In esenţa ei, viaţa nu e progresivă, iar happy end-ul nu este sfârşitul ei normal: viaţa este tragică. O soartă se cheamă că este tragică atunci când un om nu poate fi sincer faţă de sine însuşi şi nici nu poate face dovada bunei sale voinţe fără a intra în conflict cu norme pe care de altfel le recunoaşte; atunci când are dreptate să facă ceea ce face şi când dă greş, învins de adversari care nu sunt nedrepţi, ci auviaţă, că ea este individuală sau colectivă, îşi găseşte imaginea exactă în muzică. Orice melodie se scurge în timp, dinspre trecut spre viitor. Nu numai că orice melodie este, în ansamblul ei, o entitate finită, dar ea şi trece din moment în moment prin morţi succesive, iar această trecere din moarte în moarte e însăşi esenţa sa, în acelaşi timp ca şi singura cale posibilă. Bichat avea dreptate să dea această definiţie: „Viaţa este moartea”, căci orice moment de viaţă are două aspecte: unul semnificând creştere sau construcţie şi celălalt distrugere sau moarte. Iar fiecare moarte este definitivă ca şi cea a sunetului care amuţeşte; căci dacă, obiectiv, acelaşi sunet se înalţă din nou, nu este niciodată vorba de identitate. Dar pe de altă parte, tocmai această serie de morţi este cea care constituie existenţa proprie a melodiei.
Exact la fel se întâmplă în viaţă unde fiecare „ieri” trebuie să moară, şi să moară pentru totdeauna, ca să se nască „astăzi”. Numai că, în viaţă, îndată ce se trezeşte conştiinţa capabilă să-şi amintească, ceea ce în muzică nu este decât formă devine o realitate teribilă şi tragică. Căci nu există soluţie satisfăcătoare a acestei dileme: orice valoare în viaţă este legată de concret şi de unic, dar tot ce e concret şi unic este dinainte condamnat să piară. Nu poate exista soluţie satisfăcătoare, căci aici consideraţiile de ordin obiectiv nu servesc la nimic, în domeniul vieţii ca şi în cel al muzicii, singurul care contează este subiectivul, trăitul -, iar aceasta vine să progresului în sensul curent al cuvântului. Aşa cum în universul sonor o melodie necântată nu există, tot aşa o viaţă care nu ar exista decât în mod obiectiv, sub formă de partitură, nu ar fi Viaţă. Nu în van chiar gramatica raportează orice element vital la un „subiect”.
Or, acest caracter „muzicoid” al vieţii este prima raţiune de a fi, raţiunea de a fi formală sau funcţională, a credinţei în progres. în mod necesar, melodia se scurge spre viitor şi nu ajunge la perfecţiune decât atingându-şi sfârşitul. Imposibil deci să nu acceptăm acest mers spre viitor, îndată ce acceptăm viaţa. Imposibil este şi să nu vedem instinctiv în consumarea ei un sfârşit de dorit, căci melodia nu îşi află forma ei perfectă decât sfârşindu-se. Şi nimic nu este mai natural decât a materializa astfel o ireversibilă presiune venită din interior în imaginea unui viitor mai bun care te atrage din afară. Din toate timpurile, această binefăcătoare stratagemă a Naturii a escamotat moartea până în momentul în care ea, irevocabil, a venit. Dar ceea ce am spus mai sus nu este încă ultimul cuvânt despre semnificaţia profundă a ideii de progres. Dacă ne gândim, orice fiinţă cugetătoare ar ajunge în chip fatal la concluzia că viaţa este simpla amânare, crud rafinată, a unei execuţii capitale până la o dată incertă - dacă „faptele” vieţii în ele înseşi, sau (pentru a reveni la imaginea muzicii, mai clară pentru inteligenţă) dacă sunetele ce mor unul după altul ar constitui ultima instanţă. Ceea ce instinctiv şi intuitiv surprinde mai întâi un alt plan decât mijloacele empirice care servesc la a o exprima. Exact în acest mod, fiecare simte că viaţa sa nu este o simplă adăugare de evenimente trecătoare, ci o unitate care există în sine pe propriul ei plan şi care preexistă chiar sub formă de partitură. Această unitate, intelectul nu o poate înţelege mai bine decât numind-o Sensul vieţii. Ideea progresului originar şi profund, însă, cea pe care fiecare o poartă în străfundul sufletului, se aplică acestui Sens.
De atunci înainte, faptele şi evenimentele în sine abia dacă mai importă; ceea ce importă, este sensul pe care le au ele pentru individul dat. Am dat aici, pe o altă cale, peste adevărurile la care am ajuns aprofundând semnificaţia căsătoriei. Tot ce are un sens personal este pozitiv din punctul de vedere al vieţii, că e vorba despre bucurie sau despre necazuri, despre lucruri bune sau rele în sine. Tot ceea ce nu are sens personal este duşman al vieţii. Căci ceea ce nu are sens personal scapă din cadrul vieţii date. Dacă lipseşte un sens personal, atunci din două lucruri unul: sau viaţa trebuie să se supună şi se supune unei legi care nu este a sa, ceea ce dă sentimentul de sclavie sau de detenţie, sau viaţa este absolut fără conţinut, iar sentimentul de goliciune care rezultă este ceea ce se cheamă plictis. Dar permanenta plictiseală e poate cea mai înspăimântătoare dintre toate torturile. Or, dacă viaţa personală a unui om este o sclavie sau e deşartă: oricum, e mizerabilă. Dar pe de altă parte, viaţa de acest fel este singura în mod necesar mizerabilă. Cineva poate fi fericit în închisoare poate afla beatitudinea în martiriu. Dar să-i lăsăm la o parte pe eroi şi pe martiri: chiar şi în cea mai umilă viaţă, cea mai puţin eroică, faptele ca atare nu sunt niciodată lucrul esenţial, odată ce accentul se pune pe Sens. De atunci înainte, scurgerea vieţii în sine - oricât de tragică ar apărea ea aceluia care-şi îndreaptă toată atenţia asupra sunetelor ce pier iar nu asupra melodiei pe care o constituie această suită de nimiciri din acel moment, chiar şi bătrâneţea infirmă, chiar şi moartea nu mai au caracterul unei nenorociri. Această scurgere este acceptată atunci ca normalul şi necesarul cadru al existenţei iar tot accentul cade pe sensul pe care îl au faptele vieţii. Astfel, moartea eroului, care-i dă vieţii sale sensul etern, este instinctiv considerată de toată lumea ca o adevărată binecuvântare.
Dar ce semnifică atunci postulatul oricărui progres? Răspunsul nu lasă urmă de îndoială. Postulatul unui progres de înfăptuit se raportează mai întâi la destinul particular al unei vieţi. Dar apoi la realizarea celui mai projimd Sens pe care fiinţa în chestiune îl poate atinge. Căci aşa cum cu aceleaşi litere ale alfabetului s-a scris Divina Comedie şi milioane de pagini pline de nerozii, aceleaşi fapte şi gesturi, aceleaşi experienţe trăite pot servi la a exprima orice sens. De unde, la toţi marii întemeietori de religii, această tendinţă de a exprima adevăruri eterne prin intermediul unor scene din viaţa cotidiană; ei simţeau că tocmai tensiunea între sensul propriu al manifestare serveau acestea îi conferea acestuia din urmă un caracter mai impresionant şi mai mişcător.
Această realizare a Sensului propriu, pe cât de profund posibil dar mereu personal, este singurul scop al unei vieţi individuale. La această realizare se raportează în fond orice speranţă de progres, orice ideal de perfecţiune de atins. Din momentul în care toată atenţia se fixează pe chestiunea Sensului, viaţa îşi schimbă aspectul şi caracterul. Atunci, orice existenţă, chiar şi cea mai umilă, chiar şi cea mai puţin fericită în aparenţă, dobândeşte o valoare intrinsecă. Atunci, succesul, bunăstarea nu mai par indispensabile, oricât de demne de dorit ar fi ele întotdeauna. Iar din toate timpurile, ceea ce postulăm noi aici a fost efectiv pus în practică de toţi oamenii profunzi: mai cu seamă de toate femeile care s-au deschis şi s-au dăruit destinului lor integral. Dacă n-ar fi aşa, alţii decât acei rari indivizi care sunt excepţional înzestraţi şi realizează mari succese, ar putea oare vedea în viaţă un Bine? Dacă n-ar fi aşa, nu ar domni invidia pe Pământ cu o forţă de miliarde de ori mai mare decât o face? Căci din instinct fiecare fiinţă normală înţelege ce este viaţa şi ce îi conferă ei valoarea. Doar epocile superficiale, aşa cum este a noastră - în care omenirea a pierdut conştiinţa realităţii profunde şi îşi pune toată speranţa în realizarea unor idealuri eşafodate de un spirit fals - afirmă că viaţa nu are deloc valoare în afara cuceririi anumitor scopuri materiale definite.
Cu toate acestea, chiar şi în viaţa celui mai instinctiv om, Sensul nu se realizează niciodată dnecesitate naturală. Trebuie ca iniţiativa spirituală să îi confere formă în realitatea dată, pentru ca el să se manifeste. Această iniţiativă spirituală acţionează orbeşte, dar acţionează, la fiinţele profunde şi în acelaşi timp puţin intelectualizate, sub forma unui imbold interior care se încarnează în mijloacele de expresie aflate la îndemâna sa. La femei, cărora rareori - şi aproape niciodată atunci când sunt mamele scapă sensul vieţii, în general dragostea pentru un bărbat sau pentru copii, sau simţul familiei, servesc de vehicul iniţiativei spirituale. Dar cu cât se intelectualizează mai mult omenirea, cu cât intelectul duce o viaţă mai desprinsă de viaţa totală, cu atât devine mai necesară, pentru ca viaţa să realizeze întreaga sa semnificaţie, înţelegerea raţională a Sensului; cu atât mai necesară devine şi iniţiativa spirituală conştientă, acţionând ca să spunem aşa în stare pură şi liberă. Este ceea ce explică cea mai mare parte din aceste regrese care, aşa cum experienţa bine o dovedeşte, merg mână în mână cu progresele intelectuale şi exterioare. Atunci când Spiritul nu mai poate acţiona ca un vizionar orb, el se retrage cu totul până ce se împlineşte o nouă sinteză între suflet şi Spirit. Dar în principiu, iniţiativa spirituală este întotdeauna posibilă, căci Spiritul este prezent, adevărat centru vital al omului.
Fără îndoială, pierderea acestei armonii instinctive pe care o posedă femeile profunde şi în acelaşi timp apropiate de Natură poate face impracticabile anumite căi ce duc la plenitudinea vieţii; dar această pierdere este compensată, pe de altă parte, de toatlibertate. O fiinţă fixată intr-o anumită ordine dată, oricât de profundă ar fi ea, nu poate progresa. La acela la care libertatea predomină, toate orizonturile, toate domeniile de activitate sunt deschise. S-a văzut bine aceasta pe planul exterior, în care de un secol încoace şi cu o viteză mereu accelerată, o descoperire, o invenţie, o alungă pe alta. La etajul Sensului, unde progresul se face spre interior, progrese încă şi mai importante sunt posibile în direcţia spiritualităţii.
Iar acest ultim gen de progres este singurul care ne poate cu adevărat interesa, căci numai el este expresia unor nevoi interioare, in concluzie, problema progresului nu este o problemă generală, ci una intimă, ca şi dragostea.
Acesta este adevărul de care omenirea occidentală trebuie să redevină conştientă. Singura diferenţă faţă de timpurile trecute, când aceeaşi problemă, personală şi eternă totodată, se punea şi atunci fiecăruia, iat-o: soluţia de găsit, mereu unică, se va exprima sub forma unei vieţi colective cu tendinţă progresivă în sensul modem. Dar această tendinţă nu va mai trece drept esenţa sau scopul vieţii. Se va vedea în ea, dimpotrivă, o contingenţă, expresia unui anumit spirit al vremii, care ar putea chiar înceta să domnească fără să se producă nicio schimbare esenţială. Chiar astăzi, există popoare statice, care nu participă deloc sau foarte puţin la mersul general spre ceea ce am numit idealul animal şi care, totuşi, sunt, sub multe raporturi, superioare popoarelor mai dinamice. Dar, chiar şi pentru ele, este o schimbare radicală de operat în maniera de a gândi; căci gândirea are o prejudecată cu adevărat obstructivă faţă de experienţă. Omenirea a contractat în era progresului un detestabil obicei: cel de a vrea întotdeauna să tragă concluzii de la general la particular, sau de a generaliza.
Dar o generalizare posibilă nu se aplică niciodată decât la suprafaţa vieţii. Generalul nu este niciodată o substanţă; o idee sau o noţiune generală nu face niciodată decât să adune sub formă de abstracţie verbală ceea ce numeroase fenomene au în comun. Iar această abstracţie nu este niciodată un lucru mai profund decât concretul: dimpotrivă, este un lucru mai superficial. Astfel, nu există omenire, nu există decât indivizi vii, iar oricine crede că poate neglija indivizii în beneficiul omenirii se înşeală amarnic. De unde şi această dezumanizare atât de caracteristică vremii noastre, pe care am semnalat-o deja în mai multe rânduri. Ceea ce este mai profund, mai substanţial decât individul, nu este niciodată generalul, ci universalul, iar universalul se exprimă tocmai prin individual, şi acesta se universalizează pe măsură ce devine mai profund. Omul abstract pe care l-a inventat secolul XVIII pur şi simplu nu există.
Veritabilul progres de realizat de acum înainte va începe deci prin a admite, ca punct de pornire, că epoca ideilor generale a trecut. Niciun progres nu se va mai efectua sub egida lor. Neputinţa Genevei, repulsia a aproape tuturor popoarelor de a recunoaşte planuri constructive generale fără posibii echivoc. Cu cât omenirea va deveni mai profundă, cu atât mai bine îşi va da seama de aceasta: tot generalizând şi căutând sau situând toate valorile în ceea ce e general, omenirea occidentală a pierdut orice simţ pentru valorile unicului şi deci ale existenţei individuale. De unde imensul pericol al colectivismului, fie el înţeles în stil rusesc sau american. De unde monstruoasa uşurinţă cu care popoare întregi sunt gata să se lanseze într-un război cu deplina conştiinţă a ororilor sale: ceea ce înseamnă că ele nu cer nimic mai bun decât să moară. Viaţa aşa cum este ea în prezent a pierdut orice sens pentru ele. Aceste fenomene moderne îmi par a fi concludenta ilustrare a acestui adevăr: la Sensul vieţii şi nicidecum la atributele sale obiective se raportează toate valorile pe care omul le leagă de ea. „Generalul”, însă, nu încarnează niciodată acest sens. Era progresului moare deci inevitabil, căci viaţa progresivă în sine a pierdut pentru om orice semnificaţie profundă.
Progresul esenţial şi profund, a cărui venire este sarcina istorică a generaţiei actuale şi a celor viitoare constă deci, pentru a o spune în două cuvinte, într-o concentrare care reduce generalul la personal.
Hermann Keyserling
Fragment din cartea "Viata intima", Editura SENS
Cumpara cartea "Viata intima, eseuri proximiste"
-
Progresul stiintific
Publicat in : Religie -
Progresul dogmatic
Publicat in : Religie -
Progresul omului in viata cea noua in Hristos
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.