Păcatul capital al lui Joseph Martin, eroul acestei fascinante cărţi a lui Gheorghiu, a fost refuzul său de a întinde o mână de ajutor unui fugar căutat de poliția politică - păcat ce l-a marcat mai bine de un deceniu și pe care va jura să nu-l mai săvârșească… După unsprezece ani petrecuţi în spatele Cortinei de Fier - acolo unde l-a condus o misiune antropologică începută pe țărmurile Mării Negre –, în chiar ajunul mult așteptatei sale întoarceri în patrie, în apartamentul lui din Sofia sunt aduşi un român rănit, soția și copilul lor. Astfel, începe povestea lumii separate aproape jumătate de veac de Occident, lumea Sacrificaților Dunării.
În stilul deja consacrat prin Ora 25, Gheorghiu stabileşte în carte o paralelă între ultimele zile de viaţă ale eroului său şi Pătimirile lui Hristos. În capitole precum Rana din coastă, Aştept învierea trupului, Pilat se spală pe mâini cu apă de colonie, marele scriitor al exilului românesc condamnă deschis Occidentul, salvat de hidra roşie prin sacrificarea a milioane de oameni din Răsărit...
Profesorul Joseph şi soţia sa
1
O femeie, atunci când pleacă singură în vacanţă, e neliniştită. îşi închipuie că, în timp ce va lipsi, soţului ei i s-ar putea întâmpla nenorociri dintre cele mai stranii. Doamna Monica Martin pornea la drum în acea dimineaţă. Era 15 iulie 1956. O dată uşor de reţinut. 15 iulie, după calendarul slav, este sărbătoarea Sfântului Vladimir, sfântul care i-a creştinat pe ruşi. Trenul pleca la ora nouă dimineaţa, însă Monica era în picioare de la ora cinci. Profesorul Joseph Martin s-a trezit la ora şapte, ca de obicei. Acum, era opt fără un sfert. Profesorul se îmbrăca. Era încă adormit.
- Nu plec cu inima împăcată, spuse Monica Martin. Cine ştie ce poate să ţi se întâmple în timp ce eu lipsesc?
- Ce-ar putea să mi se întâmple?, îi replică profesorul.
Era pentru a zecea oară când soţia lui îi repeta aceleaşi cuvinte. Continuă:
- Nu mi se va întâmpla nimic, absolut nimic.
Enervat, trase de şiretul de la pantof. Şiretul se rupse. Soţia îi aduse un altul. Il privi cu compasiune pe soţul ei neîndemânatic şi somnoros, care îşi punea şiretul nou şi-l arunca pe cel vechi pe covor.
Profesorul Joseph Martin era căsătorit de zece ani.
De mai bine de zece ani. în acest timp, nu se despărţise niciodată de soţia sa.
- Ţie ţi s-ar putea întâmpla ceva neprevăzut, spuse el. E prima dată când călătoreşti singură. Mai mult, în străinătate. Prima oară când călătoreşti pe mare.
Profesorul Joseph Martin şi soţia sa se aşezară la masă. Monica turnă cafeaua. Locuiau în acest apartament de zece ani, un apartament mic şi modest, situat
însă în centrul Sofiei.
In clipa în care sorbi din cafea, profesorului Martin i se păru straniu pentru prima oară că se afla în acel apartament, în acel oraş şi în acea ţară. Până atunci, i se păruse normal. Până în acea clipă, nu se întrebase niciodată dacă era normal că locuia în Bulgaria. Trăise în Bulgaria fără să se întrebe dacă n-ar fi fost mai firesc să trăiască într-un alt colţ al lumii. în ţara sa, de exemplu. Acum, îşi punea această întrebare. Se afla în Bulgaria din întâmplare. Cu unsprezece ani înainte, în 1945, fusese demobilizat. Războiul tocmai se încheiase. Căuta să-şi facă o situaţie. Joseph Martin făcuse studii strălucite în metropolă, în Occident. Incă de la începutul studiilor sale, ştia cu certitudine că va deveni profesor. Un tânăr care este doctor în filosofie (specialitatea psihologie) nu poate deveni decât profesor.
Dar lucrurile au luat o altă întorsătura. Intr-o zi, a citit în ediţia europeană a gazetei New York Herald Tribune că se căutau tineri sub 30 de am, care să aibă o pregătire adecvată pentru misiuni antropologice, pentru un salariu foarte bun. Anunţul era din partea unui Institut de Istorie Naturală din Statele Unite. Joseph Martin şi-a oferit serviciile sale chiar în ziua în care a citit anunţul. A fost angajat.
Echipele de antropologi organizate de americani erau trimise la toate popoarele subdezvoltate ale lumii ca să le măsoare, să le cântărească, să le fotografieze şi să le pătrundă secretele vieţii şi sufletului lor.
O activitate pur ştiinţifică.
Odată cu contractul, Joseph Martin a primit lista popoarelor subdezvoltate. I se cerea să aleagă unul pe care să-l studieze în mod special. Avea patru pagini imprimate cu numele popoarelor subdezvoltate, patru pagini imprimate cu caractere mici, enumerând triburile negre din Australia, pe eschimoşi, pe canibali, Grecia, pigmeii, triburile indiene, România, India; mai multe sute de popoare subdezvoltate. Joseph Martin ar fi putut să plece la Polul Nord ori în pădurile ecuatoriale. A plecat în Bulgaria.
Celelalte popoare subdezvoltate, unde i-ar fi plăcut să meargă. Grecia, de exemplu, aveau deja echipele de antropologi completate. Astfel că profesorul Joseph Martin a ajuns în Bulgaria. Aceasta s-a petrecut în 1945, în ziua Sfântului Vladimir, pe 15 iulie. Erau fix unsprezece ani de atunci. SfanTul Vladimir, cum a putut să afle în acele
zile, era unul dintre cei mai mari sfinţi ruşi. Printr-o curioasă coincidenţă, soţia sa pleca şi ea în ziua Sfântului Vladimir, ziua sosirii lui la Sofia.
Contractul lui Joseph Martin fusese semnat pentru doi ani. Trecuseră însă unsprezece ani, şi el se afla tot în Bulgaria. Profesorul Joseph Martin se căsătorise cu
o tânără bulgăroaică.
Stătea în acea clipă în faţa lui cu ceaşca de cafea în mână. Joseph Martin era acum profesor la Universitatea din Sofia şi director al Institutului bulgar de Antropologie. Profesorul Martin vorbea limba bulgară, ca orice bulgar, se îmbrăca precum bulgarii şi ducea aceeaşi viaţă ca şi ei.
Soţia sa pleca în chiar acea dimineaţă, după zece ani de căsătorie, ca să o cunoască pe soacra sa, pe care nu o văzuse decât în fotografii. Monica pleca în Occident, în marea metropolă a Nordului, unde soţul ei se născuse şi unde locuia soacra sa. Profesorul Joseph Martin trebuia să plece, la rândul său, după două săptămâni.
Concediile, la Institut, nu începeau decât peste două săptămâni. De unsprezece ani profesorul Joseph Martin nu plecase din Bulgaria. In tot acest timp nu-şi văzuse nici mama, nici ţara. Ar fi putut să plece, dar autorităţile bulgare nu-i acordau viză de ieşire Monicăi. Ea era căsătorită, căpătase naţionalitatea soţului ei, însă autorităţile bulgare refuzau să-i acorde viza de ieşire din ţară. Profesorul Joseph Martin ar fi putut să plece de unul singur să-şi vadă mama şi ţara. Nu a vrut însă. Voia să plece cu soţia sa. Voia să o ia cu el. Şi, pentru că ea nu putea să plece, nu a vrut să meargă nici el vreme de unsprezece ani.
De această dată, soţia sa avea viză de ieşire. Şi nu doar că avea viză, ci ea pleca cu două săptămâni înaintea soţului său.
- Nu uita ce mi-ai promis, spuse profesorul, dând de-o parte ceaşca de cafea. De îndată ce ajungi, du-te la dentist, l-am scris mamei. Mi-a răspuns că are un stomatolog extraordinar. Peste două săptămâni, când voi ajunge acolo, vreau să te văd cu dinţi frumoşi, nou-nouţi...
Monica era o femeie frumoasă, brunetă, plinuţă. Când privirile ei pătimaşe fixau un obiect, îl învăluiau cu o asemenea căldură, încât aveai impresia că îl vor topi ori că acesta va sfârşi prin a lua foc. In ciuda vitalităţii sale, dinţii Monicăi erau negri, stricaţi.
Un dinte din faţă, din partea de jos, îi căzuse. Când Monica râdea, se vedea locul gol, lăsat de dintele căzut. Lângă acest gol, asemenea unei ferestre smulse, ceilalţi dinţi erau cariaţi. Multe bulgăroaice rămăseseră fără dinţi. Majoritatea bulgarilor aveau dinţii stricaţi. De unsprezece ani, Bulgaria era sub ocupaţie sovietică. Când oamenii trăiesc sub ocupaţie sovietică, rămân fără dinţi.
Fragment din cartea "Sacrificatii Dunarii", Editura Sophia
Cumpara cartea "Sacrificatii Dunarii"
-
Constantin Virgil Gheorghiu
Publicat in : Parinti -
Lucrurile ingaduite sclavilor
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.