Raportarea medicului psihiatru la trăirile religioase ale bolnavului şi atitudinea preotului faţă de manifestările patologice ale psihicului (teze de ordin general)

Problemele ridicate în titlul acestei cărţi reprezintă, în esenţa lor, tema tuturor capitolelor următoare. Ca atare, aici sunt date numai teze de ordin general, care îşi vor afla aplicarea concretă în capitolele următoare.

In mod particular, din ele devine evident faptul că în structura generală a personalităţii trăirile religioase pot ocupa o poziţie foarte variată (mergând până la extremele diametral opuse ale spectrului respectiv): ele pot fi, în cazurile patologice, o reflexie nemijlocită a simptomelor bolii (halucinaţii, idei delirante, acţiuni resimţite în mod fizic asupra gândurilor şi manifestărilor somatice ale omului). Ele pot fi şi o manifestare a personalităţii sănătoase - şi atunci, chiar în prezenţa bolii, îl ajută pe bolnav să reziste acesteia, să se adapteze la ea şi să compenseze defectele introduse de boală în personalitatea lui.

Iată de ce pentru medic este inadmisibil ca atunci când examinează un bolnav să trateze „din mers" orice trăire religioasă ca pe un fenomen patologic sau aberant şi să înceapă imediat, în procesul examinării, propaganda antireligioasă ori să demonstreze o atitudine primitivă, dogmatic materialistă faţă de căutările şi îndoielile religioase ale pacientului său. Mai tolerabilă este atitudinea condescendent-sceptică, la nivelul viziunii liberale despre lume a Occidentului, dar nici aceasta nu va favoriza dobândirea încrederii bolnavului şi a contactului pe care acesta trebuie să îl aibă cu medicul. Medicul trebuie, cu multă atenţie şi mult respect faţă de personalitatea bolnavului, să urmărească în mod obiectiv dezvoltarea nu numai a calităţilor personale şi a simptomelor maladive, ci şi a trăirilor religioase, sursele logice, filosofice şi emoţionale ale acestora, să se familiarizeze cu experienţa religioasă trecută şi prezentă a bolnavului şi să-l ajute pe acesta să discearnă, să delimiteze ce anume, în această experienţă, este dictat nemijlocit de boală, de particularităţile psihofizice naturale şi de procesele patologice, şi ce reprezintă o experienţă duhovnicească de valoare a laturilor sănătoase ale personalităţii, care pot ajuta în lupta cu boala şi servi ca bază a lucrării psihoterapeutice a medicului.

Preotul, duhovnicul, păstorul de suflete omeneşti are de-a face cu cele mai profunde şi mai ascunse trăiri ale omului, atât normale, cât şi patologice. Adeseori, el este primul care observă la cel ce îi solicită ajutorul duhovnicesc semnele de debut al bolii psihice. El are de-a face permanent cu sufletul omenesc viu, cu dificultăţile şi cu bolile lui. Competenţa sa ţine de domeniul bolilor duhului omenesc, de înrâurirea păcatului şi de ajutorarea oamenilor în scopul învingerii consecinţelor păcatului, a dominaţiei acestuia şi a simţământului greşit perceput al vinovăţiei.

Hristos a spus cu tărie: nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. Eu am venit să-i chem nu pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă.

Păcatul este un fapt universal al vieţii personalităţii umane. „Starea noastră, ca dat empiric, e starea căderii în păcat şi a posedării de către patimi, adică păcatul care lucrează în noi a devenit aproape o lege a existenţei noastre pământeşti" (Arhim. Sofronie).

Sub înrâurirea păcatului, sufletul omenesc viu, care nu şi-a pierdut conştiinţa, trăieşte un simţământ de vinovăţie, tristeţe, chin, precum şi necesitatea eliberării de păcat. Omul credincios caută ajutor în Biserică, apelează la un om cu experienţă duhovnicească. El trece prin durere şi suferinţă duhovnicească, iar uneori are de dus şi urmările fizice ale păcatului.

Pentru duhovnic, ca şi pentru psihiatru, dacă este credincios, prima problemă ce se ridică este punerea „diagnosticului duhovnicesc", adică este indispensabil să se delimiteze ce anume are, în aceste suferinţe ale omului, o cauză nemijlocit duhovnicească şi se pretează la tratamentul duhovnicesc. Totodată, trebuie stabilit ce anume reprezintă, în trăirile lui, o manifestare de boală sufletească ce îşi are cauza în tulburările activităţii cerebrale sau întregului organism şi necesită competenţă medicală, dotată cu cunoştinţele contemporane despre legile vieţii psihologice, legile vieţii biologice şi celei emoţionale, a sufletului, precum şi despre intervenţia medicală (domeniul psihiatriei şi psihofarmacologiei). Sau, în fine, la respectiva persoană există tulburări psihofizice care reprezintă o urmare nemijlocită a păcatelor personale sau familiale, şi atunci au nevoie în acelaşi timp atât de metodele duhovniceşti, cât şi de cele psihiatrice. In atare cazuri, însănătoşirea duhovnicească poate duce la însănătoşirea psihică (tocmai în acest fel l-a vindecat Hristos pe paralitic, când a văzut cauza duhovnicească a bolii şi a început prin înlăturarea ei: Fiule, iartă-se ţie păcatele tale!).

Această etapă, a stabilirii diagnosticului duhovnicesc corect, nu este de mai mică răspundere - ba probabil este chiar mai de răspundere - decât diagnosticul psihiatric.

Este vorba de stabilirea nivelului dezvoltării duhovniceşti la care a ajuns omul respectiv, elucidarea raportării lui, ascunse în adâncul tainiţelor sufletului, la Dumnezeu şi la păcat, precum şi capacitatea lui de a se împotrivi păcatului. Aici este indispensabilă competenţa unui om inteligent şi experimentat, care posedă un dar deosebit - fie capacitatea străvederii duhovniceşti, fie abilitatea de a trage concluzii din experienţa duhovnicească şi a le aplica în practică. Apostolul Pavel a numit asta deosebirea duhurilor, enumerând-o printre darurile duhovniceşti, printre diferitele lucrări şi slujiri duhovniceşti (cuvântul înţelepciunii, cuvântul cunoştinţei, credinţa, tămăduirea, facerea de minuni, prorocia, deosebirea duhurilor (1 Cor. 12, 8-10).

In cazurile complexe, când boala duhovnicească şi cea sufletească (psihică) coexistă, este indispensabilă atât competenţa păstorului-teolog, cât şi cea a medicului psihiatru, pentru ca analiza să cuprindă toate sferele („curentele") personalităţii, toate straturile existenţei în întregul lor. Tocmai de aceea în literatura contemporană de specialitate din străinătate a devenit axiomatică necesitatea conlucrării dintre medicul psihiatru şi păstorul-teolog. Acesta este un imperativ al epocii, dictat de interesele bolnavilor şi de o înţelegere largă, din toate aspectele, a personalităţii umane. Un asemenea efort comun este indispensabil în cazurile complexe atât în etapa diagnosticului, cât şi în etapa tratamentului.

O posibilă variantă de rezolvare a problemei este ca una şi aceeaşi persoană să reunească aceste două calităţi, de medic psihiatru şi de păstor.

Un exemplu în acest sens este constituit de Weatherhard, care, pe baza celor 30 ani ai săi de experienţă psihoterapeutică şi pastorală, a scris utila carte: Psihologie, religie şi tratament - care, din păcate, în punctele fundamentale reflectă nu experienţa pastorală ortodoxă, ci cea protestantă.

In prefaţa acestei cărţi, Waterhouse, care poseda o experienţă de 15 ani în acest domeniu al tratamentului combinat, duhovnicesc-psihiatric, al bolnavilor, scrie: „Prima întrebare pe care o pun tuturor celor ce îmi solicită asistenţă psihoterapeutică este următoarea: care sunt convingerile dumneavoastră religioase? Şi dacă bolnavul îmi spune că este credincios, devin mult mai convins că îl voi putea ajuta decât atunci când este lipsit de credinţă".

O atare îmbinare a calităţilor de medic psihoterapeut, respectiv de duhovnic, este însă o raritate. De obicei, în cazuri de acest fel apare necesitatea ca duhovnicul să îi recomande bolnavului recurgerea la asistenţa medicală.

In calitate de motive care fac necesar recurgerea la asistenţa medicală pot indica următoarele:

1. Crize isterice, epileptice şi mixte, vasomotor-negative.

2. Scăderea crescândă a capacităţii de muncă, oboseala cronică, deteriorarea progresivă a memoriei şi a capacităţilor intelectuale.

3. Modificarea bruscă şi progresivă a trăsăturilor fundamentale de caracter şi dezvoltarea independentă de condiţiile exterioare a irascibilităţii, răcelii, răutăţii, cruzimii, pretenţiilor nejustificate, instabilităţii emoţionale.

4. Halucinaţii vizuale, auditive, olfactive, tactile repetate, senzaţii de curentare ş.a.m.d.

5. Stări profunde şi durabile (sau care recidivează des) de depresie, întristare însoţită de deznădejde şi mai ales de idei suicidale; stări de bună dispoziţie nejustificată însoţite de hiperactivitate necontrolată şi de supraapreciere a propriilor posibilităţi.

6. Idei incontrolabile, obsesive, „impuse", invazii de idei dezordonate, opriri şi fragmentări involuntare în cursul procesului logic; senzaţia de gânduri artificiale, nu proprii, insuflate din exterior, care apar, după părerea bolnavului, sub acţiunea curentului electric, hipnozei, undelor radio sau demonizării.

7. Stări pronunţate şi repetate de „iluminare", viziuni, voci care n-au legătură cu experienţa anterioară şi sunt străine de structura generală a personalităţii.

8. Dominaţia incontrolabilă a impulsurilor biologice grosiere, a gândurilor „hulitoare" străine de nucleul fundamental al personalităţii, sentimentul pierderii harului, al părăsirii de către Dumnezeu însoţite de deznădejde şi de gânduri suicidale.

9. Extremul orgoliu, extrema încredere în corectitudinea propriilor judecăţi greşite, în pofida realităţii evidente şi a părerii obiective a celor din jur (idei delirante de gelozie, invenţie, reforme în viaţa civilă şi bisericească). Sau, dimpotrivă, complexul de inferioritate, autoacuzare, ori manifestările de orgoliu şi egocentrism tăinuit.

(„Oamenii care în limbajul de zi cu zi sunt numiţi «anormali» se cheamă în limbajul ascetic «înşelaţi», aflaţi în starea de «înşelare»" - Arhim. Sofronie).

Făcând apel la asistenţa medicală, părintele duhovnicesc trebuie să-şi dea seama că medicul va aborda fenomenele psihologice din punctul de vedere al analizei lor obiective, în concordanţă cu nivelul contemporan al ştiinţei, adică nu va încerca să descopere sensul duhovnicesc al trăirilor respective ori să le trateze ca pe nişte manifestări ale demonizării, ci va elucida particularităţile patogenezei lor pe baza cunoştinţelor contemporane de fiziologie şi patologie a creierului, metabolismului, sistemului endocrin şi a legilor obiective ale psihofiziologiei şi psihopatologiei. Măsurile lui terapeutice vor fi dictate de aceste legi şi de experienţa lui clinică, adică de cunoaşterea legilor şi dinamicii dezvoltării fenomenelor psihopatologice în practica clinică şi de nivelul dezvoltării psihofarmacologiei.

In ce priveşte raportarea duhovnicului însuşi la bolnavul psihic, aici este potrivit să facem trimitere la autoritatea episcopului Ignatie Briancianinov, care scria astfel: „Şi pe cel orb, şi pe cel vătămat la minte, şi pe pruncul de ţâţă, şi pe criminal, şi pe păgân să îl cinsteşti ca pe chipul lui Dumnezeu. Ce treabă ai tu cu neputinţele şi neajunsurile lui? Ia seama la tine însuţi, ca să n-ai neajuns în dragoste!"

Sfatul acesta reflectă experienţa multiseculară a conştiinţei ortodoxe, a practicii mănăstirilor, a bisericilor de pe lângă spitale şi închisori (care existau şi pe lângă spitalele psihiatrice); acolo, bolnavii aflau în mod constant dragoste, compasiune, o uimitoare toleranţă faţă de manifestările lor patologice şi particularităţile lor individuale de caracter şi comportament, atenţie, îngrijire şi atragere la implicarea în efortul colectiv, fără a mai vorbi de participarea la slujbe şi Taine (dacă erau conştienţi şi pregătiţi pentru pocăinţă).

Aici este locul potrivit pentru a ne concentra asupra semnificaţiei de principiu a acestei atitudini pline de atenţie faţă de manifestările bolilor psihice şi de respect faţă de particularităţile individuale de caracter şi temperament ale credincioşilor. Ea îşi are originea în recunoaşterea faptului că omul este liber numai în sfera sa duhovnicească şi în alegerea conştientă a căii sale spre Dumnezeu sau a protestului împotriva ei. In ce priveşte forma psihică, viaţa duhovnicească, la Macarie Egipteanul întâlnim deja recunoaşterea „materialităţii sufletului" (deşi se subliniază că este vorba de o materie aparte). Episcopul Teofan Zăvorâtul vorbeşte de latura materială a sufletului, pe care omul o are în comun cu animalele, de semnele înduhovnicirii lui sub acţiunea duhului, şi afirmă că tocmai sfera sufletească reuneşte în sine aspectul trupesc şi cel duhovnicesc al naturii umane.

Această recunoaştere a caracterului predeterminat al trăsăturilor individuale ale psihicului uman, al tipurilor structurii sufleteşti a omului, a egalei demnităţi a acestor diverse tipuri, corespunde pe de-a-ntregul doctrinei ştiinţifice contemporane despre caractere şi temperamente, despre bazele psihologice vital-biologice ale afectelor şi impulsurilor, despre mecanismele biochimice, endocrine, genetice şi chiar cerebrale care influenţează structurile acestor impulsuri, în corespondenţă cu această viziune, întreaga experienţă ascetică vorbeşte despre faptul că a-ţi schimba caracterul, afectele, patimile şi împătimirile este posibil numai printr-un efort îndelungat şi stăruitor, printr-un sistem de metode ascetice care influenţează atât psihicul, cât şi somaticul, atât sufletul, cât şi trupul. Orice idee potrivit căreia propria organizare nativă poate fi cu uşurinţă schimbată în mod voluntar este considerată ca lipsită de consistenţă, dictată numai şi numai de lipsa experienţei duhovniceşti. De aici necesitatea îndrumării duhovniceşti. De aici un întreg sistem de metode educative şi necesitatea creării unui mediu corespunzător. In scrisorile despre viaţa creştină şi în cartea Ce este viaţa duhovnicească, episcopul Teofan Zăvorâtul face o descriere foarte exactă a măsurilor indispensabile de acţiune asupra trupului şi a sufletului în procesul creşterii duhovniceşti şi arată că este neapărat necesară o organizare chibzuită a vieţii şi a sferei în care trăim, alegerea oamenilor, obiectelor, priveliştilor, melodiilor, imaginilor care ne înconjoară zi de zi, dacă dorim să ne schimbăm organizarea psihofizică în concordanţă cu necesităţile vieţii duhovniceşti.

PSIHIATRIA ŞI PROBLEMELE VIEŢII DUHOVNICEŞTI, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "PSIHIATRIA ŞI PROBLEMELE VIEŢII DUHOVNICEŞTI"

• Bolile psihice ce se dezvolta in urma patimilor pacatoase
  Publicat in : Religie
• Bolile psiho-nervoase
  Publicat in : Religie
• Bolile mintale si bolile spirituale
  Publicat in : Editoriale
• Bolile sufletului - fenomen tainic
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: