să răspund, aducând în sprijin şi străini care au colaborat într-un moment sau altul cu românii, la întrebări mai generale, cum ar fi: Au românii vocaţia trădării? Sunt românii laşi? Au existat, în istoria noastră recentă, momente când realizările s-au datorat (în cea mai mare măsură) meritelor noastre?
Nu este în intenţia mea să glorific nejustificat o etapă istorică complexă şi care nu este lipsită de greşeli, umbre sau neîmpliniri; dar, în special după 1989, demoralizarea, defetismul şi (auto)desconsiderarea românilor şi a României au devenit sporturi naţionale, promovate cu asiduitate mai ales în media, prin emisiuni sau prin intervenţii ale unor „personalităţi”, „autorităţi” şi „conştiinţe” care se pricep la orice şi la nimic, şi-şi dau cu părerea în consecinţă, dar şi - într-o manieră mai rafinată - prin manualele de istorie „alternative”. Aşa că fără să se dorească a fi triumfalistă, această lucrare sper să arunce lumină asupra unor evenimente de multe ori cunoscute superficial la nivelul general (iar astăzi cu atât mai mult), şi asta din pricina ţintelor false care sunt aruncate în faţa naţiunii şi a unui tineret din păcate derutat cu intenţie şi metodă. In acelaşi timp, sper să stârnească interesul pentru a studia şi celelalte lucrări pe această temă - infinit mai ample şi mai bine documentate, atât ale autorilor români, cât şi străini.
Dacă am reuşit - măcar în parte - rămâne să afle cei care vor avea curiozitatea şi răbdarea de a citi până la sfârşit!
Sorin Berila
Stalingrad, Editura Christiana
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.