Vocatia monahala - abordari teologice

In "marea taina" a unirii celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi cu natura umana, locul libertatii omului ra­mane intreg. Fiul Omului a biruit o data pentru totdeauna pe diavol si l-a eliberat pe om din robia mortii. Dar, oricat de reala si obiectiva ar fi, aceasta mantuire nu e deloc magica. Natura umana e eliberata si potential mantuita in Hristos, dar fiecare persoana e libera sa accepte sau sa nu, sa realizeze sau nu aceasta mantuire. Libertatea omului e o libertate reala, responsabila si consecventa.

Pe de alta parte, e adevarat ca omul singur nu poate sa se mantuiasca: umanul ramane mereu in propriile sale limite. Daca omul n-ajunge sa se impartaseasca de viata lui Dumnezeu, daca n-ajunge la viata vesnica, ramane muritor si nu e mantuit. Sunt aici cei doi poli ai mantuirii noastre: initiativa lui Dumnezeu (darul gratuit al posibilitatilor deja realizate ale mantuirii) si acceptarea si punerea in lucrare a acestor posibilitati de catre om. Sunt si cei doi poli ai vocatiei mo­nahale, "icoana" de inalta expresivitate de altfel, si care condenseaza intreaga vocatie crestina: chemarea lui Dumnezeu si raspunsul omului. Din studiul acestor doua teme vom incerca sa precizam cateva linii centrale fara sa cau­tam sa mergem pana la capat si fara sa epuizam continutul lor extraordinar: nu e vorba de fapt aici decat de schita unui studiu despre "temeiurile teologice ale vietii monahale, eseu despre spiritualitatea ortodoxa" si, mai precis, de aspectul introductiv al capitolelor al doilea si al treilea.

Chemarea

Chemam pe cineva care e departe. Or sfintii identifica pacatul cu distanta care ne separa de Dumnezeu. Intr-ade­var, dupa cadere Dumnezeu l-a "chemat" pe Adam. Si l-a chemat pentru a-l face sa iasa din situatia in care se gasea. Care era aceasta situatie ne-o arata parabola fiului risipi­tor: un desert in care nu avea pentru a trai decat "roscove", o decadere din starea de fiu in cea de rob, un exil nu numai din casa Tatalui, ci si din el insusi: "venindu-si in sine", spune Scriptura (Lc 15,17).

Recunoastem aici notiuni monahale fundamentale, ca, de exemplu, penthos, lacrimi, pocainta, refuzul instalarii in aceasta lume, dorinta, nostalgia patriei etc, idei pe care monahii mai bine formati intelectual le analizeaza si descriu in chip admirabil: creatia nu mai e o podoaba (un "cosmos"), ci o dezordine in care lumea se revolta impotriva omului, acesta din urma nemaifiind regele, ci robul ei; in care mintea sau intelectul (nous-ul) omului iese din "ini­ma", astfel ca omul ajunge exilat din el insusi, pierdut in imaginatie si in lumea exterioara; in care, prin moarte, diavolul domina lumea si creatia, obtine drepturi, devine "stapanitorul acestei lumi". E situatia lumii dupa cadere, situatie care constituie un nou mod de existenta, o noua tara in care locuieste omul, tara caderii. Aceasta situatie e cea in care traim si respiram cu totii. Dar fiind cufundati in ea, nu ne mai dam seama de aceasta. Lucrul primordial e sa ne intoarcem in noi insine ca si fiul risipitor, sa luam cunostinta de aceasta situatie si sa dorim sa iesim din ea. Caci de aici incepe totul. Si tocmai acest lucru il caracterizeaza pe monah. Si prima lui datorie e sa ne aduca aminte unde suntem.

Dar a lua cunostinta de noi insine si de situatia in care ne gasim e un lucru imposibil daca nu ne cheama un altul, cineva aflat in afara acestei situatii. Initiativa ii apartine lui Dumnezeu. Monahul e cel care asculta acest glas care rasuna in adancul inimii si il ia in serios. Care e acest glas?

E Cuvantul lui Dumnezeu, Cuvantul care l-a cautat pe Adam, care l-a strigat pe Cain. Iar monahii de la Muntele Athos au pastrat pana azi constiinta deplina a acestui fapt atunci cand numesc toaca care ii trezeste pentru miezonoptica: "Adam". In rezonanta ei vor intr-adevar sa auda glasul lui Dumnezeu care il striga pe primul om in rai si sa indrepte neascultarea lui prin propriul lor raspuns. Intreg Vechiul Testament e asadar in aceasta chemare a lui Dumnezeu. Chemare si pregatire... Cuvantul creator e acum Cuvantul care cheama. Iar istoria acestei chemari a lui Dumnezeu, identica cu vointa Lui permanenta de a mantui lumea, e si istoria mantuirii. Chiar daca umanitatea nu o mai asculta, chiar daca omul "si-a pierdut chemarea", aceasta exista, caci Dumnezeu e aici si chemarea Sa rasuna mereu.

Pentru a se face auzit de cei care nu-L pot auzi altfel, acelasi Cuvant al Vechiului Testament se face trup (Evr 2,14). Chemarea inainte-mergatorului, a lui Hristos insusi: "Eu sunt lumina...", "Veniti la Mine, toti cei osteniti si im­povarati", chemarea apostolilor, cea a Bisericii pana in zilele noastre, sunt unul si acelasi apel. Dar semnificatia cea mai profunda a intruparii nu sta in faptul ca Dumne­zeu, "dupa ce odinioara... a vorbit parintilor nostri prin proroci, in zilele acestea mai de pe urma ne-a grait noua Prin Fiul" (Evr 1,l-l2). Acest lucru e deja urias. Dar sensul intruparii merge mult mai departe. Chemarea lui Hristos e chemarea Cuvantului lui Dumnezeu facut trup. Aceasta implica doua consecinte. Mai intai, acest Cuvant care era dintotdeauna era un act ("El a zis si s-au facut, El a porun­cit si s-au zidit", Ps 32, 9), Se manifesta acum ca prezenta prin excelenta, si anume ca Persoana. Astfel, chemandu-l pe om, Hristos lucreaza in el o actiune radicala. Cuvantul lui Hristos inviat biruie in om moartea, rupe lanturile robiei, il elibereaza de sub stapanirea diavolului. Adresandu-i omului chemarea vocatiei sale, Cuvantul facut trup ii da in acelasi timp puterea de a o realiza. Caci in Hristos nu mai e ca la noi distanta intre cuvant si fapta. Fiecare gest al lui Hristos e "catholic", contine totul. El este in acelasi timp gand, cuvant si act. Contine si comunica in Duhul intreaga viata si intreaga putere a Celui inviat. De aceea gasim multe texte monahale care arata ca, in chiar momentul in care monahul a luat la cunostinta.de vocatia sa, el a devenit liber de trecutul sau si in stare sa mearga mai departe.

Dar acest act al Cuvantului intrupat nu lucreaza numai in om. Inainte de toate el lucreaza in mod obiectiv. Sensul cel mai adanc al intruparii e ca, devenind trup, Cuvantul creator al Tatalui recreeaza trupul. Prin intruparea Lui, Hristos recreeaza lumea. Reda universului unitatea si pa­cea, restaureaza raiul dandu-i o stralucire mult mai mare - e Biserica, Trupul Sau in care intreg "cosmosul" e rein­noit si restaurat: "creatie noua". Astfel chemarea lui Hristos adresata omului consta tocmai in aceasta intoarcere in rai, la intrarea in Biserica care, fiind in esenta inceputul "vremurilor de pe urma", insasi imparatia lui Hristos, depaseste cu mult raiul. In Biserica omul isi regaseste "infinit mai mult" demnitatea, redevine fiu al lui Dumnezeu, frate al oamenilor, imparat al universului. Si poate de acum implini in Hristos si prin puterea invierii Sale, comunicata de Duhul, lucrarea pe care Adam n-a putut-o realiza (si pe care Hristos, cel de-al Doilea Adam, a realizat-o in cel mai inalt grad): sa aduca la Tatal intreaga creatie materiala si spirituala.

Se stie ca pentru Traditia ortodoxa intruparea e insepa­rabila de Cincizecime. Desavarsind lucrarea celei dintai, aceasta din urma constituie Biserica in deplinatatea sa. Astfel aceasta "noua lume" in care ne invita sa intram Cu­vantul lui Dumnezeu e o lume spirituala (plina de Duhul Sfant). Mai mult, insusi Cuvantul care cheama e un cuvant duhovnicesc, Cuvantul Tatalui care rasuna in Duhul, Cuvantul care se intrupeaza "prin lucrarea Duhului Sfant". Acest fapt e de o importanta capitala pentru tema noastra, cea a vocatie monahale. Caci daca e adevarat ca singur Duhul cunoaste pe Dumnezeu (I Co 2, 9-l9), in chip asemanator, singur Duhul poate recunoaste in inima omului Cuvantul care cheama si sa-i raspunda in chip vrednic si eficace. Astfel, prezenta si sensul Duhului Sfant in viata monahala au o importanta uriasa. El este Cel care actuali­zeaza pentru fiecare persoana mantuirea data de Tatal in Fiul. Or viata monahala nu e decat o realizare consecventa a Botezului, o punere in lucrare, o simpla dar deplina si adecvata actualizare a harului baptismal. Aici ea intalneste lucrarea Duhului Sfant in Biserica si de aceea ea este o viata "harismatica", o deschidere spre Dincolo pentru intreaga Biserica, aceasta realitate care, in sanul Bisericii striga neincetat ca Duhul Sfant in inima omului: "Avva, Parinte!" (Ga 4, 6).

Chemare la o intrare deplina, constienta si eficace in raiul duhovnicesc, in Biserica, chemarea la viata monahala e si chemare la viata acestui rai, la viata lui Dumnezeu, la iubire. Cuvantul care cheama e o Persoana. Iar persoana cere mereu un raport personal de iubire. Potrivit interpretarii celor mai mari monahi, Cantarea Cantarilor nu e decat aceasta neconsolata si reciproca cautare a iubirii; la fel si rugaciunile sfintilor. Iubire in sens unic, pasional, exclusiv: "Ce iubire este atat de naprasnica si de neindurat...", scrie sfantul Vasile. Iar Sfantul Simeon Noul Teolog nu face decat sa cante dulcea suferinta pe care i-o produce rana iubirii! Dar aceasta realitate a iubirii e atat de fundamentala pentru monahism ca ar trebui o intreaga carte pentru a o dezvolta. Sa ne multumim sa mentionam aici axioma monahala potrivit careia nimic din ceea ce se face in afara acestui motiv unic nu poate sfarsi in chip fericit.

Mai trebuie sa dam o indicatie. Iubirea e centrul cel mai interior al vietii Bisericii. Daca se consacra cineva exclusiv acestei iubiri, el nu iese din Biserica, ci se insereaza si mai mult in ea. E marea problema a raporturilor dintre Biserica si monahism: chemarea lui Hristos care e un act, recrearea raiului, crearea Bisericii, e tocmai o chemare de a intra in rai, de a intra in Biserica. Vocatia monahala nu e deci o iesire din Biserica, ci, dimpotriva, o integrare si mai constienta, mai adanca, mai eficace. Indraznim sa spunem, chiar o manifestare (epifanie) a tainei Bisericii. Raspunzand de bunavoie chemarii lui Hristos care e in esenta o chemare a iubirii si angajandu-se in ea, monahul ajunge dintr-odata la obarsia cea mai intima, la izvorul vietii Bisericii, la iubire (Dumnezeu este Iubire) si ramane aici. Tocmai de aceea monahismul are un loc atat de important ontologic in Bi­serica: am putea spune ca el formeaza inima ei. Si tot de aceea (iar aici linia ideologica intalneste linia istorica) in traditia ortodoxa intotdeauna intreaga viata a Bisericii: liturghie, teologie, spiritualitate, misiune..., provine si se hraneste din monahism ca dintr-o inima. in toate perioadele in care exista o criza liturgica, teologica sau morala, renasterile in Biserica au inceput prin renasterea monahis­mului. De altfel nu trebuie sa uitam ca unitatea ontologica a Trupului Bisericii e mult mai esentiala decat unitatea ei exterioara, "activista"; ca Hristos ne cheama sa conlucram inainte de toate la crucea Sa si la lupta Sa impotriva diavolului, caci El a mantuit lumea tocmai prin crucea si invie­rea Sa - biruinta Sa asupra diavolului si a mortii; si, ras­punzand chemarii lui Hristos, monahul raspunde nu ca individ, ci ca persoana, in comuniune deci cu Biserica si din partea intregii Biserici.

Raspunsul

Chemarea lui Dumnezeu e un act. Daca vrea sa fie onest, omul nu poate raspunde decat tot printr-un act. Trebuie sa intre intreg in Biserica. Nu doar sa faca sa intre aici sufletul sau viata sa spirituala, ci toata fiinta sa, trupul, sufletul si intreaga sa viata. Raspunsul sau trebuie sa fie existential, sa constituie un angajament total.

Pentru a face insa aceasta intrare, el trebuie mai intai sa iasa: "Iesi din pamantul tau, din neamul tau si din casa tatalui tau si vino in pamantul pe care ti-l voi arata Eu" (Fc 12,1). Pentru a intra in lumea lui Dumnezeu, omul trebuie sa paraseasca lumea diavolului. Pentru a-L gasi pe Dum­nezeu, trebuie sa renunte la diavol. E intreaga semnificatie a botezului nostru. Iar monahul nu e decat cel ce vrea sa traiasca in perfect acord cu marturisirea sa baptismala, pe care marturisirea monahala o reinnoieste, o actualizeaza constient. De aceea in Traditie viata monahala se numeste in mod obisnuit "al treilea botez": dupa botezul apei si botezul sangelui (martiriul) vine botezul lacrimilor (asceza). O linie interioara uneste aceste trei realitati. Monahul indeplineste astfel in Biserica functia (harisma) martirului care constituie raspunsul prin excelenta (Origen) la chemarea lui Dumnezeu, unirea completa si nemijlocita cu Hristos.

Raspunsul omului la chemarea lui Dumnezeu e asadar mai intai o renuntare. Vom vedea mai departe ca ea este si o trecere.

A) O renuntare

In ce anume consta aceasta renuntare? Monahul renunta inainte de toate la diavol, izvorul in­tregului nostru rau. Trebuie sa taiem din radacina orice legatura, orice dialog cu el. Exemplul Domnului, raspunsurile Sale date diavolului au din acest punct de vedere o mare insemnatate.

El renunta si la lucrurile diavolului. Trebuie sa fim atenti la echivoc: diavolul n-a creat nimic; prin urmare el nu are nimic. Cosmosul e creat de Dumnezeu, asadar este pentru Dumnezeu. Daca refuzam creatia, il refuzam pe Creator (erezia maniheista). Nu la creatie renunta monahul, ci la modul in care diavolul vrea sa-l faca sa traiasca in ea. Rau este nu materialul creatiei, ci modul in care acest material e organizat ca imparatie a diavolului, ceea ce sfantul Ioan numeste "lumea aceasta". Si la acesta trebuie renuntat in mod absolut.

Cele trei mijloace principale prin care diavolul ii atrage pe oameni si ii tine sub stapanirea sa sunt: placerea, dis­tractiile si moartea.

a) Placerea denatureaza intreaga creatie. Omul, rege, preot, constiinta a universului, trebuie sa aduca toate crea­turile lui la Tatal. Prin placere el le pastreaza pentru sine insusi, pentru propria lui satisfactie. E fondul pacatului originar - care continua de atunci aproape in fiecare clipa a vietilor noastre. La aceasta renunta monahul inainte de toate. Nu vrea sa foloseasca pentru sine insusi ceea ce apartine lui Dumnezeu (prin saracie); prin aceasta el ajunge liber de materie, de cosmos, iarasi stapan si rege al universului. Nu-si pastreaza pentru sine insusi nici propria sa vointa, caci si ea apartine lui Dumnezeu (prin supunere): se elibereaza astfel de sine insusi si ajunge la adevarata libertate de fiu al lui Dumnezeu. Prefera sa ajunga la unirea cu Hristos (la nunta cu Mielul - unire prin care Hristos ne comunica viata Sa si ne mantuieste - pe calea directa a nuntii mistice (prin curatie), iar nu pe calea indirecta, perfect legitima si sfanta de altfel, a "marii taine" ("cu referire la Hristos si la Biserica" a nuntii, in care insa cu toata sfintenia si sacramentalitatea ei ramane totusi un reziduu de placere. Iar prin curatia sa monahul ajunge adeseori la o foarte ampla paternitate spirituala, ca Sfanta Fecioara care, ajunsa pe culmea curatiei, a devenit mama.

Vorbind despre placere, vorbim in esenta despre egoism, izvorul oricarui pacat, pacat fundamental al diavolului si al nostru al tuturor. Bucuria duhovniceasca e cu totul altceva: e contrariul egoismului, o deschidere, ba chiar o iesire din sine insusi. Asadar monahul nu renunta la bucuria duhovniceasca, ci la placerea pe care i-o pot da lucrurile care se gasesc in afara lui (saracie), la placerea pe care i-o poate da propriul trup (castitate), la placerea pe care i-o poate da in fine propriul sentiment de existenta, vointa sa proprie (ascultare).

b) Prin distragere, distractie, diavolul il tine pe om in uitare. Scotandu-l din rai, ducandu-l in pustiu, el incearca sa-l faca sa-si uite patria. Il preocupa cat mai mult posibil cu lucrurile exterioare, ii creeaza tot felul de noi desfatari, probleme de rezolvat, viata devine foarte complicata, omul, foarte prins, nu mai are timp sa se ocupe de viata sa du­hovniceasca. Astfel ajunge in cele din urma sa uite raiul, patria sa, si se inchide in umanismul sau pamantesc. Se intampla chiar sa iasa din sine, sa-si uite propria existenta, sa se piarda in lumea exterioara a materiei pure sau a ar­tei, sau a gandirii - nu e mare diferenta. Astfel el ajunge exilat, nu doar din casa Tatalui, ci - si asta e cel mai grav - din sine insusi.

Asadar, daca monahul fuge de lume, nu o face pentru a fugi de oameni si de creatie, ci pentru a fugi de aceasta distragere a lumii, pentru a gasi linistea, tacerea - condi­tiile prealabile in care numai isi va putea infaptui lucrarea duhovniceasca, va putea raspunde constient si eficace la chemarea Domnului sau.

Constatam astfel ca fuga de lume detine un loc cu totul central in viata monahului. Problema unei definitii a vietii monahale prin cele trei voturi: saracie, ascultare, feciorie, nu exista in Biserica Ortodoxa, desi, in ultimul timp s-a vorbit mult de aceasta (fratietate in lume, "monahism interiorizat" etc). Daca faptul ca aceste trei voturi constituie notiunile cu adevarat capitale in viata monahala e incon­testabil, ele nu acopera totusi intregul ei domeniu. E imposibil deci sa vedem in ele o definitie a acesteia. Daca am vrea sa trasam limitele intre monahi, pe de-o parte, si preoti, predicatori etc, pe de alta, ar trebui sa inseram aici fuga, separarea de lume, tacerea... In problematica orto­doxa insa, monahismul e imposibil de definit: monahul isi depaseste canonul, il sparge neincetat si ii reinnoieste limitele.

Toate acestea lamuresc cel de-al doilea sens al virtutilor saraciei, fecioriei, ascultarii; ele il elibereaza pe om de grijile bune si legitime, dar secundare, ii dau posibilitatea sa se indrepte exclusiv spre Dumnezeu.

c) Prin MOARTE, diavolul a reusit sa-l dezorienteze cu totul pe om, sa-l fixeze definitiv (daca Hristos nu ar fi venit sa-l mantuiasca) pe pamant, in pustiu. Dumnezeu l-a creat pe om pentru viata. Pentru viata care incepe pe pamant si se continua neintrerupt in cer. Viata vesnica, nu e o alta viata, ci cea pe care o traim pe pamant si care, orientata spre Dumnezeu, se hraneste din El, din viata Sa vesnica, devenind vesnica si ea. Vrand prin pacat sa-si pastreze viata sa pentru sine, Adam si fiecare din noi la randul sau intrerupem miscarea naturala spre Dumnezeu, o lipsim de obarsia vietii, si o condamnam deci la moarte. Nu Dumnezeu a creat moartea, ci omul (Rm 5,12.14; 1 Co 15, 21 etc).

Aici incepe un cerc vicios. Fiind de acum in moarte, omul cauta viata. Din nefericire nu o cauta in Dumnezeu, ci in el insusi: e viata "dupa trup": "Mi-am omorat sufletul cu pacatul si am facut viu trupul..." (Canonul Mare al sfantului Andrei). Se dedica patimas acestei cautari. Dia­volul il incurajeaza din rasputeri. Dar, orice ar face omul, ii e cu neputinta sa biruie limitele mortii. Isi poate imbuna­tati viata dupa trup, o poate prelungi cateva zile sau cativa ani, se poate inalta prin arte, literatura si gandirea filozofica la cele mai inalte si mai subtile trepte ale spiritului - dupa trup -, dar nu reuseste sa o mantuiasca de moarte. Esecu­rile istorice ale tuturor civilizatiilor si eforturilor politice si culturale nu fac decat sa o demonstreze cu evidenta. Caci toate caile care ne-ar putea duce la nemurire, adica sa ne mantuiasca, sunt inchise de moarte.

Nu exista decat o singura cale pentru a depasi moartea: acceptarea ei. E calea lui Hristos ("Cu moartea pe moartea calcand") si a tuturor martirilor, a tuturor sfintilor. A muri dupa trup pentru a trai dupa duh, iata laitmotivul Evangheliei si al intregii patristici, al intregii vieti si al intregii literaturi autentic crestine.

Si acesta e probabil actul cel mai fundamental al monahului. Angajandu-se pe calea renuntarii, el nu se limiteaza la renuntarea pur si simplu la placere si divertisment (elemente esentiale ale vietii dupa trup), ci, ajungand la radacina, renunta la insasi viata dupa trup. Trebuie din nou sa fim atenti la echivoc: nu renunta la viata, la elementele, la continutul vietii omenesti. Acest lucru e cu desavarsire eretic si cei care o propovaduiesc sunt intotdeauna condamnati de Biserica, ci la viata dupa trup, adica la modul in care elementele vietii omenesti se organizeaza dupa legile mentalitatii "cugetului trupului" (Rm 8,4 etc). Monahul continua sa manance, sa simta, sa gandeasca, dar nu o mai face dupa "trup", ci dupa "duh" ("nu mai traiti dupa trup, ci dupa duh", Rm 8, 9). Renunta la placerea pe care i-ar putea-o da hrana, nu la hrana insasi. Renunta la filozofie pentru a ajunge la teologie. Nu renunta la cantare, dar cantecul sau dupa duh e de acum inainte cantul liturgic, rugaciunea. La fel stau lucrurile cu poezia, pictura si arhitectura. Monahul nu isi omoara viata, ci o mantuieste, o face sa intre in intregime in cer si, prin aceasta, o slaveste di o "nemureste". Prin aceasta moarte reala, care e renuntarea sa, el ajunge sa-si transfigureze viata, persoana, ba chiar creatia care-l inconjoara. "Caci oricine va voi sa-si scape sufletul il va pierde; iar cine isi va pierde sufletul pentru Mine il va afla" (Mt 16, 25).

Aceasta conceptie a vietii monahale ca "moarte" nu e deloc o "metafora" sau o "analogie"; sacramental vorbind e o realitate. Nu poti, intr-adevar, sa devii un adevarat monah fara aceasta "impreuna moarte cu Hristos fata de sti­hiile lumii" (Col 2, 20). De aceea, pentru traditia monahala chilia monahului e aievea mormantul sau, iar, de la depu­nerea voturilor, monahul nu mai trebuie inscris in regis­trul starii civile. Mai gasim inca la Muntele Athos sihastrii care isi au langa chilia lor mormantul deja pregatit si merg aici sa se roage nopti intregi. Acesta e si sensul rupturii relatiilor familiale, care e una din trasaturile traditionale ale monahismului, consecinta simpla, dar absoluta, a Evangheliei. Sfantul Pavel spune ca a murit impreuna cu Hristos: "De aceea de acum noi nu mai stim pe nimeni dupa trup; chiar daca l-am cunoscut..., acum nu-l mai stim" (2 Co 5,16). Hristos insusi a spus: "Cine este mama Mea si cine sunt fratii Mei?... Oricine va face voia Tatalui Meu Cel din ce­ruri, acela imi este frate si sora si mama" (Mt 12,49-50). Legaturile de sange nu mai sunt! A fost intemeiata o noua familie, Biserica. Manastirea n-are alt sens decat realiza­rea acestei familii in autenticitatea ei absoluta, pentru ca Evanghelia sa fie practicata la modul absolut, fara nici un amestec, ca ea sa fie vie, si ca Traditia sa ramana mereu vie in Biserica.

In reflectia sa asupra realitatii mortii, sfantul Pavel merge mult mai departe: "Chiar daca L-am cunoscut pe Hristos dupa trup, acum nu-L mai cunoastem" (2 Co 5,16). El refuza sa-L cunoasca pe Hristos la modul istoric, dupa "trup", caci, asa cum spune Ioan, aceasta "nu foloseste la nimic" (In 6, 63). Intr-adevar, Duhul "face viu", Duhul singur poate sa-L descopere in Iisus din Nazaret pe Fiul lui Dumnezeu. Astfel, numai vederea duhovniceasca a lui Hristos ne descopera adevarata Sa fata. Inainte de Cincizecime, oamenii erau adeseori ispititi sa intrebe despre Hristos asa: "Au nu este Acesta Iisus, fiul lui Iosif, si nu-i stim noi pe tatal Sau si pe mama Sa?" (In 6, 42). Dar aceasta ispita e posibila - si mai mult decat posibila - chiar si pentru noi de indata ce diminuam locul Duhului Sfant in Biserica. Vedem aici ca gandirea noastra despre moarte intalneste problema Duhului Sfant, iar la aceasta delicata intersectie se pune problema cea mai decisiva a epocii noastre, si anume problema "spiritualitatii" pozitive care cauta sa se creeze: o spiritualitate care cauta sa-l mantuiasca pe om fara sa-l treaca prin moarte, care vrea sa faca sa "infloreasca" in creatie "valorile umane", uitand ca singura inflorire crestina e invierea care vine dupa moarte si transfigurarea care e consecinta Cincizecimii. Pentru o minte ortodoxa, adica avand o credinta si o men­talitate biblica si patristica, e aici o tendinta care, daca ar ajunge sa se faca acceptata de Biserica, ar fixa-o definitiv pe pamant, poate cea mai periculoasa erezie de la ereziile hristologice incoace, cu care de altfel e intim legata. Arie insista prea mult pe umanitatea lui Hristos in detrimentul divinitatii Sale; acum se insista prea mult pe intrupare uitand scopul ei, inaltarea, si diminuand practic - dar si dogmatic - importanta Cincizecimii in istoria mantuirii, adica rolul Duhului Sfant in viata Bisericii. Hristos e redus astfel adeseori la Iisusul "istoric" (a se vedea, de exemplu, teologia si exegeza contemporane, mai ales protestante), Biserica la institutie - iar sfintele Taine la simple si "indatoriri religioase" ineficace practic! Viata mistica face loc vietii active, actiunea inlocuieste in mare parte rugaciunea, si orasul pustia, iar din anahoretic cum era intotdeauna in Traditie (chiar monahismul chinovial era "anahoretic", ba chiar si, in ciuda spitalelor lor, manastirile din Constantinopol) monahismul risca in zilele noastre sa devina "urban" sau "interiorizat"!...

Or nu exista decat o singura posibilitate de a actiona impotriva acestei tendinte, si anume de a reda Duhului Sfant locul Sau adevarat in viata noastra: sa-L lasam sa ne conduca asa cum L-a condus pe Iisus in pustie "pentru a fi ispitit de diavol" (Mt 4,1), si sa-L lasam sa ne invie apoi "din morti" (Rm 8,11). Astfel intreaga problema a monahismului nostru si a Bisericii noastre e aceea de a regasi echilibrul intre diferitele etape ale istoriei mantuirii, istorie care incepe la intrupare, trece in mod necesar prin Golgota, pentru a ajunge la inviere si la Cincizecime. Si nu exista mai multe istorii ale mantuirii, ci una singura: istoria lui Hristos. Asa cum "Usa" si "Calea" unica a mantuirii e Hristos, moartea Sa si invierea Sa.

Ceea ce trebuie sa cautam asadar in crestinism nu e faptul de a nu muri, ci de a invia. Iar monahismul nu e, in ultima instanta, decat o acceptare voluntara si o realizare - interiorizare - a mortii. Prin insusi acest fapt el e o depasire a mortii. Exista exemple de sfinti anahoreti care au invins moartea tocmai interiorizand-o in viata lor ("Muritorul a fost inghitit de viata", 2 Co 5,4), in loc sa vada, in chiar clipa mortii lor fizice, intrerupandu-li-se brusc viata si intrand in agonie, ei trec, dimpotriva, linistiti prin moarte ca printr-un scurt si luminos tunel si isi continua viata in cer, trecand dintr-un sanctuar in altul. Din acest punct de vedere, se poate spune ca viata monahala e inte­riorizare a mortii. De altfel una din definitiile cele mai traditionale ale monahului e "omul inviat". In aceasta per­spectiva, mortificarile zilnice sunt mici doze de otrava prin care el invinge in cele din urma doza mortala. Asceza e vaccinul prin care monahul interiorizeaza moartea si, prin insusi acest fapt, triumfa asupra ei. Iar pentru ei moartea, pierzandu-si intreaga putere, nu e intr-adevar decat trece­rea finala spre deplinatatea vietii.

B) O trecere

Raspunsul omului e asadar o renuntare. E si o trecere, intreg sensul vietii monahale se rezuma in acest fapt. Daca monahul ar renunta la lumea trupului fara ca asta sa aiba o urmare, acest lucru ar fi inutil, ba chiar absurd. Renun­tarea in sine nu are nici o valoare. Marea ei valoare sta in scopul ei. Un studiu in curs va preciza si analiza etapele esentiale ale acestei treceri. Dar trebuie sa-i precizam inca de acum sensul si temeiul.

S-a vorbit deja despre botez care e participarea noastra la Pastele Domnului (la moartea si Invierea Lui). Or Paste inseamna trecere. Pentru iudei era amintirea trecerii lor prin desert din Egipt in Pamantul Fagaduintei. Egiptul e pamantul idolilor, imparatia diavolului; Marea Rosie si desertul sunt moartea facatoare de viata a ascezei; Pa­mantul Fagaduintei e raiul, imparatia cerurilor. Cand au ajuns in Palestina, evreii au continuat sa fie ontologic sub moarte. De fapt nici un om dupa caderea lui Adam nu poate sa-si depaseasca limitele prin propriile puteri: singur Noul Adam a facut-o o data pentru totdeauna pentru El si pentru toti, devenind "Pastele nostru". El nu ne-a aratat doar calea mantuirii: El a devenit aceasta cale: "Eu sunt Calea" (In 14, 6). Nu s-a multumit doar sa ne deschida usa, ci a devenit El insusi Usa mantuirii noastre (In 10, 9). Astfel de acum inainte intreg efortul omului consta in a gasi (mai corect in a accepta) aceasta Cale si aceasta Usa si a intra prin ea. Intreaga viata a monahului se concentreaza in a-L gasi pe Hristos, a intra in El si a trai aici fara a mai iesi vreodata. Prin fagaduinta sa monahala (al doilea botez), el trebuie sa se nasca in mod constient si efectiv impreuna cu Hristos; prin viata sa cotidiana trebuie sa traiasca (sa re­traiasca in vremea sa) viata smerita si simpla a lui Hristos. Ascultarea sa n-are sens daca nu se aseamana celeia a lui Hristos. Nici saracia sa. in fine ramane celibatar pentru ca asa era Hristos - pentru ca se identifica cu Hristos, pentru ca e in Hristos, de aceea nu poate fi altfel decat era Hris­tos. Prin luptele sale vazute si nevazute impotriva demo­nilor, el participa la lupta lui Hristos impotriva diavolului (scop major al intruparii) si la lucrarea Sa mantuitoare ("implinesc in trupul meu lipsurile necazurilor lui Hristos pentru trupul Sau, adica Biserica", (Col 1, 24). Grija sa cea mai mare e de a nu lasa "sa ramana zadarnica crucea lui Hristos" (i Co 1,17).

Astfel el urca realmente pe Golgota impreuna cu Hristos, realizeaza din nou in propria sa viata moartea Domnului, participa la aceasta nu doar potential (ca la botez), ci efectiv si intr-o realitate evidenta. Moare deci in El. Si tot in El invie. Acesta e sensul noului voca­bular creat de sfantul Pavel care nu putea sa exprime altfel relatia sa cu Hristos. Daca inainte de Hristos puteam cunoaste pe cineva, puteam fi elevul sau ucenicul lui Platon si al lui Socrate, pentru sfantul Pavel asta nu mai spune nimic. El s-a rastignit impreuna cu Hristos si a inviat in Hristos... in Hristos: iata expresia-cheie, continutul cel mai profund si mai real al intregii Evanghelii. Nu exista asadar mai multe cai pentru mantuirea noastra. Exista una singura si ea este Hristos. Nu exista sfant in afara Lui - "extra ecclesiam nulla salus". Si acest lucru trebuie sa-l intelegem nu metaforic, ci in mod real, ontologic. Nu ur­mam o cale paralela cu cea a lui Hristos, ci aceeasi singura cale care este Hristos. Nu trebuie sa cautam sa ducem o viata ca aceea a lui Hristos, ci sa traim viata lui Hristos. Nu sa-L imitam din afara, ci sa intram in Hristos, sa-L facem pe Hristos sa traiasca realmente in noi: "Nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine" (Ga 2, 20). Asadar toate in viata monahului se petrec in Hristos: "Toate si intru toti Hristos" (Col 3,11). Acestea sunt axioma si criteriul esen­tial al intregii vieti monahale ortodoxe.

Tema vocatiei monahale e imensa. In aceste pagini am atins doar cateva aspecte. Aceste ganduri generale nu vor sa trateze tema in toate detaliile ei, nici sa traga toate con­secintele ei practice. Ele se multumesc sa dea cateva indicatii de fond care ar putea fi de folos monahilor pentru a-i ajuta sa inteleaga care e plenitudine vietii si a vocatiei lor; de folos si tuturor crestinilor, intrucat ceea ce tocmai am spus nu e decat Evanghelia pur si simplu, prin urmare viata crestina pur si simplu, care trebuie sa fie viata lor.

Panayotis Nellas

Extras din "Ortodoxia - divino-umanism in actiune", Ed. Deisis

• Cununia si Calugaria, asemanari in randuiala liturgica
  Publicat in : Liturgica
• Cununia si sora ei, Calugaria
  Publicat in : Liturgica
• Calugaria - calea experientei esentiale
  Publicat in : Credinta

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: