Părerea eronată că „natura”, ar fi inepuizabilă e foarte răspândită. Fiecare specie de animal, de plantă ori de ciupercă - toate aceste tipuri de fiinţe vii făcând parte deopotrivă din angrenajul naturii - este adaptată la mediul său înconjurător, mediu în care de bună seamă nu sunt integrate numai componentele anorganice ale unui anumit teritoriu, ci şi toate fiinţele vii care coabitează în perimetrul acestui teritoriu. Aşadar, toate vietăţile ce se află în interiorul unui spaţiu vital sunt adaptate unele la altele. Acest lucru e valabil şi pentru acele fiinţe ce se află aparent într-o relaţie ostilă, cum ar fi de pildă animalul de pradă şi prada sa, altfel spus, cel care mănâncă şi cel care e mâncat. La o analiză mai atentă se poate vedea că, privite ca specii şi nu ca indivizi, aceste fiinţe nu-şi dăunează defel unele altora, în anumite cazuri ele alcătuind chiar comunităţi de interese. E de la sine înţeles că cel care mănâncă e în cel mai înalt grad interesat în peipetuarea acelei specii de pradă de pe urma căreia trăieşte, indiferent că e vorba de un animal ori de o plantă. Cu cât este mai specializat pe un singur tip de hrană, cu atât este mai mare acest interes.
In astfel de cazuri, animalul de pradă nu va putea provoca niciodată dispariţia totală a prăzii sale, căci ultima pereche din specia care vânează ar muri cu mult timp înainte de a întâlni ultima pereche din specia vânată. Dacă densitatea de populaţie a speciei vânate scade sub un anumit prag, specia care vânează va dispărea, lucru ce din fericire s-a întâmplat cu cele mai multe întreprinderi profilate pe vanarea balenelor. In momentul în care câinele Dingo, Initial un animal de casă, a ajuns în Australia şi s-a sălbăticit, el nu adus la dispariţia nici unuia dintre animalele de pe urma carora trăia, eliminând în schimb două mari animale de pradă, lupul cu marsupiu, Thylacinus, şi diavolul cu marsupiu, Sareophilus. Aceste animale de pradă înzestrate cu o dantură de-a dreptul înfiorătoare ar fi, ce-i drept, superioare în luptă câinelui Dingo, dar din cauza creierului lor primitive ele au nevoie de o densitate de populaţie mult mai mare a vânatului decât mai inteligentul câine sălbatic. Ele nu au pierit în luptă, ci au fost eliminate de concurenţă, trebuind să moară de foame.
Nu se întâmplă decât arareori ca înmulţirea unui animal să fie determinată în mod nemijlocit de cantitatea de hrană aflată la dispoziţie. Acest lucru nu ar fi economic nici în cazul vânătorului şi nici in cel al vânatului. Un pescar care traieşte din ceea ce îi dă apa va avea grijă să nu prindă prea mulţi peşti, astfel încât peştii supravieţuitori să poată asigura un adaos de populaţie suficient de mare pentru a compensa pierderile suferite în urma pescuitului. Cum anume se poate afla pragul optim ne spune o socoteală destul de complicată a punctelor de maxim şi de minim. Dacă se pescuieşte prea puţin, lacul va rămâne suprapopulat, neputându-se produce sporul de populaţie dorit din cauza aglomeraţiei prea mari de peşti, iar în caz contrar vor rămâne prea puţini peşti pentru a realiza acest spor, chiar dacă lacul asigură condiţii optime de hrană şi de creştere. După cum a arătat V.C.Wynne-Edwards, multe specii de peşti practică un tip asemanator de economie. Pe lângă delimitarea teritoriilor, ce împiedică o aglomerare nedorită, mai există o serie de alte moduri comportamentale de natură să previna o exploatare în exces a resurselor existente.
Adesea se întâmplă ca specia mâncată să beneficieze de avantaje însemnate de pe urma speciei care o mananca. Nu e vorba aici doar de reglarea cifrei de inmultire a ani-malelor sau plantelor ce reprezintă hrana animalului de pradă care e un factor de stabilitate în cadrul echilibrului biologic. Pierderile bruşte de populaţie care s-au înregistrat în cazul rozătoarelor în momentele imediat următoare atingerii densităţii de populaţie maxime reprezintă în mod cert un pericol mai mare pentru existenţa acestei specii decât menţinerea echilibrată a unei populaţii, a unei diminuări a suprapopulaţiei datorită animalelor de prada. De foarte multe ori insa, simbioza dintre cel carre mananca sic el care e mancat merge mult mai departe. Există multe specii de iarbă special „construite” parcă spre a fi permanent culcate la pământ şi lovite de copitele unor animale mari, un efect similar obţinându-se în cazul gazoanelor artificiale doar în urma unor eforturi deosebite cu coasa şi tăvălugul. In absenţa acestor factori, astfel de ierburi ar trebui să facă loc altora ce nu suportă un asemenea tratament, fiind însă mai rezistente în alte privinţe. Pe scurt, două forme de viaţă se pot afla într-o relaţie de dependenţă foarte asemănătoare cu cea dintre om şi animalele sale de casa si plantele pe care le cultivă. Legităţile care guverneaza astfel de interacţiuni sunt şi ele de multe ori foarte asemanatoare celor ale economiei umane, fapt reflectat, de altfel, in termenul pe care ştiinţa biologică l-a dat acelui domeniu ce se ocupă de interacţiunile mai sus amintite, ecologia. Un termen economic de care ne vom mai ocupa aici nu apare, ce-i drept, în ecologia animalelor şi plantelor; e vorba de exploatarea ilegală.
Interacţiunile din cadrul feluritelor specii de animale, plante şi ciuperci ce locuiesc laolaltă intr-un spaţiu vital, formând împreună o comunitate de vieţuire sau biocenoză, sunt deosebit de complexe. Adaptarea diferitelor specii de vietăţi, ce s-a desfăşurat în intervale de timp cărora le corespund o ordine de mărime aparţinând geologiei şi nu istoriei omenirii, a dus la o stare de echilibru pe cât de admirabilă, pe atât de uşor de perturbat. Există multe procese de reglare care protejează acest echilibru de perturbări inevitabile, cum ar fi vremea ş.a. Toate transformările lente ce au loc în timp, fiind cauzate, de pildă, de evoluţia speciilor ori de o schimbare treptată a climei, nu pot pune în pericol echilibrul unui spaţiu vital. Influenţele bruşte pot avea în schimb, chiar dacă sunt aparent nesemnificative, consecinţe neaşteptat de mari, chiar catastrofale. Popularea unui teritoriu cu un animal dintr-o specie la prima vedere total inofensivă poate duce literalmente la pustiirea a mari întinderi, după cum s-a întâmplat în Australia din cauza iepurilor de casă. Această intervenţie în echilibrul unui biotop a fost produsă de om. Efecte similare se pot obţine însă în principiu şi în absenţa intervenţiei umane, chiar dacă probabilitatea e mai mică.
Ecologia omului se transformă intr-un ritm mult mai rapid decât în cazul tuturor celorlalte vietăţi. Ritmul e prescris de progresul tehnologiei sale, care urmează o progresie geometrică. Astfel, omul declanşează vrând-nevrând preschimbări profunde ce conduc adesea la distrugerea totală a biocenozelor în care şi de pe urma cărora trăieşte.
De aici fac excepţie doar câteva triburi „sălbatice", cum ar fi de pildă anumite comunităţi de indieni din junglele America de Sud care trăiesc din ceea ce culeg ori vânează, precum si locuitorii unor insule oceanice care se ocupă în mică măsură cu agricultura, trăind în primul rând din nuci de cocos si din animale de mare. Astfel de culturi nu-şi influenţează biotopul într-o măsură mai mare decât o fac diferitele populaţii de animale. Aceasta este o modalitate teoretică în care omul ar putea trăi în echilibru cu biotopul său. Mai există însă şi posibilitatea ca omul să-şi creeze ca agricultor şi crescător de vite o biocenoză nouă, pliată perfect după necesităţile sale şi care poate fi în principiu la fel de viabilă în timp ca o biocenoză ce nu e supusă influenţelor sale. Lucrul e valabil în cazul unor vechi culturi de agricultori, caracterizate de o continuitate îndelungată a generaţiilor pe aceleaşi meleaguri, ce face ca pe baza experienţei şi a cunoştinţelor ecologice dobândite prin practică omul să-i întoarcă gliei cu dragoste tot ce a primit de la ea.
Ţăranul ştie prea bine ceea ce întreaga omenire civilizată pare să fi uitat, şi anume că resursele biologice ale planetei nu sunt inepuizabile. După ce în America întinse suprafeţe de pământ au fost transformate din teren arabil în deşert prin eroziunile ce au urmat exploatărilor ilegale, după ce mari teritorii au fost degradate prin despăduriri ce au dus la dispariţia a nenumărate specii de animale folositoare, lumea a început să se preocupe din nou de aceste chestiuni, mai ales datorită faptului că mari întreprinderi industriale din agricultură, din domeniul pescuitului şi ai vânătorii de balene au simţit pe pielea lor consecinţele economice ale acestor fenomene. Totuşi importanţa problemei nu este nici astăzi recunoscută pc deplin, ea neintrând încă în conştiinţa opiniei publice!
Agitaţia zilelor noastre, despre care vom vorbi în capitolul următor, nu-i lasă omului timp să analizeze şi să chibzuiască înainte de a acţiona. Ba ignoranţii mai sunt şi mândri de a fi „doers", făptuitori, comiţând de fapt nelegiuiri asupra naturii şi a lor înşile. Nelegiuiri se comit azi pretutindeni în utilizarea mijloacelor chimice, de exemplu pentru combaterea insectelor în agricultură şi pomicultură, vădindu-se însă, totodată, o inconştienţă asemănătoare şi în fannaeopee. Imunobiologii manifestă reticenţe serioase cu privire la întreaga gamă de produse farmaceutice uzuale. Sub imperiul impulsurilor psihologice marcate de dorinţa de „a avea totul imediat”, la care mă voi referi în capitolul IV, anumite ramuri ale industriei chimice manifestă o neseriozitate de-a dreptul criminală în ceea ce priveşte livrarea unor mijloace cu efecte total imprevizibile în timp. In legătură cu viitorul agriculturii, ca şi în privinţa medicamentelor, domneşte o nepăsare de-a dreptul incredibilă. Cei care au atras atenţia în legătură cu folosirea nechibzuită a produselor farmaceutice au fost reduşi la tăcere şi discreditaţi în modul cel mai infam cu putinţă.
Pustiind, orbită de vandalism, natura vie ce o înconjoară şi o susţine, omenirea civilizată se ameninţă singură cu ruina ecologică. Probabil că în momentul în care vor fi vizibile efectele economice, ea îşi va recunoaşte greşeala, dar atunci va fi prea târziu. Mai greu de sesizat e însă alterarea sufletească pricinuită de acest proces barbar.
Rapida înstrăinare generală de natura vie e în mare măsură vinovată de abrutizarea estetică şi etică a omului civilizat. Oare ce i-ar putea insufla omului modem sentimentul de respect şi veneraţie pentru ceva, când tot ce îl înconjoară e opera omului, o operă foarte ieftină şi urâtă? Chiar şi perspectiva bolţii înstelate îi e îngrădită orăşeanului prin blocuri şi poluare atmosferică. Nu trebuie să ne mire, aşadar, faptul că progresul civilizaţiei e legat de o regretabilă urâţire a oraşelor şi satelor. Să comparăm cu ochii deschsi centrul vechi al unui oraş german cu periferia sa modernă sau ruşinoasa decădere culturală ce se manifestă în zona dimprejurul ei în contrast cu localităţile ce nu i-au căzut încă pradă. Apoi să comparăm imaginea histologică a unui ţesut normal dintr-un organism cu cea a unei tumori maligne. Vor ieşi la iveală analogii uimitoare! Privită în mod obiectiv şi transpusă din categoria esteticului în cea a numărabilului, această diferenţă se bazează în principal pe o pierdere de informaţie.
Celula unei tumori maligne se deosebeşte de o celulă a unui organism sănătos în primul rând prin faptul că ea a pierdut acea informaţie genetică de care are nevoie pentru a-şi îndeplini rolul de verigă utilă în cadrul comunităţii de interese a organismului. Astfel, ea se comportă ca un animal unicelular, sau mai bine spus ca o tânără celulă embrionară. Rămasă tară structurile speciale, ea se divide fără măsură şi fără menajamente, astfel încât ţesutul bolnav se infiltrează în ţesuturile învecinate, care sunt încă sănătoase, distrugându-le. Analogiile evidente dintre imaginea periferiei oraşului şi cea a tumorii constau în aceea că în ambele cazuri în spaţiul încă sănătos erau realizate o mulţime de planuri constructive subtil diferenţiate, care se completau reciproc şi care îşi trăgeau înţeleaptă regularitate dintr-o informaţie obţinută în decursul unei îndelungate evoluţii istorice, pe când în regiunile distruse de tumoare ori de tehnologia modernă se regăseau doar câteva construcţii extrem de simple.
Imaginea histologică a celulelor uniforme şi sărace in structuri ale tumorii prezintă o similitudine dezolantă cu o fotografie tăcută din avion unei suburbii moderne, formate din clădiri standardizate pe care le-au proiectat într-o pripită concurenţă arhitecţi dispunând de o cultură precară, ce n-au stat prea mult pe gânduri înainte de a acţiona.
Procesele de întrecere a omenirii cu sine însăşi, despre care voi vorbi în capitolul ce urmează, exercită o influenţă distructivă asupra construcţiilor de locuinţe. Nu numai considerentul comercial că prefabricatele în scrie sunt mai ieftine, ci şi moda, care nivelează totul, duc la situaţia ca la toate marginile de oraş ale ţărilor civilizate să ia naştere sute de mii de locuinţe identice care nu pot fi deosebite între ele decât prin intermediul numerelor, nemeritând numele de „casă", ci fiind mai degrabă baterii de grajduri pentru oameni folositori, pentru a crea această expresie în analogie cu termenul de „animal folositor".
Pe drept cuvânt, a ţine găinile din special Leghorn în baterii de creştere trece drept chinuire de animale şi ruşine culturală. O situaţie analoagă se acceptă însă în cazul omului, deşi tocmai acesta e foarte sensibil la un tratament nedemn. Respectul de sine al omului modem pretinde în mod cu totul justificat afirmarea individualităţii sale.
Omul nu e construit ca furnica ori termita, care suportă din motive filogenetice să fie unul dintre milioanele de elemente anonime de acelaşi fel, ce pot fi oricând schimbate între ele. Să privim cu atenţie aşezarea unor proprietari de grădini de zarzavat de la marginea oraşului şi vom vedea la ce urmări a dus acolo dorinţa omului de a-şi exprima individualitatea. Pentru locatarul bateriei de creştere a oamenilor folositori nu există decât o singură modalitate de menţinere a respectului de sine. Ea constă în alungarea din eonştiinţa proprie a existenţei numeroşilor tovarăşi de suferinţă aparţinând aceleiaşi specii, fiecare individ căutând să se izoleze de aproapele său. Multe blocuri au între balcoane pereţi despărţitori, astfel încât vecinii să nu se poată vedea între ei. Oamenii nu pot şi nu vor să intre în contact social „peste gard" cu vecinii, temându-se să nu-şi vadă reflectată propria imagine disperată. Şi în acest caz aglomerarea duce la însingurare şi la indiferenţă faţă de celălalt.
Oamenii care sunt nevoiţi să trăiască în condiţiile descrise suferă o atrofiere a simţurilor estetice şi etice, aceste simţuri fiind strâns legate între ele. De bună seamă, pentru ca omul să se menţină sănătos din punct de vedere sufletesc şi spiritual e nevoie deopotrivă de frumuseţea naturii şi de cea a mediului cultural ambiant creat de om. Orbirea sufletească în lâţa a tot ce e frumos, atât de răspândită în zilele noastre, e o boală psihică ce trebuie luată în serios, ea mergând mână în mână cu insensibilitatea faţă de ceea ce este reprobabil din punct de vedere etic.
Cei care hotărăsc în legătură cu construirea unei străzi, a unei centrale electrice ori a unei fabrici, provocând distrugerea pentru totdeauna a unor ţinuturi întinse, nu acordă nici un fel de atenţie considerentelor estetice. De la primarul unei mici localităţi până la ministrul economiei dintr-un mare stat, toată lumea e de acord că frumuseţii naturii nu trebuie să i se aducă nici o jertfă economica ori chiar politică. Puţinii ecologi şi oameni de şti intri care au ochi să vadă nenorocirea ce e gata să vină sunt complet lipsiţi de putere.
Konrad Lorenz
Fragment din cartea “Cele opt pacate capitale ale omenirii civilizate”, Editura Humanitas
Cumpara cartea “Cele opt pacate capitale ale omenirii civilizate”
-
Omul impotriva naturii: Cazul Rosia Montana
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.