Noi oamenii, pe tot parcursul vietii pamantesti, trebuie sa traim cu credinta si convingerea ca in Biserica toti suntem tineri, caci una este varsta tineretii – cu aspiratiile si asperitatile ei inerente si firesti – si altceva inseamna a fi tanar si receptiv din punct de vedere spiritual, adica in stare sa primesti mereu noi impulsuri, care te imbogatesc si te implinesc duhovniceste!...

Si ei, tinerii, vin intotdeauna cu prospetimea si sinceritatea lor in modul de a aborda adevarurile vietii, ceea ce ar putea fi un important ajutor acordat societatii pentru a se putea elibera de servitutile dedublarii. Puritatea, curatia, sinceritatea, spontaneitatea si curajul tinerilor in analizarea, cu multa obiectivitate si impartialitate, a problemelor lumii post - moderne pot veni in sprijinul maturilor si al varstnicilor - care sunt generatii ranite de atatea experiente negative si dureroase. Acestia, la randul lor, i-ar putea apara pe tineri de a mai trece din nou prin astfel de experiente!...

Drept urmare, tinerii trebuie sa fie chemati sa faca parte din viata de zi cu zi a slujirii Bisericii, caci fara ei cu siguranta ca multe aspecte ale implinirii si inaintarii misiunii in social, de pilda, s-ar face cu mai multa dificultate!... Ei trebuie sa vina la un soroc firesc al existentei in cetatea crestina si-n Biserica, cu un „snop” si un „buchet” de fapte strans legate cu firul de cicoare al dragostei de Dumnezeu si de semeni si sa ni se prezinte ca parte a intregului Ecclesiei!..

1. Credinta si implinirea sau cultivarea acesteia, reflecta continutul fundamental al lectiei de religie

a. Continutul lectiilor de dogmatica si morala este unul euharistic

Intrand acum, cu toata nadejdea si convingerea in miezul si continutul acestui subiect, voi sustine cu argumente cat se poate de fundamentate, ca lectiile de dogmatica si morala recapituleaza si formuleaza cronologic in cadrul istoriei credinta si viata una si aceeasi a Bisericii, care este „aceeasi ieri, azi si in veci”. Cu alte cuvinte aceste lectii sintetizeaza in orice moment concret al vietii Bisericii continutul si scopurile invataturii crestine.

Ce  inseamna acest fapt? Putem spune ca el exprima doua lucruri:

a). Faptul ca continutul acestor lectii mentine si pastreaza nealterata invatatura biblica si patristica;

b). Faptul ca aceste doua lectii nu se misca independent, ci sunt unite organic si neseparate.

Separarea teologiei pe sectii si discipline, ce se impune poate metodologic, nu trebuie sa ne impiedice deloc sa pastram unitatea lor de viata, organica. In special distingerea dogmaticii de morala, ce se face iarasi din motive metodologice si pedagogice, nu trebuie sa ne conduca la nici o separare esentiala a lor. Dogma si etosul, teologia si liturghia, credinta si viata, marturisirea si praxis-ul nu se separa in crestinism.

Hristos nu a fost un simplu invatator, ci chiar Arhetipul Mantuirii, Insusi Mantuirea. „Hristos nu este pentru om un principiu exterior de care omul atarna arbitrar, relativ si obiectiv, ci este in mod real si adevarat Principiul lui ontologic”[1]. Hristos n-a invatat nici dogmatica, nici morala, ci S-a oferit pe Sine, trupul Lui si sangele Lui „pentru viata lumii”. Dintr-un Sine rastignit pentru iubirea omenirii curge viata vesnica a Bisericii. De aceea Biserica este plina de Viata, de Viata vesnica, ea fiind Viata Insasi. Acest este etosul ortodox: Viata vesnica.

Prin aceasta jertfa a lui Hristos exista Biserica, ce cultiva credinta si impartaseste viata si formuleaza invatatura dogmatica si morala. „Biserica lui Iisus Hristos nu este un organism modelator-etic, ci trupul mantuirii, comuniunea indumnezeirii”[2]. Biserica  este ea insasi marea taina in care Iisus Hristos restabileste si ridica la o treapta desavarsita unirea Sa cu lumea intemeiata in actul creatiei, dar slabita prin pacat. Mai mult, Biserica este, prin excelenta, extensiunea tainei lui Iisus Hristos, fiind ea insasi plina in intregime de taina lui Iisus Hristos, caci respira, traieste si se hraneste cu si prin Taina lui Hristos. Biserica si tainele ei sunt viata in Iisus Hristos [3].

Baza deci, de la care incepe si la care se refera si spre care tinde invatatura crestina, este Insusi Hristos, Ce Se ofera pe Sine „pentru viata lumii” si Se impartaseste prin taina sfintei Euharistii. Omul ortodoxiei este o persoana ecleziala, fiinta care fiinteaza numai in comuniune de har si viata cu Iisus Hristos, Izvorul vietii, Insasi Viata. Fara sfanta Euharistie, in jurul careia se poralizeaza toate tainele Bisericii, nu exista nici credinta crestina, nici viata crestina si nici crestinism. Sfanta Euharistie este esential sau substantial intreaga Biserica, este taina aratarii Dumnezeului Treimic si asumarea, cuprinderea lumii in imparatia Lui. In sfanta Euharistie avem conditia, intregirea si desavarsirea vietii crestine [4], „Α si Ω invataturii dogmatice si morale[5]. De aceea si daca examinam traditia noastra crestina, vom constata ca toate elementele ei esentiale se refera la ea in final sau o presupun. Dogmele si simbolurile, rugaciunea si cultul Bisericii, educatia si canoanele ei au esential o relatie euharistica. Desigur in ultima analiza si intreaga lume are un sens euharistic, fiindca si Euharistia e taina reinnoirii ontologice a cosmosului. Insa, o astfel de considerare a lumii presupune niveluri inalte de viata duhovniceasca, care nu sunt accesibile tuturor[6]. Dar aceasta nu inseamna deloc ca telul nostru final nu trebuie sa se orienteze spre aceasta directie, sau ca lucrarea noastra mai generala nu trebuie sa aiba ca ax central pe Iisus Hristos. De altfel numai prin aceasta perspectiva lectia de religie isi gaseste dimensiunile ei reale.

Memorialul sau cultul euharistic reda intreaga iconomie a mantuirii neamului omenesc, mergand chiar dincolo de intrupare. Sensul Euharistic este unul totalizator, deoarece intreaga istorie trecuta, prezenta si viitoare este in ea[7]. Euharistia ne reaminteste de creatia lumii, de cadere, de sfasietoarea cautare a lui Dumnezeu, de intruparea Domnului, de patimile, moartea si Invierea Lui, de Sfanta Sa Inaltare si de focul pogorator si intemeietor al Duhului. Recapituland intreaga istorie, Euharistia se deschide totodata spre eshaton, facandu-ne din fii vremelnici ai istoriei, fii nemuritori ai Imparatiei vesnice deja incepute. Eshatologia este gustata in Euharistie, iar aceasta arvuneste plinatatea Imparatiei ce va sa vina. Sfantul Ignatie Teoforul numea Euharistia „leac de nemurire, doctorie pentru a nu muri”. Sfantul Irineu de Lion (sec. II) a folosit teologia Euharistiei in lupta cu dochetismul si gnosticismul care arata ca Hristos a avut trup aparent, aratand ca Euharistia este cu adevarat Hristos, ca El este viata si fiinta in acelasi timp, ca El se da ca viata, ca si comuniune in Sfanta Euharistie. De aceea, cand vorbim de hristologie, invatatura despre persoana si opera mantuitoare a lui Iisus Hristos nu intelegem in primul rand a invataturii despre acestea in sens teoretic, faptul ca numai cuvintele scripturii ar fi vehicule de comunicare a Adevarului pana la noi cum fac toate ereziile istoriei.

Dincolo de acest lucru, atunci cand  afirmam ca el este Adevarul, marturisim si traim invatatura despre Hristos si opera Sa ca existenta personala, ce ni se comunica in relatia Sa cu Trupul Sau, Biserica. Daca nu esti in Biserica nu poti vorbi de o realitate a experientei personale a lui Hristos, ce se da in Sfintele Taine, si in mod culminant in Sfanta Euharistie. Impartasindu-te de Hristos ca viata si comuniune, poti vorbi dupa aceea de o comunicare a Lui pana la noi toti, prin cuvintele sale incorporate in Sfanta Scriptura ori in Sfanta Traditie, daca nu, totul este verbalism sectar, fraze invatate mecanic din textele Scripturii, rastalmacite dupa bunul plac. Potrivit invataturii unui alt mare teolog al Bisericii - Sf. Nicolae Cabasila, „vremea aceasta (a Euharistiei) inseamna vremea aceea (a Iconomiei), prin aceasta Sfanta Taina noi fiind contemporani evenimentelor trecute si viitoare din istoria sfanta a Mantuirii. Prin ea, vesnicia se manifesta si activeaza in realitatea cotidiana”[8]. Ca participanti la aceasta Taina, iesim din ciclitatea ametitoare a istoriei si suntem introdusi in prezentul continuu al vesniciei, deoarece Iisus Hristos este ieri, azi si in veci Acelasi.

Sfanta Scriptura si Cultul se intalnesc in continutul si finalitatea edificatoare a lor, caci scopul revelatiei divine unitare a Bibliei si a Cultului este indumnezeirea omului in Hristos, hristificarea lui: „Hristos al Evangheliei si Hristos al Euharistiei sunt Unul si Acelasi Hristos, Dumnezeu, Omul, Iisus Hristos”[9]. Liturghia isi are inceputul in Evanghelie, iar Evanghelia isi continua dinamica transfiguratoare in Sfanta Liturghie. Imparatia anuntata la inceputul Sfintei Liturghii este aceeasi cu Imparatia a carei dimineata este vestita de „ingerul Domnului” prin cuvintele: „pocaiti-va ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor” (Matei III, 2). Liturghia Cuvantului si Liturghia Euharistica ori Liturghia catehumenilor si a credinciosilor continua cultic unitatea interioara dintre Cuvant si Taina. Cina pregatita pentru noi in cadrul Sfintei Liturghii este atat a Cuvantului lui Dumnezeu, cat si a Trupului Domnului. Dupa Slavita Sa Inviere, Mantuitorul, mergand spre Emaus cu ucenicii Sai, le-a explicat scripturile, apoi, la masa „a luat painea, a binecuvantat-o, a frant-o si le-a dat-o” (Luca XXIV, 13 – 35).

Prin urmare, impartasirea cu Cuvantul este indispensabila, impartasirii cu Trupul, deoarece prin ascultarea cuvantului se naste in noi „crezul” ca prolog al Tainei. Fara afirmarea credintei nu este posibila participarea la Tainele Bisericii in iconomia Liturghiei; crezul niceo-constantinopolitan precede impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului nostru Iisus Hristos, ajungandu-se de la comunicare la cuminecare, caci, de asemenea, inainte de impartasirea propriu-zisa rostim o alta marturisire: „Cred, Doamne si marturisesc ca Tu esti cu adevarat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu, Care ai venit in lume...”[10] Crezul este impartasirea cu Cuvantul in vederea impartasirii cu Trupul.

In comparatie cu Apusul, unde Cuvantul si Taina sunt concepute separat, Rasaritul crestin n-a privat niciodata Taina de continutul ei evanghelic. „Toata slujirea este construita pe o baza biblica si, de aceea, necunoasterea Scripturii duce la necunoasterea slujirii divine, duce la ruperea evlaviei liturgice de sensul cel adevarat al legii rugaciunii – al lex orandi...”[11]

Relatia dintre Cuvant si Taina este una de tip perihoretic: Cuvantul este in Taina, dar si Taina este in Cuvant[12]. Cuvantul „creste si se intareste cu Duhul” in Taina, iar Taina nu poate fi impartasita decat celui ce crede si da marturie despre Cuvant. Cuvantul este desavarsit in Taina, „considera Taina ca fiind implinirea Sa, caci in Taina Domnul Hristos Cuvantul devine viata noastra”[13]. In acelasi timp insa, sufletul, forma sau puterea formatoare a Tainei este Cuvantul, care imprima si scoate in relief sensul ei[14].

Impreuna-locuirea in Duhul a Tainei si a Cuvantului constituie apoi temelia Bisericii crestine, deoarece, la Ierusalim, prin pogorarea Duhului Sfant, prin cuvantul rostit de Sfantul Apostol Petru si prin Botez, s-a infiintat prima comunitate crestina. Unitatea launtrica si ontologica intre Cuvant si Taina, se extinde si creste in sinaxa liturgica. Impreuna locuind, Cuvantul si Taina trag comunitatea liturgica spre impreuna locuire cu Iisus Hristos Cel Inviat. Liturghia catehumenilor sau a Cuvantului si Liturghia credinciosilor ori Euharistica, sunt, asadar, in lumina celor spuse mai sus, intr-un raport de reciprocitate si intr-o relatie de interdependenta, de intrepatrundere, fara a uita ca Liturghia Euharistica realizeaza plenar, prin impartasirea cu Trupul si Sangele lui Hristos, impreuna-locuirea in Imparatia lui Dumnezeu. Dar impartasirea cu Hristos, in Taina Euharistiei constituie culmea „partasiei la firea dumnezeiasca” (III Petru I, 4), fiindca dincolo de ea, „nu mai este loc unde sa pasim”[15]. Ea nu exclude insa alte moduri de prezenta si lucrare a lui Iisus Hristos in Sfanta Liturghie.

In alta ordine de idei, multi considera ca lectia de religie are ca obiectiv transmiterea cunostintelor religioase. Altii iarasi considera drept scopul ei principal transmiterea emotiilor sau sentimentelor religioase. Aceste scopuri sunt insa limitate si submineaza universalitatea lectiei de religie. In special pentru lectiile de dogmatica si morala, pe care le examinam in aceasta expunere, unii cred ca trebuie sa se transmita corect elevilor sensurile (notiunile) dogmatice si morale ale crestinismului, in timp ce altii ca trebuie sa-i invete cum sa devina oameni buni.

In programa analitica de Gimnaziu in Grecia scopul lectiei de religie in clasa a treia (clasa a IX-a in Romania) este:

Sa-i initieze pe adolescentii in dogmele fundamentale ale Credintei Ortodoxe, ca sa invete ce trebuie sa creada.

Sa fundamenteze teoretic si teologic comportamentul moral al omului si-n special al crestinului ortodox.

Sa dea raspuns la problemele practice fundamentale ale instructiei morale a omului

Sa arate legatura directa a credintei si vietii credinciosului cu Cultul ortodox.[16]

b. Dogmele credintei ortodoxe sunt revelatii ale vietii

Din cauza ca scopul se leaga direct cu continutul lectiei, nu este posibil sa dam corect continutul, daca nu pornim de la motivul si scopul invocat si enuntat in mod corect. Si din cauza ca scopul, cel putin asa cum este formulat in programa analitica, e destul de discutabil, vom incepe de la observatiile noastre despre el. Ca prim scop in parte al predarii lectiei de religie in clasa a treia a Gimnaziului se prezinta ca „sa-i initieze pe adolescentii nelinistiti in varsta de 15 ani in dogmele fundamentale ale Credintei Ortodoxe, ca sa invete ce trebuie sa creada”. Insa adolescentii nelinistiti in varsta de 15 ani, ce traiesc in societatea secularizata de azi, unde dogmele credintei sunt considerate teme ale clericilor si teologilor, nu au de obicei de la inceput nici un interes special de a fi initiati in aceste dogme.

Astfel teologul se afla in dificultatea de a gasi puncte de contact cu elevii lui in incercarea lui de a-i introduce in acestea. Cand insa nu-si pune ca tel al predarii faptul de a invata elevii ce trebuie sa creada, ci de a vedea ce orizonturi li se deschid, - orizonturi pe care oamenii le-au avut si au continuat sa le pastreze, pe care le cred si le traiesc – lucrurile se schimba radical. In acest caz dogmele nu apar ca un ansamblu de notiuni subtile, greu de inteles sau si neintelese pentru elevii de Gimnaziu, ci ca mesaje si perspective ale vietii. Se prezinta ca revelatii ce raspund la problemele directe si fierbinti ale vietii lor.

Revelatia lui Dumnezeu ca om in mijlocul lumii arata sensul adevarat al omului in lume. Nu putem vorbi despre Hristos independent de om si istoria lui, independent de prezenta lui istorica concreta si problemele lui. „Dumnezeu nu se abordeaza in ceruri, ci in cadrul existentei insesi ale omului si in relatiile lui cu semenii sai. De aceea si continutul lectiei nu trebuie sa se limiteze la notiuni si idei, ci sa se extinda la persoane si lucruri, la sfinti si la viata lor, la traditii si obiceiuri locale si ale vietii religioase si sociale mai generale. In special e nevoie sa fie luata in atentie si valorificata bogatia simbolurilor Bisericii noastre, care contin esential toata teologia ei. Aceste simboluri, precum de altfel toate simbolurile, cu toata simplitatea si generalitatea lor, sunt in masura sa ofere mesaje foarte clare si sa cultive trairi adanci”[17].

In final nu trebuie sa se uite faptul ca dogma crestin ortodoxa nu constituie un adevar teoretic simplu, pur speculativ, fara legatura cu omul si viata lui. De atunci de cand Dumnezeu S-a facut om, ca sa-l indumnezeiasca pe om, nu exista nimic dumnezeiesc, care sa nu aiba legatura cu omul, precum nu exista nimic omenesc care sa nu aiba legatura cu Dumnezeu. Dogma mai teoretica, cum o considera multi, cea Treimica, are un raport atat de direct si de esential cu omul, incat constituie scopul vietii lui in comuniune; „ca toti sa fie una precum noi”[18].

Crestinii primelor secole au preluat, pastrat si formulat adevarul acesta pe baza comuniunii si unirii euharistice. In continuare dogma Treimica, ca si orice alta dogma, a constituit inceputul sau axioma pentru invataturile teologice roditoare. Aceste invataturi au avut intotdeauna ca temelie si garantie viata euharistica a Bisericii, care a format si modelat constiinta chinoviara si enoriala. Astazi aceasta situatie s-a slabit complet. Baza experimentala ce o avem la dispozitie nu e duhul comunitar, ci individualismul si scindarea sociala ce ne duc in impas existential. „Dogma Treimica nu se ofera poate acum ca punct de plecare a invataturii, se ofera insa ca raspuns la cautarea sau asteptarea oamenilor epocii noastre. De aceea si ramane mereu actuala. Astfel, toti cati traiesc impasul scindarii, nu vor dispretui aceasta dogma, ce este totodata kerygma unitatii si a iubirii. Cati o vor cauta, se vor bucura de ea. In sfarsit, toti cati au eventual depozitii duhovnicesti necesare sau vreo experienta in relatie cu ea si o traiesc, nu se vor pagubi cu nimic”[19].

Acelasi lucru e valabil si pentru prezentarea dogmei Hristologice cu toate acele sensuri greu de inteles ale lui „neconfundat, neschimbator, neimpartit etc.”[20]. Deci prezenta si opera lui Iisus Hristos in lume au o relatie directa cu omul si viata lui. Smerenia, ascultarea, nadejdea, iubirea, si toate virtutile crestine sunt adevaruri ce se conexeaza (unesc) direct cu Hristos si cu dogma Hristologica. Fiecare virtute evanghelica este dupa arhetipul lui Hristos, desavarsit  dumnezeiasca si desavarsit omeneasca, este darul Sfantului Duh si fructul participarii la harul Acestuia. Dogma Hristologica poate fi predata treptat cu criteriul problematicii si receptivitatii copiilor. Astfel anumite elemente dogmatice pot fi trecute cu vederea in Gimnaziu si sa fie predate in Liceu. „In general dogma Hristologica poate fi caracterizata ca indicatorul virtutii enipostatice, ce se ofera simtual credinciosului prin Sfanta Euharistie. Pe aceasta se vor sprijini credinciosii pentru cultivarea virtutii si pentru a lupta cu pacatul”[21].

Desigur si notiunea pacatului rasuna putin ciudat in epoca noastra, care a pierdut constiinta colectiva responsabila, implicit constiinta pacatului[22] Astazi se vorbeste mai mult despre instrainare, scindare, esec. Aceste notiuni, ce sunt de asemenea mai profund teologice, pot declara sau interpreta sensul pacatului. De aceea alegerea si enumerarea pozitiilor si textelor patristice cu astfel de notiuni e folositoare in deosebi. In final, esentiala si actuala este importanta si insemnatatea Ecclesiologiei pentru prezentarea credintei si vietii crestine. Cu exceptia semnalarii ei generale in invatatura dogmatica pozitiile ei fundamentale sunt foarte pretioase pentru o prezentare corecta a moralei crestine.

Teologul, ca si orice pedagog, nu poate oferi ansamblul cunostintelor si al informatiilor de care au nevoie elevii. E dator insa sa le deschida drumuri, care ii vor conduce la izvoarele credintei si ale vietii crestine. Din predarea dogmaticii in Gimnaziu si in Liceu nu numai ca pot, dar si trebuie sa neglijeze acele formulari dogmatice scolastice, in parte parerile unor scriitori bisericesti, ce-i obosesc inutil pe elevi sau le si incearca credinta. Continutul lectiei dogmatice este recapitulat esential in simbolul de credinta. Cu exceptia acestuia insa au nevoie si de alte elemente fundamentale ale traditiei ortodoxe ulterioare, precum invatatura despre sfintele icoane si distinctia esentei si energiilor in Dumnezeu, cu atata insemnatate pentru credinta si viata ortodoxa. Invatatura dogmatica ortodoxa nu constituie un sistem teologic, ci interpretarea operei sfintei iconomii. „De aceea si continutul ei este deformat, cand este pus in paturile scolastice ale lui Procust”[23]. Textele dogmatice si liturgice, precum de asemenea si imnurile Bisericii sunt necesare pentru prezentarea si interpretarea invataturii dogmatice. Punctul de plecare insa e cel mai bine sa se faca de la datele experimentale si istorice.

Cautarile mai adanci ale existentei umane, ce pastreaza si o stabilitate diacronica, ofera prima baza esentiala pentru inaugurarea oricarui dialog esential despre religie, precum si pentru invatarea adevarurilor fundamentale. Pe de alta parte iconografia si arhitectonica naosurilor, simbolurile liturgice si latreutice, traditiile si obiceiurile religioase, ca concretizari ale vietii crestine, ce contin material dogmatic bogat, pot forma inceputuri perfecte pentru invatarea dogmei ortodoxe.

c. Educatia ortodoxa constituie deplinatatea adevarului si a vietii

Ca al doilea scop al lectiei este definit faptul „de a fundamenta teoretic si teologic comportamentul moral al omului si-n special al crestinului ortodox”. Aici se pune urmatoarea intrebare. Care este acest comportament moral al omului si-n deosebi al crestinului ortodox, pe care este chemata lectia de religie sa-l fundamenteze teoretic si teologic? Teoria si teologia vin de obicei dupa aceea, pentru a descrie, sa prelucreze sau sa orienteze comportamentul moral. Insa acest comportament se intemeiaza experimental. Si precum a semnalat deja Aristotel, o mare insemnatate pentru comportamentul moral al omului o are deprinderea, adica obisnuinta, in special aceasta se cultiva in timpul copilariei [24].

Obiceiurile (obisnuintele) fiecarei generatii noi se cultiva in cadrele celei anterioare. Astfel se formeaza si constiinta morala colectiva a fiecarui popor, dar si-n deosebi a fiecarei generatii noi a lui. Aceasta constiinta colectiva nu se schimba usor. Trebuie sa treaca cel putin trei generatii, ca sa se infaptuiasca o schimbare importanta in constiinta unei societati. Insa cand excitatiile pentru schimbari sunt atat de intense si atat de multe, precum se intampla si-n epoca noastra, e firesc sa se creeze o situatie instabila de lunga durata, pe care cu greu o poate cineva urmari. Asa se interpreteaza de altfel si largirea prapastiei intre generatii, pe care o constatam azi.

Viata crestina, ca viata de invrednicire universala a omului, imbratiseaza fiecare element omenesc autentic, oriunde si oricand il intalneste. Considerarea lasa (derizorie) a crestinismului si identificarea lui cu tipuri conventionale si forme cucernice il omoara si-l fac respingator pentru tineri. Crestinismul nu e ideologie, ci deplinatatea adevarului si a vietii. Este etosul omului desavarsit in Hristos in persoana Caruia omul isi descopera „propria masura”. E viata noului etos in Hristos[25]. Orice adevar ce exista in om si in civilizatia lui, gaseste in crestinism pozitia corecta si valoarea lui. De aceea si morala crestina este mereu deschisa pentru a primi si accepta orice-i omenesc. Dincolo de acestea insa, dar si pentru a putea sa valorifice toate acestea, se sprijina pe omul adevarat, ce s-a aratat in Iisus Hristos.

In vechime dascalii crestini recurgeau la diferite conceptii filozofice, morale sau religioase ale lumii extracrestine, pentru a le valorifica in crestinism si sa atraga impreuna cu acestea si pe oamenii care le acceptau. „Astazi considerarea crestina trebuie sa se faca din alt punct de vedere. Diferite conceptii moral-sociale si filosofic-religioase moderne se leaga direct sau indirect cu crestinismul. Si chiar aceasta civilizatie tehnica contemporana a fost caracterizata in mod potrivit ca subprodus al invataturii morale a crestinismului. Nu exista nici un motiv sa contestam orice valoare, ce se pastreaza sau se proiecteaza in afara Bisericii. Dimpotriva, evidentierea principiilor crestine de catre oamenii ce se gasesc in afara Bisericii, precum si lupta impotriva institutiei bisericesti in numele lor, trebuie sa ne conduca la autocritica si revizuirea analoga a atitudinii si a comportamentului nostru”[26]. Pe de alta parte este de prisos analiza speciala a conceptiilor sau sistemelor moral-sociale ce se face in cadrele lectiei de morala in timpul putin ce exista pentru o prezentare pozitiva a lor. Ocazional nu numai pot, dar si trebuie sa se faca extinderi si raporturi referitoare la teme contemporane si-n deosebi actuale, in timp ce teologul este dator sa aiba o informare suficienta despre discutiile urmatoare.

d. Invatatura crestina este sfintitoare si mangaietoare

Rezerve si retineri pot exista si in formularea si elaborarea celui de-al treilea scop. Cand lectia nu are drept scop sa-i ajute pe elevi sa raspunda ei insisi la problemele practice ale vietii, ci incearca sa ofere raspunsuri pregatite, este firesc sa provoace impotrivirea lor sau chiar si zadarnicirea oricarui dialog esential cu ei. „Astfel, in timp ce teologul este cel ce poate si are datoria sa deschida elevilor lui orizonturile nelimitate ale credintei si vietii crestine – desigur nu prin liberalismul ieftin, ci prin cunoasterea constienta esentiala si prezentarea profunzimii adevarului crestin – se transforma intr-un eticolog ieftin, ce da elevilor raspunsuri banale pregatite dinainte. De aceea, de altfel si ei considera de prisos sa-l mai intrebe”[27].

Desigur nu este greu sa se gandeasca cineva la piedicile si dificultatile pe care le va intalni intr-un asemenea demers, in special in mijlocul confuziei si al neoranduielii  de astazi. Insa tocmai in aceasta situatie devine si mai intensa nevoia de a fi aratata iubirea si ingaduinta crestina adevarata. Morala crestina nu ordona sau porunceste, nici nu impune, ci indeamna si consoleaza. Morala si soteriologia ortodoxa este mangaietoare si tamaduitoare. Sfantul Ioan Gura de Aur caracterizeaza deseori Biserica drept „spital duhovnicesc, al sufletelor si nu al trupurilor” (ουχί σωμάτων, αλλά ψυχών)[28], care nu vindeca rani trupesti, ci „pacatele rationale le indreapta”[29]. Biserica „vindeca” oferiind educatie psiho-tamaduitoare si un etos moral. Il indeamna pe om la sfintenie, dar il si intelege in mizeria extrema. Il invita la o lupta neintrerupta impotriva pacatului, dar totodata il si asigura ca sangele lui Hristos „curata orice pacat al nostru”[30]. Tanarul de azi are o nevoie deosebita de a cunoaste afectivitatea si mangaierea Bisericii, ca sa o simta ca pe mama lui si sa o iubeasca. Fireste ca si mama uneori e nevoita sa devina severa si sa-si pedepseasca copilul. Acest fapt insa nu-i micsoreaza deloc iubirea ei si nu o conduce niciodata la gandul de a inceta sa povatuiasca si sa consoleze. Acest rol il are si lectia de morala crestina in scoala. Si de aceea nu trebuie sa se opreasca la mintea elevilor, ci sa coboare spre inima lor. Nu trebuie sa se izoleze in ratiune, ci sa inainteze si sa treaca la alinare, imbarbatare, mangaiere si sprijin. La aceasta va ajuta mult bogatia continutului lectiei de morala crestina cu material din viata sfintilor, a martirilor si-n special al neomartirilor Bisericii.

e. Duhul lectiei de religie trebuie sa fie duhul libertatii si reinnoirii in Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos

Baza, asupra careia se sprijina lectia de religie, este Iisus Hristos, Mantuitorul si Reinnoitorul lumii. De aceea si duhul ce trebuie sa caracterizeze lectia de religie, in deosebi lectia de morala crestina, este duhul libertatii si reinnoirii in Hristos[31]. In acest  punct trebuie sa observam ca scopul lectiei de morala crestina este formulat foarte corect in programa analitica a clasei a treia de Liceu, cand se spune ca e „indrumarea tanarului om de a accepta in mod liber chemarea lui Dumnezeu, de a trai printr-o cunoastere constienta viata in Hristos in spatiul Bisericii si Traditiei Ortodoxe…”[32]. Dar si acolo descrierea materialului cartii prezinta neajunsuri importante. In mod special, pentru o apreciere (considerare) corecta a moralei crestine este fundamental principiul pe care-l formuleaza Aposolul Pavel, potrivit caruia „Toate imi sunt ingaduite, dar nu toate imi sunt de folos. Toate imi sunt ingaduite, dar nu ma voi lasa biruit de ceva”[33]. Hedonismul si imoralismul nu-l elibereaza pe om, ci il inrobesc si-l conduc la impas, intr-o stare existentiala fara iesire. Elevul poate cunoaste acest fapt foarte usor, daca invata sa aseze aceste conceptii in cadrul unei perspective mai vaste si sa le controleze prin criteriul timpului. In general intercalarea variabilei timpului si considerarea temelor (subiectelor) morale si sociale prin aceasta perspectiva trebuie sa domine materia moralei crestine din Liceu.

Elevii la aceasta varsta nu numai ca pot, dar si vor sa se miste la un nivel mai inalt. De aceea si lectia are nevoie de o alcatuire teoretica ingrijita. Chiar si dezvoltarea interesului lor pentru lucrurile sociale impune sa fie data o amploare mai mare dimensiunii sociale a Ortodoxiei, ce e adesea revelatoare pentru confruntarea si solutionarea problemelor sociale contemporane. „Aici trebuie sa fie notat faptul ca e necesar si o clarificare a Ortodoxiei vizavi de falsificarile ei constiente sau inconstiente de catre crestini sau de catre dusmanii crestinismului. De obicei nu cunoastem Ortodoxia atat de bine, pe cat credem. De aceea trebuie sa o studiem mai bine. Si de obicei Ortodoxia nu e prezentata atat de bine de aceia ce-i fac propaganda ostentativ. Inca e nevoie sa se aiba in vedere interpretarile diferite ce i le dau si in general si Crestinismului teoriile moral-sociale actuale, ce circula intre tineri”[34]. In sfarsit e necesara existenta unui material auxiliar specific pentru profesori. Asa va exista si informarea specifica, care-l va ajuta pe profesor la o prezentare desavarsita a materiei lui si la o confruntare cu succes a problemelor pe care le analizeaza.

f. Vorbind despre viata Bisericii ne referim la locul central din credinta si viata ortodoxa

Al patrulea scop, conform cu care lectia trebuie sa „arate relatia directa a credintei si a vietii credinciosului cu cultul ortodox”, are nevoie de o oarecare completare. Si intr-adevar, lectia nu trebuie numai sa arate relatia directa a credintei si a vietii cu cultul ortodox, ci si locul central al cultului in credinta si viata ortodoxa. De altfel scopul acestei lectii, precum si-n general scopul lectiei de religie, e de a-i ajuta pe elevi sa frecventeze Biserica, sa se impartaseasca si sa participe la tainele si viata Bisericii. Comunitatea ecleziala nu este un organism modelator-etic“, ci „trupul mantuirii”.

Scopul vietii crestine este cultivarea vietii in Iisus Hristos si acest fapt se realizeaza prin tenacitate si prin raportarea vietii morale la nivelul ontologic, prin comunicarea Sfantului Duh. Biserica este, dupa cum spune G. Florovsky, locul si modul prin care Dumnezeu implineste planul mantuirii in mijlocul umanitatii.[35] Biserica in „plenitudinea vietii si a existentei”[36], este misterul, insasi taina a Crestinismului, creatia cea mai nou altoita in Hristos si facuta vie de Duhul Sfant care se propaga de veacuri in Tainele prin care traieste Biserica: „Cele savarsite liturgic sunt o mistagogie in misterul acestei inomeniri a Domnului.”[37]

Biserica este o miscare transfiguratoare: Mantuitorul Iisus Hristos se prelungeste prin lucrarea Sfantului Duh, Care patrunde in sufletele noastre reinnoite spre mantuire prin Sfantul Botez. Nu mai traiesc eu, spunea Sfantul Apostol Pavel – ci Iisus Hristos traieste in mine  (Gal. 2, 20). Prin Duhul lumea este vesnic asumata, transfigurata, izbavita de pacat si moarte, devine vie si o sfinteste: „Prin aceste Taine, ca prin niste ferestre, intra in lumea aceasta intunecata Soarele dreptatii si omoara viata corespunzatoare lumii acesteia si o invie pe cea supralumeasca iar Lumina lumii biruie lumea... aducand in trupul muritor si trecator viata statornica si nemuritoare.”[38] Aici in Biserica va fi sprijinita lupta impotriva raului si a pacatului. Pacatul poate fi biruit. Lupta contra raului se intareste din relatia cu Dumnezeu. Pacatul este un sistem de paranteze, iar centrul iradiant al virtutii crestine este Hristos. Intalnirea si comuniunea cu Iisus Hristos elibereaza omul de rautatea pacatului. Hristos poarta in sine lumea intreaga; asa si noi trebuie sa avem constiinta lui Hristos (ICor.2,16), caci in acest fapt consta universalismul persoanei crestine. Si asa totul se face una in Hristos.

Totodata, aici in Biserica, fiecare va gasi, intotdeauna analog cu nivelul la care se misca, certitudinea, posibilitatea sau capacitatea lui de invrednicire dincolo de dezmintirea pe care o provoaca timpul si impasul pe care-l creeaza stricaciunea si moartea. Prin evidentierea locului central al Sfintei Euharistii se semnaleaza si caracterul euharistic al vietii crestine. Acest caracter euharistic nu se cultiva numai prin participarea regulata la Sfanta Euharistie, dar si prin constientizarea faptului ca traim ca madulare ale trupului lui Hristos. Dumnezeiasca Euharistie are pozitie centrala in renasterea vietii credinciosilor. Sfantul Ioan Damaschinul  spune ca cei care mananca si beau trupul si sangele Domnului din Sfantul Potir devin madulare unul altuia si, toti impreuna, trupul lui Hristos. Gustam din izvorul cel fara de moarte, traim in imparatia cereasca si suntem fii privilegiati.

Cu alte cuvinte, „viata morala si sociala nu se determina de canoane si tipuri obiective ce exista ca sa functioneze doar in mod protectiv, ci de particularitatea madularului trupului lui Hristos”[39]. Apostolul Pavel, ca sa-i faca pe crestinii din Corint sa se intoarca de la desfrau, nu s-a referit la nici o porunca sau teorie morala, ci s-a sprijinit pe Hristos Insusi, in experienta euharistica: „Deci voi face madularele lui Hristos madularele unei desfranate? Sa nu fie”[40]. De la aceeasi baza a pornit si cand a vorbit in general despre problemele vietii morale si sociale ale credinciosilor.

Astfel, pe baza Euharistiei se cultiva adevaratul etos al omului.  Etosul ortodox are misiunea sa fie „gustarea adevarului, mancarea si bautura adevarului, inca si hrana si bautura puterii si a energiei”, adica Hristos cel Euharistic. In Biserica se cultiva etosul fiilor imparatiei lui Dumnezeu. De asemenea, etosul ortodox poate si are puterea sa salveze omul, poate si are puterea sa-l mantuiasca, poate si are puterea sa-l infrumuseteze: ca sa nu moara cand moare, ci sa fie fiul Invierii. Etosul, ce se maturizeaza prin libertatea noastra. O libertate ce cuprinde si eliberarea de insasi natura noastra.

Domnul nostru Iisus Hristos a spus Apostolilor: „Eu v-am trimis sa secereti ceea ce voi n-ati muncit; altii au muncit si voi alti intrat in munca lor”[41]. Daca aceste cuvinte ale lui Hristos au fost valabile pentru apostolii Lui la inceputul crestinismului, cu atat mai mult sunt valabile astazi pentru lucratorii Evangheliei. Spatiul in care este chemat astazi sa lucreze profesorul de religie al Gimnaziului sau al Liceului, precum si orice alt lucrator al Evangheliei, este dotat cu o traditie sfintitoare bogata. Pe de alta parte insa toti cunoastem marile dificultati pe care le creeaza societatea secularizata de azi pentru mentinerea si transmiterea crestinismului. Asa incat, impreuna cu multe conditii pozitive pe care le avem pentru implinirea lucrarii noastre, constatam si multe dificultati sau piedici, pe care suntem chemati sa le depasim sau sa le ocolim. Daca nu vom aprecia lucrurile corect nu vom inainta corect in lucrarea noastra. Desigur aprecierea corecta nu-i usoara, si nu poate fi generala. Cu exceptia datelor generale exista si particularitati distincte. Fiecare zona, fiecare oras, fiecare sat, poate chiar si fiecare scoala, are cu exceptia datelor generale si particularitatile ei deosebite, ce pot favoriza sau ingreuna mai mult oferta lectiei de religie. De obicei vedem lucrurile numai dintr-o singura parte. Asa credem ca toate merg bine, sau ca toate-s pierdute. Adevarul insa si aici se intampla sa se gaseasca undeva in mijloc. De aceea e nevoie sa confruntam situatia in mod real. Exista lipsuri si impedimente.

Cele de baza sunt acestea:

1. Disparitia constiintei ecclesiastice si in deosebi a celei enoriale si a duhului colectiv corespunzator, ce se formase pe o lunga durata de timp in cadrul spatiului ortodox.

2. Lipsa unei prezente evidente a credintei religioase in viata sociala, ce creeaza si controlul social echivalent.

3. Inexistenta acceptarii incontestabile a invataturii bisericesti de catre toti factorii societatii si chiar de catre purtatorii (transmitatorii) vietii duhovnicesti.

4. Identificarea Crestinismului cu trecutul si considerarea lui drept anacronic. Scepticismul sau indoiala fata de trecut.

5. Lipsa unui invatamant teologic universitar competitent si antiselectia valorica in teologie si pastorala Bisericii.

Insa exista si multe conditii pozitive. Cele mai principale dintre ele sunt:

1. Locul, de vreme ce toti elevii nostri s-au nascut intr-o regiune cu o traditie ortodoxa. De obicei nu apreciem acest avantaj, fiindca ne-am obisnuit cu el, dar daca reflectam la el, e foarte important.

2. Traditia, sarbatorile si obiceiurile ortodoxe, ca cele ce-a adus elevilor botezul si mirungerea, sau obiceiul ce-i duce, chiar si rar, la Sfanta Impartasanie. Chiar si faptul ca toti elevii nostri isi fac cruce sau isi sarbatoresc numele s.a.

3. Obiceiuri si datini populare, pe care tinerii le mostenesc de la bunicii si bunicele lor, si care se leaga (unesc) adesea cu traditiile locale, pe care teologul trebuie sa le observe in special.

4. Simbolurile si institutiile locului, care in orice forma a lor nu pot fi fara legatura cu traditia crestina de lunga durata a acestui loc.

5. In sfarsit, insasi predarea lectiei de religie in scoala dupa caderea cortinei comuniste. Valorificand aceste conditii pozitive si confruntand cu intelepciune si fermitate lipsurile si impedimentele, putem infaptui mai deplin lucrarea noastra.

1. Raportul si relatia dintre adevar si virtute

Un criteriu fundamental si esential a vietii duhovnicesti e intotdeauna relatia lui sau mai corect modul relatiei lui cu aceste doua virtuti evanghelice: adevarul si virtutea! E un fapt incontestabil ca orice crestin costient se gaseste intotdeauna intre adevar si virtute, dupa ce viata lui duhovniceasca constituie efortul de conformare a lui la doua porunci fundamentale:

a) „Veti cunoaste adevarul si adevarul va va face liberi”[42] si

b) „Fiti dar voi desavarsiti precum Tatal vostru desavarsit este”[43]

Aceste doua porunci sunt intr-adevar fundamentale, pentru ca puse in practica cu „mintea lui Hristos” coincid in acelasi rezultat: a trairii autentice si a desavarsirii in Iisus Hristos. Intr-adevar in aceste doua porunci se concentreaza tot continutul Evangheliei lui Hristos, dup ce Adevarul este Hristos si dupa ce desavarsirea Evangheliei inseamna sa ajunga crestinul la „cunoasterea constienta a Fiului lui Dumnezeu, la varsta barbatului desavarsit, a plinatatii lui Hristos”.

Dar problema relatiei crestinului cu adevarul si virtutea devine esentiala pentru viata duhovniceasca, adica din ea reiese criteriul esential al constiintei de sine crestine, din cauza ca marea dificultate a trairii acestor doua valori evanghelice se gaseste in principal in posibilitatea pe care o are sau nu o are acest om de a alege stabil si neschimbator intre adevar si virtute, ca criteriu autentic primordial al vietii duhovnicesti, adevarul! Problema relatiei crestinului cu adevarul si virtutea a clarificat-o Mantuitorul Hristos si a prezentat-o cu o claritate exceptionala in special in parabola Fariseului[44].

Mesajul esential al acestei parabole in legatura cu autenticitatea constiintei de sine a crestinului este ca omul religios ce privat de smerenie (si deci de o cunoastere de sine autentica), tinde stabil la aspiratia virtutii exterioare, intrucat virtutea este de obicei vizibila, sau la o certificare exterioara a desavarsirii sau cel putin a inaintarii spre desavarsire. Insa intrebarea pe care cineva simte nevoia sa o puna in acest punct este urmatoarea: de ce omul religios urmareste scoaterea exterioara a virtutii lui?

Cunostinte contemporane despre modul in care functioneaza psihicul uman itr-un astfel de caz, ne ajuta sa intelegem ca fiecare om alege „virtutea” ca traire esentiala, pentru ca acesta traire implineste intr-o masura concreta si tempereaza intr-o oarecare adancime nevoi psihice interioare de autocertificare si autoindreptatire in fata sinelui sau, dar si a cerintelor spatiului social. Dar intr-o asemenea situatie „virtutea” functioneaza ca „masca”, fiindca este folosita de psihicul uman ca o completare psihologica a golurilor si lipsurilor de traire in relatia omului cu imaginea reala a sinelui sau. Cand imaginea de sine nu e satisfacuta, datorita experientelor traumatice ale sentimentelor inferioritatii si a complexului de inferioritate, psihicul uman reactioneaza prin crearea unei imaginii ideatice a sinelui sau, ce functioneaza ca „masca”.

Prin urmare „virtutea” ca masca e folosita ca sa fie satisfacute nevoi psihice pentru autocertificare si recunoastere sociala. De aceea fariseul invoca virtutile lui : „postesc de doua ori pe saptamana, dau zeciuala din toate cate am”[45]. Virtutile lui religioase compun masca lui religioasa, care-l inalta ca stindard al superioritatii si maretiei in relatie cu alti oameni : „nu-s ca ceilalti oameni”! Pe de alta parte preferinta „virtutii” are ca rezultat inevitabil „inabusirea” adevarului la marginea unei constiinte personale, dar si sociale. Dupa ce „virtuosul” castiga social, prefera „virtutea” si o inalta inauntrul sau ca busola primordiala a evolutiei vietii sale. O astfel de obsesie, insa, la valoarea primordiala a „virtutii” ma conduce inevitabil la falsificarea sau negarea adevarului. Asa se intampla la multi crestini dintre noi, „virtuosi” din alte puncte de vedere, sa nedreptatim adevarul. Sa-l folosim ca sa ne sprijinim „virtutea” noastra (masca noastra), in cazul in care jumatate din adevar ne serveste sa nu-l respectam sau sa-l negam in cazul in care respectul nostru pentru el ne pagubeste masca noastra sau in general interesele noastre! La intrebarea : la care dintre cele doua valori apartine intai si intai respectul, adevarului sau virtutii, Sfantul Maxim Marturisitorul observa epigramatic: „prin adevar este virtutea, si nu prin virtute adevarul”[46]. Si in continuare lamureste consecintele prioritatii adevarului sau ale prioritatii virtutii.

„Virtutea este pentru adevar si nu adevarul pentru virtute. Cel ce savarseste virtutea pentru adevar nu e ranit de sagetile trufiei. Cel ce savarseste adevarul din cauza virtutii are ca locuitor impreuna cu sine egoismul vanitatii”. Axioma parintilor : „Pentru adevar se traieste virtutea si nu adevarul pentru virtute” trebuie sa constituie piatra de incercare a autencitatii autoconstiintei noastre crestine. Trairea „in adevar” inseamna lupta, dureri, lacrimi, tristete, condamnare si necinstire, fiindca adevarul niciodata nu se traieste fara dureri, fara cruce[47]. Insa virtutea ce nu se naste si nu provine din nevointa si patimiri pentru adevar, este numai desertaciune si mandrie, cu alte cuvinte „masca”. Deci, iata problema noastra: care este oare criteriul si mobilul prioritar al faptelor noastre si al vietii noastre in general? Adevarul (Hristos) sau imaginarea unei inttietati a noastre din partea unui Hristos al preferintelor slabiciunilor noastre? Oricum, in fiecare moment al vietii noastre ne gasim intre adevar si virtute!

2. Despre „Saracia cea duhovniceasca”, patristica

Este cunoscut ca multe fragmente ale Sfintei Scripturi sunt folosite des, de multi oameni, cu un sens diferit de acela pe care cuvantul evanghelic concret il are sau chiar antitetic acestuia. Asa si expresia lui Hristos „saraci cu duhul” se foloseste deseori de multi pentru a face cunoscut omul, ce are capacitatii intelectuale relative sau care tinde spre naivitate. Cu certitudine intr-o acceptie mult mai corecta, sarac cu duhul este smeritul, neinsemnatul! Cu toate acestea este oare o coincidenta intamplatoare asezarea inainte a fericirii „fericiti cei saraci cu duhul, ca acestora e imparatia cerurilor” de catre Mantuitorul, la inceputul Predicii de pe Munte a Lui si inainte de rostirea celorlalte fericiri?

Nu trebuie sa presupunem ca Mantuitorul Hristos ar fi pus inaintea celorlalte fericiri pe aceea ce trebuie sa se refere la cea mai dificila nevointa duhovniceasca si la cea mai de nereusit dobandire duhovniceasca? Cu singuranta asa ceva trebuie sa se intample, intrucat cel sarac cu duhul inseamna, dupa Mantuitorul, ca e deja, din viata lui pamanteasca, posesor si mostenitor al Imparatiei Cerurilor! Adica, ca traieste placut lui Dumnezeu taina vietii evanghelice si deci deplinatatea duhovniciei ortodoxe si de aceea este in toate vrednic de Imparatia Cerurilor. Dar in aceasta situatie apare o intrebare binecuvantata. Cum se explica caracteristica unui astfel de bogat crestin in experiente si dobandiri harismatice ca „sarac cu duhul”?  Se poate ca un astfel bogat in darurile harului lui Dumnezeu sa traiasca „saracia duhovniceasca”?

O asemenea intrebare a fost pusa  Sfantului Macarie Egipteanul[48]: - „Cum poate fi un crestin nevoitor sarac cu duhul, cand simte inauntrul lui ca progresase duhovniceste si a dobandit cunoastere si intelepciune duhovniceasca, pe care n-a avut-o inainte, adica inainte de a incepe lupta lui duhovniceasca?” Sfantul Macarie a raspuns: „Cat incearca cineva si se nevoieste si progreseaza in viata duhovniceasca si devine posesorul bogatelor experiente ale harului lui Dumnezeu, nu este sarac cu duhul, ci acesta se consindera pe sine, din smerenie, ca e sarac cu duhl. Insa cand dobandeste intelepciunea si progresul vietii duhovnicesti, atunci, nu el insusi, ci mai mult harul lui Dumnezeu il invata sa fie sarac cu duhul”[49]. „Dar atunci ce inseamna mai precis sa fie cineva sarac cu duhul?” Si sfantul a raspuns : „Sarac cu duhul este cel care in timp ce este drept si alesul lui Dumnezeu, nu se considera pe sine important si ales, ci considera ca este pacatos si nimic si fara valoare intr-un asemenea grad, incat nu cunoaste nimic, in legatura cu viata duhovniceasca si nici nu are constiinta ca are realizari duhovnicesti, chiar daca cunoaste tainele harului lui Dumnezeu si are impliniri duhovnicesti, contemplatii ecstatice si urcusuri dumnezeiesti. O astfel de stare duhovniceasca devine in mintea omului in intregime fireasca (harismatica) si intr-un mod de autointeles, pentru constiinta de sine a acestui om. Precum patriarhul nostru Avraam chiar daca a fost ales, s-a numit pe sine pamant si cenusa”[50]. In consecinta, saracia duhovniceasca e o stare duhovniceasca harismatica, in care coexista in acelasi grad al puterii de trair
a)      constiinta de sine a pacatoseniei personale si

b)      realitatea de necontestat si experienta trairii harismatice, bogata in roadele Duhului Sfant.

Omul patristic duhovnicesc isi traieste viata lui in lucrarea poruncilor evanghelice, se considera pe sine ca nu stie si nu are nimic, chiar daca cunoaste si are. Aceasta functionare antifatica fenomenala a vietii duhovnicesti este intr-adevar punctul culminant extrem al sinteniei. Multi Sfinti Parinti distinsi ai Bisericii noastre, bogati in experiente harismatice, au avut pana la ultima lor suflare, constiinta sfanta ca „nu au pus inca inceput pocaintei”.

Posibilitatea de traire a antifazei (contradictiei) „nu am nimic”, in momentul in care „pe toate le stapanesc” constituie intr-adevar nucleul misterului lucrarii poruncilor evanghelice. Este vorba despre o stare de contradictie „existentiala”, ce functioneaza ca o supapa de siguranta in constiinta de sine a credinciosului ce se lupta si-l protejeaza de inclinatia persuasiva spre vanitate si mandrie, tocmai datorita reusitei luptelor duhovnicesti, ce dau roade experientele harismatice si dumnezeiesti a lucrarii bine-placute lui Dumnezeu a virtutilor evanghelice. Este cunoscut faptul ca fiecare dobandire duhovniceasca si progres in virtuti sunt intotdeauna sub directa amenintare a unei scapari inconstiente la trufie si mandrie. Tot ceea ce dobandeste omul, prin efort si lupta sustinuta, chiar si in spatiul vietii duhovnicesti, intareste autoconstiinta vederii personale si a superioritatii. In situatia in care ii lipseste privigherea si trezvia este miscat pe nesimtite la o autoconvingere egocentrica si spre mandrie, care impreuna constituie temeliile solide si nedespartite ale constiintei si mentalitatii fariseice! Insa, experienta harismatica si trairea saraciei patristice il dezamageste pe diavol si- indeparteaza foarte rusinat si il face sa fie incapabil de-a executa opera lui sinistra: de a distruge un suflet uman, datorita mandriei lui pentru virtutile, implinirile lui duhovnicesti in lupta vietii evanghelice. Asadar, „fericiti cei saraci cu duhul” sunt acei care nu cunosc si nu au nimic chiar daca si cunosc si au.

3. Asadar, „De voia noastra depinde mantuirea noastra”

Acest principiu soteriologic si eshatologic fundamental al vietii patristice ortodoxe, este formulat de Sfantul Maxim Marturisitorul, ca concluzie finala a indemnurilor lui pentru practica adevarurilor evanghelice ce se refera la relatiile interpersonale, in spiritul reciprocitatii iubirii, a indelungii – rabdari, a iertarii pacatelor si a milosteniei. Dupa o astfel de indemnuri, care de fapt arata ca mantuirea crestinului depinde in final de propria intentie si de propria lui capacitate de straduinta, Sfantul Maxim isi exprima parere ca: Iata Domnul ne-a daruit modul mantuirii si ne-a dat puterea vesnica de a devenii fiii lui Dumnezeu. Si mantuirea sta in vointa noastra”[51]. Aceasta afirmatie-sentinta a Sfantului Maxim, conform careia mantuirea noastra depinde de vointa si de intentia noastra, poate sa para la o prima vedere ca nu se potriveste cu duhul patristic, ce se exprima prin sentimentul nevredniciei personale, a judecarii de sine, a smereniei desavarsite si in principal a neputintei omului de a face ceva duhovnicesc fara ajutorul si puterea dumnezeiasca. Intr-adevar, din orice punct de vedere, in spatiul patristic al gandirii si vietii duhovnicesti, pare sa domine opinia care considera ajutorul dumnezeiesc  in lucrarea mantuirii omului (si deci, si a tanarului) ca unica conditie a acestei manturii, care se incadraseaza in climatul de semnificatie alstihului psaltic „De n-ar zidi Domnul casa in zadar s-ar osteni cei ce o zidesc”[52].

Cu toate acestea omul patristic (adica si tanarul), discerne ca factor principal al mantuirii, in principal pentru motive de protejare a lui de microbul aducator de moarte al vanitatii si slavei desarte, intre trairea personala a lucrarii mantutirii si a incredintarii manturii obiective,  prin revelarea adevarului in Iisus Hristos, a principiului soteriologic, conform caruia, mantuirea e rezultatul sinergiei factorului dumnezeiesc si omenesc. Astfel, omul patristic, privind mantuirea sa, se odihneste traitor in principiul mantuitor „absolut”, ca numai Dumnezeu il salveaza si mantuieste[53], dupa harul si bunavointa Lui. In acest fel el reduce la zero importanta propriei contributii existentiale in lucrarea mantuirii lui, din cauza ca o scoatere in evidenta a prorpiei lui contributii, are in ea direct pericolul alunecarii lui in simtaminte egocentrice si mandre.

In acelasi timp, insa, spre localizarea lui psihologica-duhovniceasca, omul patristic invata si proclama adevarul soteriologic  valabil in mod obiectiv, ca daca crestinul nu se lupta „pana la sange” („da sange si ia duh”) nu se poate mantui numai cu tainele Bisericii si tinerea exteriaora, formalista a tipurilor vietii religioase. In acest sens Sfantul Maxim va nota: „Cel care mai intai nu s-a intors spre sine si nu s-a unit cu sine, prin lupta de scapare a lui de patimile contrare firii (παρά φύση πάθη), nu urmeaza sa abordeze cauza lui creatoare, adica pe Dumnezeu si sa se uneasca cu Acesta pentru dobandirea bunurilor harismatice, suprafiresti”[54].

In cele de mai multe ori, majoritatea crestinilor tind in cadrul vietii duhovnicesti sa accentueze exclusiv tinerea tipurilor religioase si urmarirea excentrica a „darurilor supranaturale ale harului” de la Dumnezeu, fara un efort personal constient paralel de curatire a noastra de patimile variate, ce se cuibaresc inauntrul nostru. O astfel de pozitionare a crestinilor denota scindari interioare si conflicte psihice, ce intretin, dupa ce „sunt respinse”, uitarea si ignoranta sinelui sau. Intr-un asemenea situatie crestinul urmareste unilateral si „in exclusivitate” mentinerea tipurilor religioase si participarea lui la tainele Bisericii in principal ca substituire a intentiei lui personale insuficiente pentru mantuirea lui, dar si a lipsei experientei de traire a adevarurilor evanghelice. Este cunoscut faptul ca crestinul, precum fiecare om, are propriile lui iluzii „religioase” si „spiituale”. Adesea crede ca vrea mantuirea lui, dar se intampla pur si simplu ca vrea mantuirea lui. Motivul acestor iluzii trebuie cautat in psihicul „inconstient” al crestinului.

Dar Sfantul Maxim va declara cu claritate, ca totul in atitudinea noastra fata de mantuire il constituie vointa noastra[55]. Vointa noastra reala, dorinta noastra si ravna noastra, pentru mantuirea noastra. Dar cand nu exista o vointa autentica pentru mantuirea noastra, iluziile-si gasesc prilejul sa triumfe, in duhul nostru si in viata noastra. Sfantul Maxim va observa ca „Este nevoie de vointa”[56] pentru realizarea mantuirii noastre, ca sa sublinieze conditia esentiala a valorificarii salvatoare, de catre crestin, a mostenirii harismatice a infierii, pe care l-a primit de la Botez.

Daca vointa noastra nu foloseste mostenire harismatica, atunci acest om are numai iluziile ca vrea sa se mantuiasca. De acum in colo, se lupta cu iluziile manturii lui. Acest fapt de a avea vointa mantuirii „fara insa de a dori intr-adevar” constituie o provocare puternica a autoconstiintei noastre soteriologice! Este posibil sa avem convingerea ca vrem sa ne mantuim si totusi, in realitate, sa nu avem o astfel de vointa? Dupa Sfantul Maxim e posibil ca vointa sau intentia noastra pentru mantuirea in Iisus Hristos, sa nu fie intotdeauna veridica si autentica. De aceea scopul esential al cunoasterii de sine trebuie sa-l constituie controlul vointei autentice a noastre! Deoarece „in vointa noastra sta mantuirea noastra”.

Asadar, propovaduirea si marturisirea noastra nu trebuie sa fie una de „ghetou” ci una savarsita in tot locul si in tot ceasul, cu timp si fara timp, pentru a ajunge la o curatire si o desavarsire a launtrului nostru si al interiorului sufletesc al aproapelui nostru, oricare sau ori de unde ar fi acesta!.. Zic toate acestea pentru ca, mai nou, observ o stare de instaurare a ispitei si a pacatului comoditatii, a triumfalismului si a autosuficientei, toate fiind manate de pacatul orgoliilor personale, adica a mandriei si a slavei desarte!... Energia ramasa dupa toata ravasirea noastra moral-duhovniceasca, o epuizam prin provocarea si alimentarea patimii curiozitatii, a vanitatii, a satisfacerii placerilor si a pacatelor de tot felul, dupa care ajungem la deznadejdea celui prins cu geanta de droguri, ori la cea a sinucigasului – toate acestea din cauza diavolului care a reusit sa ne inrobeasca, din punct de vedere psihic, moral-duhovnicesc, sufletesc si trupesc prin anihilarea pazei asupra celor cinci simtiri!...

In incheiere voi remarca si voi sublinia faptul ca demersul misionar al Bisericii trebuie sa cuprinda conceptul conform caruia Biserica nu este in fond, doar comunitatea cu numar mare sau foarte mare de membri ci chiar si cea cu numarul cel mai mic, dar in care salasluieste marturia cea duhovniceasca despre trairea in viata noastra a vietii lui Hristos, cea autentica. „Astfel inteleasa, misiunea nu este reprezentata de un proiect grandios, asemeni unei caracatite care cuprinde totul in sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan si actiune sistemului – ci de interventia in micro, de indeplinirea misiunii de pastor de suflete si a aceleia de urmator al Mantuitorului, calitate pe care o are orice crestin botezat, nu numai clericul si nu numai cei cu anumite raspunderi in Biserica.”[57] De aceea iata, si de aici constatam faptul ca Ortodoxia este o forma de crestinism (nesecularizata in continutul si fondul ei intrisec) extrem de rafinata, de nobila, de fina, pe care putini o stiu astazi, aprecia sau gusta in profunzimile ei dintru inceput, lucru pentru care ne rugam Lui Dumnezeu – Cel in Treime preamarit, sa ne ajute si sa ne lumineze mintile noastre, cele acoperite de umbra pacatului si a mortii, caci, cu totii suntem pelerini pe fata acestui pamant si, iata, ne-am oprit, in aceste zile si vremuri, la tinerii, mereu altii, care vor prelua pe mai departe activitatile si actiunile Bisericii si vor creste si ei, asa cum am crescut si noi, vor zambi si ei asa cum am zambit si noi, vor (de)savarsi mereu noi si folositoare fapte, si, astfel, societatea noastra, crestina ori increstinata va avea in viitor familii credincioase si monahi adevarati; rugandu-ne ca toate sa se intample cu voia lui Dumnezeu si cu nadejdea ca vor fi spre mantuire!...

Rezumat

Studiul de fata doreste sa scoata in evidenta importanta orei de religie, pentru tinerii nostri, in vederea unei corecte si complete informari si formari a culturii si personalitatii lor, si, deci, careia nu-i poate lipsi latura moral-spirituala a educatiei lor.

Indiferent de parerile si opozitiile unora fata de predarea si existenta orei de religie in scoala, noi trebuie sa retinem faptul ca aceasta ora, niciodata nu poate avea un caracter periferic-marginal, decat in constiinta desacralizata si secularizata a unora care nu inteleg ca formarea si stabilirea unei relatii sincere si autentice a copiilor cu Dumnezeu depinde sau poate depinde si de aceste ore de religie – ce contin substanta teologica si duhovniceasca Bisericii – ai carei fii si membrii sunt (si) copiii ori tinerii nostri!...

Concluzia esentiala a studiului este aceea a redesoperirii si reiterarii tezaurului patristic, liturgic, canonic si dogmatic al Bisericii cu scopul fortificarii duhovnicesti a oamenilor, a tinerilor ce traiesc in aceasta lume, tara si uniune europeana, si a consolidarii vietii bisericesti misionare, in vederea combaterii desacralizarii vietii crestine si a relativismului religios, care constituie factorii principali ai afirmarii si extinderii secularizarii in contextul globalizarii lumii acesteia postmoderne, inclusiv a aceleia din cadrul Uniunii Europene. 

Drd. Stelian Gombos – Consilier

la Secretariatul de Stat pentru Culte

din cadrul Guvernului Romaniei.