Omul este posesor sau proprietar divin prin cele două avuţii divine ale lui: sufletul şi timpul. Nimeni şi nimic din lumea aceasta, din materia ei, n-ar fi putut să creeze suflet şi timp. Acestea două sunt de la Dumnezeu. Dumnezeu a sădit suflet în materia trupului nostru prin insuflare, însufleţindu-ne, altfel spus. „Doamne Dumnezeul nostru, Cela ce cu înţelepciune ai zidit pe om din ţărână şi ai suflat în faţa lui suflare de viaţă...“, se rosteşte în rugăciunea părinţilor pentru copiii lor. Fără de această însufleţire divină noi n-am cunoaşte nimic, nici una dintre stările dumnezeieşti, nici binefacerea geniului, nici minunea sfinţeniei şi a sfinţilor, nici incomprehensibila apariţie a eroului şi a eroismului în viaţa cea obişnuită, nici darul creativităţii, nici suma de daruri, de harisme, prin care noi toţi ne auzim chemaţi chiar de Dumnezeu, de vocea divină, prin miracolul vocaţiei noastre.

Vocaţia este cea prin care ne strigă, pe fiecare dintre noi, chiar Dumnezeu; ne cheamă spre nemurire, spre înveşnicirea sufletului. Despre vocaţie ne vorbeşte pilda talanţilor.

Vocaţia este cumulul de daruri cu care Dumnezeu ne-a înzestrat ca să le împlinim aşa cum ne spune pilda înmulţirii talanţilor. Nimeni nu este fără de daruri şi deci toţi suntem chemaţi, fiecare în felul lui, să le înmulţim. Oricine îşi bate joc de darurile lui săvârşeşte cel mai greu păcat, căci batjocoreşte pe cele ale lui Dumnezeu, date nouă în grijă, spre împlinire şi înmulţire, pentru viaţa de aici şi spre dobândirea vieţii veşnice. Meseriaşul care-şi face lucrarea de mântuială va fi alungat de Dumnezeu, la fel profesorul ori medicul care nu-şi împlinesc vocaţiile după voia şi întru bucuria lui Dumnezeu şi spre câştigarea traiului de aici şi a vieţii veşnice de după aceea. Oricine batjocoreşte darul lui Dumnezeu prin neîmplinire ori prin desfigurare (ca în lucrarea de mântuială ori prin desconsiderarea datoriilor simple de soţ, de soţie, de părinte ori de copil, care şi acestea tot daruri de la Dumnezeu sunt) va fi alungat de Dumnezeu şi va primi osânda cea veşnică.

Ferească Dumnezeu de lucrul făcut de mântuială; este biletul de călătorie spre iad. Graţie vocaţiei, noi ne putem nemuri, fiind muritori. În şi prin mijlocirea vocaţiei, prin împlinirea ori prin ratarea ei, ne putem folosi liber de cele divine din noi, de suma noastră de daruri (talente, aptitudini, harisme etc.), în frunte cu cele două fără de care nici n-am exista: sufletul şi timpul. Prin toate acestea noi suntem atestaţi ca proprietari divini.

Ce face omul cu sufletul şi cu timpul lui nu desface Dumnezeu, căci este din libertate, din darul cel mare cu care Dumnezeu ne-a înzestrat la creaţie, cu liber arbitru, cu minunata însuşire a libertăţii. Aşa de mult ne-a iubit Dumnezeu în designul facerii încât a pus în făptura noastră răspundere nu pentru cele trecătoare, ci pentru cele veşnice, pentru suflet şi timp, pentru daruri şi taine, pentru puteri care nu sunt din lumea aceasta. Câtă încredere a avut Dumnezeu în noi! Cât de mare este iubirea Sa pentru noi - să lase pe mâna noastră nemernică daruri suprafireşti, avuţii nepieritoare, căci cu cele dăruite nouă de Bunul Dumnezeu, ca oameni şi deci ca făpturi create, urcăm, dar mai ales, coborâm, croind suişuri la cer şi coborâşuri la iad, nu doar pentru noi înşine, ci şi pentru cei ce se află în preajma noastră, în zarea faptelor noastre, copii, soţii şi soţi, părinţi şi neamuri, prieteni şi colegi, călători vremelnici alături de noi, încrezători în ghidul nostru, ori amăgiţi de nebunia trufiilor noastre, mulţi şi feluriţi semeni, nimeriţi în deznodământul faptelor noastre cu voie şi fără de voie!

Omul, în calitate de făptură a lui Dumnezeu, are, iată, răspundere cosmică, cum ştim de la Facere: „Şi Dumnezeu i-a binecuvântat zicând: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalelele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul»“ (Facere 1, 28). Răspunderea noastră are, iată, o dublă dimensiune: orizontală (faţă de toată făptura) şi verticală (faţă de Dumnezeu). Însă ea nu e la fel pentru toţi. Ca soţ şi ca părinte ai răspundere în faţa soţiei şi a copiilor tăi şi totodată ai răspundere în faţa lui Dumnezeu pentru tine, dar şi pentru cei pe care Dumnezeu ţi i-a dăruit ţie prin darul şi prin taina familiei. Profesorul însă răspunde dublu: pentru familie şi pentru elevii lui. Medicul la fel: pentru familia lui, dar şi pentru pacienţii lui. La fel, meseriaşul răspunde dublu: pentru familie şi pentru clienţii lui (dacă i-a mulţumit ori i-a nemulţumit) etc. Elitele care guvernează o ţară însă au o triplă răspundere: pentru familiile lor, pentru profesiunile lor şi pentru ţara pe care Dumnezeu a lăsat-o în grija lor. Încât, cel mai mare blestem care poate să cadă asupra popoarelor este blestemul elitelor netrebnice, ticăloase; ele vor acumula păcate în contul lor prin păcatele faţă de familiile lor, faţă de profesiunile şi de corporaţiile lor şi faţă de ţara şi poporul lor.

Răspunderea şi judecata de apoi a elitelor va fi cruntă. Despre acest fel de răspundere şi despre cum trebuie s-o înţelegem aflăm din Cartea Regilor a Vechiului Testament, pasaj pe care îl vom tâlcui cu alt prilej. Toate sunt rânduite de Dumnezeu ca să fim răspunzători pentru ele, încât preţul libertăţii noastre este răspunderea: colectivă, istorică şi supra-istorică, în faţa lui Dumnezeu.

Prof. Univ. Ilie Bădescu
Sursa:ziarullumina.ro
 

• Familie sau cariera?
  Publicat in : Credinta
• Munca si profesia
  Publicat in : Religie
• Cuviosul Simeon Noul Teolog
  Publicat in : Vietile sfintilor
• Sfantul Simeon Noul Teolog
  Publicat in : Vietile sfintilor
• Sfantul Gheorghe, purtatorul de biruinta
  Publicat in : Sfantul Gheorghe

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: