In zilele noastre, răbdarea creştinească este o virtute rară, pentru că din ce în ce mai puţin se întâlnesc în viaţă adevărata credinţă în Dumnezeu, însufleţitoarea nădejde în Dumnezeu şi dragostea fierbinte către Dumnezeu. In vechime însă nu a fost aşa. Creştinii de atunci trăiau în această lume, însă nu pentru ea, ci pentru cea viitoare.

In drumul lor către lumea viitoare, ei se înarmau cu răbdare. Intru răbdare se uceniceau toţi creştinii încă din cea mai fragedă copilărie. Mamele înţelepte îi educau întru răbdare pe pruncii lor. Inţelepţii păstori propovăduiau răbdarea fiilor lor duhovniceşti. înţelepţii stareţi îi învăţau răbdarea pe tinerii monahi. Să rabzi - acesta era unul dintre cete mai importante semne că eşti creştin.

In viaţa Sfintei Preacuvioase Muceniţe Fevronia citim că, în vremea prigoanei, au fost prinse, printre alţi creştini, o mamă şi fiica ei de 12 ani, pe nume Eutropia. Inaintea ochilor mamei, fetiţa urma să fie ucisă cu săgeţi. Judecătorul pregătise totul. Ostaşii care urmau să o ucidă au înconjurat-o pe nevinovata fetiţă şi au întins arcurile. Judecătorul le-a poruncit însă ca să-i dezlege picioarele şi mâinile micuţei prizoniere. El vroia să o înfricoşeze astfel şi fetiţa să o ia la fugă.

Insă, în aceeaşi clipă, mama ei i-a spus: „Stai, copila mea ! Nu fugi !" Şi Eutropia a rămas ţintuită în locul său, fără să facă o mişcare. Sub o ploaie de săgeţi, a fost ucisă. Trupul său a căzut la pământ, iar sufletul i-a zburat în cereştile locaşuri. O aşa minunată ascultare şi neobişnuită răbdare a arătat ea.

Ce mamă în zilele noastre îşi va sfătui copilul să moară pentru Hristos ? Ea mai degrabă ar suporta să îl vadă căzut în noroiul păcatului decât să-şi piardă viaţa pământească. Mai sunt şi părinţi care spun despre fiii şi fiicele lor, observându-le comportarea uşuratică: „Eh, sunt tineri! Lasă-i să trăiască ! Numai să fie vii şi sănătoşi !"

Astfel crescuţi, ori mai degrabă rămaşi astfel fără nicio educaţie, tinerii nu aud nimic despre Dumnezeu, despre viaţa veşnică, despre înfricoşata judecată a lui Dumnezeu şi despre responsabilităţile în faţa propriilor lor conştiinţe. Astfel de copii se deprind să trăiască numai pentru satisfacţia lor.

Datoria, jertfa, îndurarea greutăţii, răbdarea - acestea sunt pentru ei noţiuni necunoscute. De aceea, atunci când se căsătoresc, nedeprinşi cu greutatea, cu datoriile, cu crucea vieţii şi neputând să rabde alte caractere, ei încă după prima lună de viaţă în comun, imediat după nuntă, încep să se gândească la despărţire şi se despart, fugind de nevoinţa răbdării. Ei caută slobozirea de îndatoriri şi satisfacţia distracţiilor. Răbdarea este un coşmar pentru ei.

Sunt şi oameni care, deşi cunosc bine înalta vrednicie a răbdării, nu au puterea interioară să o întemeieze întru sine, pentru că nu sunt în legătură cu Puterea puterilor - cu Dumnezeu. Ei încearcă să rabde, însă nu ajung nicăieri. Şi, dându-şi seama de neputinţa lor, în loc să caute ajutor în credinţă, se leapădă total de orice dorinţă a desăvârşirii de sine, constatând că aceasta este un lucru foarte greu. Şi, pentru că iubirea de sine nu le îngăduie să accepte că au capitulat, că au fost învinşi, ei încep cu viclenie să cârtească, cum că viaţa ar fi mult prea neînfloritoare şi apatică dacă se arată răbdare în orice lucru, că fără răbdare ar fi mai interesantă, şi altele.

Privitor la acest aspect să luăm aminte la următoarea istorisire:

Un om oarecare şi-a cumpărat o bardă de la un fierar, însă a dorit ca ea să lucească peste tot, asemenea unei lame. Fierarul s-a arătat gata să-i dea luciu, cu o condiţie: clientul său să se învoiască să învârtă de roata tocilei.

Omul a început să învârtă, iar fierarul apăsa cu toate puterile sale pe suprafaţa întinsă a bardei de pe tocilă.

Aceasta făcea învârtirea foarte obositoare. Din timp în timp, clientul lăsa roata, ca să vadă până unde au ajuns cu lucrul. Dar, spre dezamăgirea sa, constata că înaintau foarte încet. In cele din urmă, sleit de puteri, s-a arătat dispus să-şi ia barda aşa cum era, fără să o mai facă strălucitoare.

- Mai repede! l-a îndemnat însă fierarul. Continuă să învârti! Puţin câte puţin, o vom face să strălucească. Căci acum e numai pete !

- E adevărat - a admis cumpărătorul - însă chiar îmi place mai mult cu pete!

Şi şi-a luat barda şi a plecat.

Astfel şi mulţi creştini, în zilele noastre, izbindu-se de greutăţile virtuţii răbdării, încetează să o mai exerseze şi, fără sfială, mărturisesc că „barda polizată cu pete le place mai mult".

Ca să ne arate cât de mult se îngrijeau creştinii de odinioară să se desăvârşească în răbdare şi, prin aceasta, să-şi mântuiască sufletele, Sfântul Ioan Casian ne povesteşte următoarea întâmplare:

O creştină bogată din Alexandria a mers la renumitul arhiepiscop, Sfântul Atanasie cel Mare, şi l-a rugat să-i aleagă dintre femeile sărace care trăiau în azilul bisericii pe una căreia ar putea ea să-i slujească cu răbdare pentru Hristos şi pentru mântuirea sufletului ei.

Arhiepiscopul a rânduit să i se trimită cea mai bună. Aceasta era o văduvă cu bună cuviinţă şi comportare morală, fiind simplă şi având un caracter liniştit. La orice serviciu ori atenţie care i se făcea, ea răspundea respectuoasă şi cu recunoştinţă. Văzând aceasta, creştina cea bogată a mers din nou la Sfântul Atanasie şi i-a spus:

- Nu m-aţi înţeles bine, Preasfinţia Voastră ! Eu am cerut să am în casa mea o astfel de văduvă căreia să-i slujesc spre folosul sufletului meu. Iar aceasta e aşa de bună, încât cu ea nu pot să mă nevoiesc întru răbdare. Nu vreau ca ea să-mi slujească mie, ci eu să-i slujesc ei!

Atunci Sfântul Atanasie a rânduit să i se trimită cea mai rea, cea mai mânioasă şi cea mai răutăcioasă dintre toate. Binefăcătoarea a primit-o şi a început să-i slujească imediat cu şi mai multă osârdie decât primei. In locul recunoştinţei, primea însă de la cea mânioasă - casnică de acum - numai mâhniri şi nerecunoştinţă. Jignirile se manifestau nu doar prin cuvinte rele şi înjurături grele, ci ajungeau câteodată până acolo, că cea primită în casă ridica chiar şi mâna ca s-o lovească pe binefăcătoarea sa, învinuind-o că a primit-o în casă ca s-o chinuie, că la azil îi fusese mult mai bine şi altele.

Iar bogata creştină arăta îndoită smerenie şi răbdare şi suporta răutatea nemulţumitoarei femei, nu cu mânie împotrivitoare, ci cu smerenie de bunăvoie, smerindu-i violenţa prin blândeţea sa paşnică. Ea a ajuns în acest mod la o aşa de mare desăvârşire în virtutea răbdării, încât toţi se minunau şi mulţi o luau drept pildă. Iată o adevărată comportare creştinească, care îi arată pe mânioşii noştri potrivnici ca învăţători întru ale virtuţii!

Dacă în familiile noastre de astăzi ar fi mai multă răbdare, divorţurile nu ar mai fi atât de dese. Dacă copiii ar fi crescuţi întru răbdare, ei nu ar ajunge nişte egoişti îndărătnici. Dacă în cămine cei mai mulţi ar da dovadă de o comportare plină de răbdare, ar fi îndepărtate multe certuri. Dacă între oamenii care locuiesc la bloc ar fi
mai multă răbdare, ar fi mai puţine certuri, ură, dezbinări, care ajung adeseori până la tribunal şi la crude răzbunări.

Aici trebuie să spunem că unii dintre creştini dovedesc o astfel de răbdare, care e mai degrabă păcat decât virtute. Aceasta este „răbdarea" acelora care, ofensaţi, nu întorc, într-adevăr, ofensa, însă tac plini de îndârjire şi, posomorâţi, privesc într-o parte, simţindu-se adânc jigniţi şi, chiar dacă nu se răzbună, nici nu doresc să ierte. Răbdarea bineplăcută lui Dumnezeu se cunoaşte după roadele ei, care sunt: pacea sufletească, rugăciunea pentru vrăjmaşi, învinovăţirea de sine, smerenia, iertarea desăvârşită, blândeţea şi dragostea.

Asemenea acesteia, răbdarea neevlavioasă se cunoaşte după roade. Acestea sunt: dispoziţia posomorâtă, nemulţumirea, revolta interioară, pomenirea de rău, osândirea aproapelui, înverşunarea, mânia, dispreţul şi ura.

Cel ce rabdă cu adevărat este smerit şi, când este lovit pe un obraz, el îl întoarce şi pe celălalt (Mat. 5, 39). O astfel de comportare aproape întotdeauna dă bune rezultate într-un mod neaşteptat. Intoarcerea celuilalt obraz poate fi înţeleasă nu numai ad litteram, ci şi în mod metaforic. Cine întoarce vrăjmaşului şi celălalt obraz, în înţelesul literei, poate să se simtă minunat, văzând pe potrivnicul său luptându-se fără puteri. Aşteptând o reacţie mânioasă, duşmanul se miră atunci când întâlneşte o blândeţe neaşteptată. Aceasta îl dezarmează imediat. Devine brusc încurcat şi aşa de uimit, că se ruşinează de cruzimea sa şi se vede nevoit să-şi ceară iertare. Multe sunt cazurile în care răbdarea cu blândeţe a jignirilor l-a transformat pe duşman în prieten.

Nu mai puţin ziditor este şi înţelesul figurat al pericopei evanghelice, pe care marele stareţ Ambrozie de la Optina îl tâlcuieşte astfel: „Când eşti jignit, niciodată nu întreba: Pentru ce ? Cum aşa ?" In Scriptură nu sunt astfel de întrebări. Dimpotrivă, acolo se spune: Iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt (Mat. 5, 39). Practic, este incomod să se ducă palma pe partea dreaptă.

Pentru aceasta, pedeapsa trebuie să se înţeleagă astfel: când cineva te cleveteşte ori te jigneşte cu ceva fără să ai vreo vină, aceasta înseamnă că te loveşte peste obrazul drept. Atunci nu cârti, ci suportă lovitura cu răbdare, ca prin aceasta să întorci şi obrazul stâng, adică să-ţi aduci aminte de faptele tale nedrepte. Căci dacă acum
s-ar putea să fii nevinovat, mai înainte de aceasta ai greşit mult. Aşa te vei convinge că-ţi meriţi pedeapsa.

Mare este folosul smeririi de sine fie prin răbdarea dreaptă, fie prin cea nedreaptă a batjocoririlor ! Acela care pentru Dumnezeu rabdă obidirile va primi iertarea păcatelor sale. Cel ce bea batjocura cum ar bea apa (Iov 34, 7) îşi va potoli astfel setea de răscumpărare a nelegiuirilor sale trecute. Prin băutura amară a batjocoririlor, el îşi va uda lăstarul răbdării. Astfel, apele vrăjmaşului îl vor înviora şi-l vor face să dea rod.

Pentru creştinul înţelept, totul e folositor şi lucrează spre bine (Rom. 8, 28). Fericirea îl învaţă la recunoştinţă către Dumnezeu, iar nefericirea, la răbdare. Recunoştinţa şi răbdarea însă trebuie să meargă mână în mână, pentru a se întări reciproc şi a nu se preface din virtuţi în vicii. Pentru că recunoştinţa către Dumnezeu este virtute de suprafaţă, dacă este strigată numai la primirea binelui şi nu este însoţită de duşmănii care să o pună la încercare. Ea poate să se schimbe în mulţumire de sine şi să se desăvârşească în mândrie. Iar răbdarea fără recunoştinţă este nemântuitoare, pentru că poate să rodească în cruzime şi să apună în întunericul deznădejdii.

Iată de ce trebuie să mulţumim (I Tesal. 5, 18) cu bunătate Domnului-Proniator pentru toate - şi pentru bine, şi pentru rău - şi să răbdăm pentru Domnul nu numai batjocoririle meritate, ci şi pe cele nemeritate.

Dacă omul se deprinde să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru toate, nu numai pentru fericire, ci şi pentru nefericire, atunci răbdarea lui va radia strălucire harică şi se va preface pentru el din nevoinţă amară într-un izvor dulce de bucurie.

Un astfel de creştin va înţelege cuvintele Sfântului Apostol Iacov: Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite, ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdarea; iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei desăvârşit, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsiţi fiind de nimic ! (Iac, 1, 2-4). Ce răbdare îl conduce pe creştin către o astfel de desăvârşire ? - Numai răbdarea plină de mulţumire ! O astfel de răbdare înseamnă a înălţa cinste şi recunoştinţă lui Dumnezeu pentru că a trimis încercare pentru îndreptarea noastră. In schimbul unei asemenea răbdări, omul primeşte bucuria desăvârşirii.

Răbdarea cu recunoştinţă preface creştinul într-un mucenic netrecut prin sânge şi îi aduce iertarea desăvârşită a lui Dumnezeu.

Răbdarea pedepselor meritate e cu putinţă omului care are conştiinţa trează. Insă a răbda nedrept şi chiar mulţumind, aceasta este cu neputinţă fără ajutorul lui Dumnezeu. Ea este cea mai mare şi cea mai bineplăcută recunoştinţă adusă lui Dumnezeu, după cuvintele Sfântului Apostol Petru, care scrie: Căci aceasta este plăcut lui Dumnezeu: să sufere cineva întristări pe nedrept cu gândul la El.

Căci ce laudă este dacă, pentru greşeală, primiţi bătaie întru răbdare ? Iar dacă, pentru binele făcut, veţi pătimi şi veţi răbda, aceasta este plăcut lui Dumnezeu (I Petru 2,19-20). Căci e mai bine, dacă aşa este voia lui Dumnezeu, să pătimiţi făcând cele bune, decât făcând cele rele (I Petru 3,17).

Amintind cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Căci aveţi nevoie de răbdare, ca făcând voia lui Dumnezeu să dobândiţi făgăduinţa (Evr. 10, 36), Sfântul Varsanufie cel Mare spune: „Nevoieşte-te ca să dobândeşti recunoştinţa către Dumnezeu întru toate, şi puterea Celui Prea înalt te va umbri, şi atunci îţi vei afla odihnă"

Creştinul simte că, prin răbdarea sa, el îl face pe Dumnezeu să Se milostivească spre sine. Domnul îngăduie oamenilor să ne acuze, pentru a putea El să ne îndreptăţească; îngăduie să fim batjocoriţi, pentru ca El să poată să ne laude. Oare nu pentru aceasta Sfântul Apostol Pavel ne învaţă să ne bucurăm şi în scârbele
noastre, bineştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea, încercare, şi încercarea, nădejde ? Iar nădejdea nu ruşinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt Cel dăruit nouă (Rom. 5, 3-5).

După Sfântul Varsanufie, noi ne-am îndepărtat de Dumnezeu din pricina nerăbdării noastre, care se datorează plăcerii de sine şi împuţinării credinţei. Iată ce fel de răbdare porunceşte el creştinilor: „Să primim bătăile ca şi când cineva ne-ar face un bine, hulele ca şi când cineva ne-ar proslăvi, chinurile ca şi când cineva ne-ar aduce cinste, şi mânierile asupra noastră ca şi când cineva ne-ar sluji". O astfel de desăvârşită creştinească răbdare şi o astfel de nerăutate întru răbdare se cer de la noi, cei ce credem în Hristos. Şi pentru că aceasta este de neatins de către om, el trebuie să se roage fierbinte lui Dumnezeu ca să i-o dăruiască, neuitând să arate el însuşi sârguinţă întru răbdare.

Fragment din cartea "Rabdarea. Talcuire la rugaciunea sfantului Efrem Sirul", Editura Sophia

Cumpara cartea "Rabdarea. Talcuire la rugaciunea sfantului Efrem Sirul"

• Mandria cea fara de minte
  Publicat in : Credinta
• Mandria
  Publicat in : Pilda zilei
• Smerenia si mandria
  Publicat in : Credinta

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: