Razboaiele

Razboaiele Mareste imaginea.

Toată viaţa Stareţul s-a luptat cu diavolul corp la corp. Demonii cei căzuţi de la Dragostea dumnezeiască îl războiau în diferite chipuri, când prin gânduri, când cu prezenţa lor vădită, iar mai târziu se foloseau de fraţii şi ucenicii mai slabi, a căror ispite era nevoit să le rabde.

Intr-o noapte de iarnă Stareţul Iosif împreună cu părintele Arsenie se aflau la coliba lor de la „Sfântul Vasilie”. Afară furtuna de zăpadă se înteţea. Vântul mugea şi urla cu furie. Gerul pătrundea până la oase. Stareţii, potrivit tipicului lor, se nevoiau cu privegherea, cu pomenirea morţii, vărsau lacrimi de pocăinţă, făceau mii de metanii şi mai ales se îndeletniceau cu Rugăciunea minţii.

Aceasta însă nu a plăcut diavolului celui pizmaş. De aceea a şi îndreptat o mulţime de atacuri împotriva Stareţului prin gânduri, imaginaţii, răspândirea minţii, zgomote, ameninţări şi altele. A încercat de vreo trei-patru ori să-l surpe, dar toate atacurile lui au fost zădărnicite, fiindcă Stareţul era un luptător destoinic.

In cele din urmă diavolul s-a mâniat atât de mult împotriva lui, încât a năvălit pe uşă în chilia Stareţilor sub chipul unui vânt puternic. A smuls uşa şi a ridicat acoperişul în aer. Stareţul a rămas ca trăsnit când a văzut cum acoperişul greu de câteva zeci de kilograme, peste care erau puse şi pietre, zbura prin aer ca o pană.

Acolo sus, la „Sfântul Vasilie”, sunt, desigur, vânturi puternice, dar ceea ce s-a întâmplat nu a fost o simplă rafală de vânt, ci un demon. In cele din urmă, acoperişul s-a prăbuşit în zăpadă peste nişte stânci, înfăţişând înaintea ochilor o privelişte jalnică. Şi astfel, cei doi au rămas în bătaia furtunii de zăpadă. Insă nu şi-au întrerupt privegherea. Şi ce au făcut ca să nu îngheţe? Au făcut metanii toată noaptea.

Altădată, pe când Stareţul priveghea cu Rugăciunea minţii, i s-a arătat un demon. Cu siguranţă că intenţia lui era să înceapă bătaia. Dar Stareţul avea atâta bărbăţie şi îi ura atât de mult pe diavoli, încât îndată s-a repezit asupra lui ca să-l zdrobească.

Pe când se lupta cu demonul, prinzându-l cu tărie, l-a strigat pe părintele Arsenie:

- Arsenie! Adu foc ca să-l ardem! Acum că l-am prins nu o să mai scape...

Şi aşa cum Stareţul îl ţinea strâns pe demon, iar părintele Arsenie se străduia să aprindă focul ca să-l ardă, diavolul s-a transformat în corb şi a zburat.

Noi, desigur, auzind toate acestea, treceam cu uşurinţă peste ele. Numai cei care au avut de înfruntat atacurile simţite ale demonilor îşi pot da seama cum se cuvine de curajul şi de bărbăţia Stareţului Iosif. Sfântul Serafim de Sarov, care a avut parte de multe arătări demonice, s-a mulţumit să spună doar atât: „Este o fiinţă scârboasă!”.

Şi deşi duceau acolo o viaţă plină de nevoinţă, cu toate acestea demonii continuau să-i războiască fără încetare.

Odată a venit la Stareţ un cunoscut de-al său din lume ca să-l vadă. Dar acolo sus, pe stâncile cele abrupte, nu aveau unde să-l găzduiască. De aceea pe acest închinător l-a găzduit peste noapte în chilia sa, iar el s-a dus în bisericuţă să-şi facă privegherea.

Noaptea au venit demonii la chilia Stareţului şi, aşa cum le era obiceiul, au început să bată pe cine au găsit acolo. Inchinătorul a început să strige înfricoşat. Puţin a lipsit să nu-şi iasă din minţi.

La auzul strigătelor lui, Stareţul şi părintele Arsenie au alergat la el şi l-au întrebat: întâmplă, binecuvântatule?

- Demonii... erau să mă sugrume! M-au omorât în bătaie!

- Nu te teme, nu te nelinişti. N-or să te mai bată. In fiecare noapte mă bat pe mine, dar acum, din greşeală, ai încasat tu bătaia.

Atunci închinătorul a căzut la picioarele Stareţului plângând şi rugându-l:

- Duceţi-mă repede la „Sfânta Ana”! Nu mai pot rămâne aici.

Stareţul i-a spus câteva cuvinte de mângâiere ca să-l liniştească, dar a fost cu neputinţă. Inchinătorul nu mai putea să rămână în acel loc de mucenicie. Se uita înfricoşat când în stânga, când în dreapta şi îi ruga să-l ducă de acolo. Şi astfel, în miezul nopţii, Stareţul l-a dus prin pădure la Schitul Sfintei Ana, după care s-a întors la chilia sa.

In primii ani ai vieţii lor ascetice au mâncat multă bătaie de la demoni, atât Stareţul, cât şi părintele Arsenie. Dar mai ales Stareţul, fiindcă rugăciunea lui îi ardea. Pe părintele Arsenie îl loveau mai puţin pentru că nu avea starea duhovnicească a Stareţului său, dar şi pentru că era ucenic. Căci atunci când ucenicul face ascultare oarbă şi se mărturiseşte curat, taie dreptul demonilor de a-l ataca, pe când Stareţul a avut o luptă neîncetată în toată viaţa sa.

Mulţi ani mai târziu scria cuiva:

„De douăzeci şi cinci de ani şi mai bine mă lupt cu mânie şi până la sânge cu demonii. M-am pogorât în adâncul mării, golit de orice iubire de sine şi voie proprie, pentru a găsi Mărgăritarul cel de mult preţ. Şi am întâlnit acolo pe însuşi satana cu toată armata lui şi am cunoscut tot meşteşugul lui. Şi prin smerenie legându-l pe acesta, l-am întrebat:

- De ce ai atâta ură împotriva noastră şi ne războieşti cu atâta mânie?

- Ca să am tovarăşi mulţi în iad, mi-a răspuns el, şi să mă mândresc în faţa Nazarineanului că nu sunt eu singurul călcător de lege, ci sunt şi alţii împreună cu mine.

Apoi iarăşi m-am urcat în Ceruri prin Harul dumnezeiesc şi prin vedere duhovnicească şi am văzut negrăitele frumuseţi ale Raiului, pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce îl iubesc pe El. După aceasta Harul s-a retras puţin câte puţin şi picioarele mi s-au slăbănogit. Şi căzând în puţină nepăsare, m-a robit somnul şi de multe bunătăţi am fost lipsit. Şi iarăşi după puţin m-am ridicat şi am început război şi luptă sângeroasă, dar biruit fiind, am căzut din nou în lâncezeală. Şi iarăşi maica a toată răutatea, trândăvia, mi-a înmuiat oasele. Dar din nou m-am ridicat şi am început luptă cu toate duhurile răutăţii”.

Inaintea fiecărei mângâieri dumnezeieşti Stareţul Iosif trecea printr-o întristare de moarte, printr-o nesuferită apăsare sufletească şi întunecare. Despre aceasta spunea: „Mai întâi beam întristarea cu butoiul şi abia după aceea îmi dădea Dumnezeu Harul cu linguriţa”.

Ispitele sale erau atât de crâncene, încât adeseori ne spunea:

„Dacă vă voi descrie lupta mea cu ispitele, nu veţi suferi să ascultaţi, fiindcă toată viaţa mea a fost o mucenicie. Dar bunătatea lui Dumnezeu şi Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea, care întotdeauna m-a ocrotit, mi-au dat multă stăruinţă şi de aceea nu cedam. In această luptă lacrimile sunt cele care ajută cel mai mult. Toate sunt date de bunătatea lui Dumnezeu”.

Stareţul, în marile ispite, cunoştea Harul lui Dumnezeu în chip simţit. Căci potrivit cu mărimea ispitei pe care o rabdă cineva pentru dragostea lui Dumnezeu este şi răsplata Lui. Iar atunci când omul lucrează pentru Dumnezeu cu multă râvnă, este cu neputinţă ca Dumnezeu să-l lase să fie ispitit mai presus de puterile sale. Dar şi răsplata de la Dumnezeu va fi pe măsură. Despre aceasta Stareţul scria:

„Nu te mira, aşa este monahul. Viaţa monahului este o mucenicie continuă. Dulcele Iisus în necazuri Se cunoaşte”.

Avva Efrem Filotheitul

Staretul meu Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos

Cumpara cartea "Staretul meu Iosif Isihastul"

 

Pe aceeaşi temă

03 Septembrie 2018

Vizualizari: 516

Voteaza:

Razboaiele 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE