Hristos e pe cruce, gol: pe cap, o cunună de spini, piroane, străpungându-I gleznele şi încheieturile mâinilor, Îl ţintuiesc pe lemn, trupul e plin de sânge şi vânătăi, secretează numai sudoare şi geamătul surd al cărnii robite.
A fost pălmuit, scuipat, îmbrâncit, lovit, batjocorit, a urcat calvarul şi nu o singură dată a căzut sub povara uneltei de chin. Acum aşteaptă agonia şi moartea ruşinoasă, înceată, atroce, sub dublul semn al batjocurii şi al blestemului, Îl înconjoară, pe maidanul împuţit de pe dâmbul din periferia oraşului, numai oameni ostili şi un anume număr de curioşi indiferenţi, obişnuiţi amatori de execuţii capitale şi de cruzimi publice.
La dreapta şi la stânga Lui alte două cruci, fiecare cu prada ei, doi tâlhari, doi ucigaşi – doi infractori de drept comun, ca să fie obida şi mai usturătoare.
E ora amiezii, soarele dogoreşte, setea – esenţă a modului acestuia de nimicire – a început să se manifeste şi totul nu-i decât netrebnicie, înfrângere, deznădejde, durere, istovire.
Ca şi cum n-ar fi de ajuns, iată că trec scribii, cărturarii, fariseii, saducheii, irodienii, bătrâni, toată şleahta câştigătorilor; şi toţi îşi clatină înţelepţeşte căpăţânile cărunte; compătimitor şi ironic Îl sfidează, Îl iau în râs, Îl poftesc să coboare de pe cruce şi să-i convingă. Ei, pasămite, doar atâta aşteaptă: să vadă şi să creadă. Ba tâlharul din stânga Îl apostrofează şi el, Îl provoacă, Îl ia peste picior, Îl insultă. Cel din dreapta însă nu; cel din dreapta, deşi răstignit şi în chinuri şi-n cumplită aşteptare şi el, găseşte răgazul şi puterea de a-l certa pe cel urâcios şi mai află şi altruismul şi mărinimia şi nobleţea de a rosti cuvinte blajine şi cuviincioase vecinului său.
Nu-L poate ajuta cu nimic, nu-L poate desfereca şi scoate de pe cruce, cu nimic nu-I poate schimba groaznica situaţie, nu-I poate uşura pedeapsa, nu-I poate scurta agonia, nu poate interveni în implacabila desfăşurare a scenariului răstignirii. Nimic, nu poate face, nimic decât îndura şi el chinul până la capătul nopţii. Şi totuşi, aşa netrebnic şi neputincios cum încă suflă, ce-i este dat să audă? „Astăzi vei fi cu Mine în rai”.
De ce această extraordinară şi întru totul minunată făgăduinţă? De ce oare să fie el – vinovatul, pe bună dreptate osânditul, el cel fără de putere şi mijloace de lecuire – , de ce să-i fie dat lui a intra în rai, deodată cu Stăpânul, în vreme ce dreptul Noe, patriarhul Avraam (receptorul Făgăduinţei), Moise (transmiţătorul Legii), proorocul Isaia (vestitorul venirii în trup a Izbăvitorului), împăratul David, proorocii toţi şi toţi drepţii din vechime şi toţi filosofii în care S-a sălăşluit parţial Duhul Sfânt şi înaintemergătorul şi Botezătorul Ioan mai lâncezesc încă în iad? De ce această neasemuită cinste, acest har peste har, de ce această imediatitate? Astăzi!
Caracterul cu totul uluitor al răsplatei cum se explică? Din ce provine? Astăzi, cu Mine, în rai! E în aceste cuvinte o urgenţă, un elan, o plinătate, un clocot care nu poate stârni decât uimirea.
Unii au căutat să înţeleagă referindu-se la calitatea de coleg de suferinţă cu Domnul a tâlharului celui bun. Da, el s-a învrednicit de onoarea fără seamăn de a fi supus aceleiaşi osânde ca şi Hristos şi de a se afla la câţiva paşi de Sfânta Cruce în ultimele clipe ale vieţii. Da, e firesc ca Domnul să fi nutrit simţăminte de milă, simpatie şi bunăvoinţă faţă de un tovarăş de pătimire.
Alţii invocă demnitatea omului, ţinuta sa resemnată şi cuviinţa în relaţie cu Hristos, spre deosebire de răcnetele şi hula celuilalt. Da, este şi aici o doză de adevăr şi logică.
Dar nu acestea mi se par a fi explicaţiile adevărate. Esenţial mi se pare altceva, o faptă (o atitudine mai bine zis) parcă menită a fi lesne trecută cu vederea şi totuşi hotărâtoare: tâlharul n-a putut face nimic, dar a putut îmblânzi şi îndulci atmosfera aceea sufocantă, doldora numai de amoniac, de răutate, de făţărnicie şi venin. L-a mângâiat anume pe Răstignitul nevinovat cu o vorbă bună!
Da, sintagma aceasta simplă, bătrânească, locuţiunea aceasta sumară specifică graiului ţărănesc ancestral constituie explicaţia cea mai plauzibilă a făgăduinţei faptite de Domnul, a plinătăţii, imediatităţii şi urgenţei ei. O vorbă bună şi a fost deajuns! Ca un balsam tămăduitor, ca leac absolut, un orvietan, un miracol. Acele câteva cuvinte de respect, de afecţiune, de luare de apărare, de încredere, de compătimire au schimbat dintr-o dată totul şi au prefăcut sinistrul maidan, imunda Golgotă, spaţiul otrăvit, de nedreptate, cruzime şi răzbunare, în colţ de omenie, în anticameră de paradis.
Astăzi cu Mine, în rai: pentru că şi tu acum, în acest pustiu (acest waste land, îl va numi cândva robul Meu T.S. Eliot) al urgiei şi vicleniei ai introdus o picătură de rouă. Pentru că, trecând peste propria-ţi năpastă M-ai văzut, M-ai intuit, M-ai recunoscut şi n-ai şovăit să-Mi iei apărarea, să Mi te închini, să-Mi spui vorbe care Mi-au mers la suflet şi Mi-au strecurat miere în inimă, facându-te cu adevărat părtaş al patimilor Mele.
N-ai rămas închis în tine, încuiat în durerile tale, izolat în prea firescul tău egocentrism de om fără de speranţă. Nu te-ai plâns pe tine, M-ai tânguit pe Mine. Ai dibuit şi răgazul şi bunătatea şi gingăşia sufletească de a încerca să consolezi şi să alini pe un altul. Cu o biată vorbă bună tu ai prefăcut Golgota aceasta şi toate clătinările astea din cap şi toate „huurile” lor, toată această odioasă tărăşenie şi locul acesta spurcat în grădină. Ca şi păcătoasa, M-ai miruit cu mirul de mare preţ al milei şi luării aminte la necazul aproapelui tău. Mi-ai dat să beau – la figurat, însă nu mai puţin intens – paharul acela de apă rece despre care am spus că nu va rămâne nerăsplătit.
Aşa şi noi, se cade să urmăm pilda lui Dismas şi să pricepem ce preţ poate dobândi în unele împrejurări o vorbă bună. Aur şi argint să dăm nu avem, nici obiecte, nici mărfuri, nici un ajutor efectiv oarecare. Inseamnă că suntem sortiţi a nu face nimic, a sta ţepeni, reci, nepăsători, absenţi cu duhul, de gheaţă şi de piatră? Surzi, orbi, cu gândurile aiurea? Departe, rătăcind pe meleaguri ale singurătăţii în sine învârtoşată?
Ceva, oricând şi oriunde, în ciuda împrejurărilor celor mai neprielnice şi mai adverse, ne rămâne de făcut: năpăstuitului din preajma noastră îi putem spune o vorbă bună. Actul acesta gratuit şi neeficace (din punct de vedere, practic), „surplusul” acesta, inutilitatea aceasta nu reprezintă o vorbă goală, ci bună. Vorba cea bună a tâlharului din dreapta înmiresmează aerul vitriolat al Golgotei şi aidoma adierii line care, pe Horeb, i-a vestit lui Ilie apropierea Atotputernicului, sălăşluieşte pace şi dulceaţă în sufletul omenesc al Mântuitorului.
Constantin Noica a scos în evidenţă comorile filosofice ale rostirii româneşti. Expresia o vorbă bună ne poate fi călăuză întru înţelegerea fondului duhovnicesc al graiului nostru. Recursul acesta ne rămâne de-a pururi la dispoziţie: cu o vorbă bună putem roura sufletul cel mai pustiit al unui semen al nostru. Să nu pierdem, când ni se oferă, prilejul de a şterge sudoarea de pe faţa oropsitului, ca milostivnica Veronica ori de a îndulci sufletul unui răstignit printr-un cuvânt de mângâiere şi părtăşie, aşijderea tâlharului celui bun.
Nicolae Steinhardt,
Fragment din cartea “Daruind vei dobandi”, Editura Manastirii Rohia
Cumpara cartea "Daruind vei dobandi - Opera integrala 2"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.