Repere generale asupra monahismului marturisitor

Repere generale asupra monahismului marturisitor Mareste imaginea.

Mănăstirile şi monahii au trecut de-a lungul istoriei prin multe persecuţii, Dumnezeu îngăduind aceasta pentru judecăţile Sale. Astfel, de exemplu, în timpul crizei iconoclaste din secolele VII-IX, adică al luptei împotriva Sfintelor Icoane, măsurile cele mai drastice au fost luate împotriva monahilor, întrucât aceştia s-au evidenţiat printr-o atitudine fermă împotriva iconomahilor, au fost maltrataţi, supuşi la chinuri înfiorătoare, izgoniţi din mănăstiri, mulţi dintre ei primind cununa muceniciei.

Multe mănăstiri au fost desfiinţate şi transformate în hanuri, cazărmi sau depozite. Monahii erau obligaţi să dezbrace haina călugărească, constrânşi a se înrola în armată şi siliţi să defileze în hipodrom ţinând femei de mână.

Cel mai aprig persecutor al monahilor din această perioadă a fost împăratul bizantin iconoclast Constantin al V-lea (741-775), care îi numea pe aceştia „ceată de tântori care în loc să întregească rândurile armatei şi să pună averile mănăstireşti în slujba statului, huzuresc în linişte şi nepăsare între zidurile mănăstirilor". Un alt tiran celebru, persecutor al monahilor în timpul lui Constantin al V-lea, a fost Mihail Lachanodrakon, strategul themei Thracesienilor, care a poruncit călugărilor de sub stăpânirea sa să se căsătorească, pedepsind cu orbirea sau deportarea pe cei care refuzau. Acest tiran a vândut proprietăţile mănăstirilor, a ars manuscrise, moaşte de sfinţi şi ataca atât de aspru pe monahi, încât aceştia nu mai îndrăzneau să poarte haina monahală.

In timpul ereziei iconoclaste au suferit surghiuniri sau au fost martirizaţi mai mulţi monahi, dintre care menţionez doar câteva nume mai cunoscute: Sfinţii Ioan Damaschin, Teodor Studitul, Platon Studitul, Ştefan cel Nou, Teodor Mărturisitorul şi fratele lui Teofan. Acestora din urmă le-au fost scrise pe trup, cu fierul înroşit, citate împotriva icoanelor. Despre pătimirea monahilor din Olimpul Bitiniei, în timpul crizei iconoclaste sunt consemnate următoarele: „Pe când monahii se aflau în biserică la săvârşirea sfintelor slujbe, a apărut cu o ceată de soldaţi Mihail Lachanodrakon, general vestit pentru isprăvile sale împotriva călugărilor. Sfintele slujbe au fost întrerupte cu violenţă, monahii prinşi şi bătuţi cu cea mai mare brutalitate, treizeci şi opt dintre ei au fost legaţi cu lanţuri, iar mănăstirii şi dependinţelor ei le-au dat foc. Când totul a fost mistuit, de la biserică până la cea din urmă chilie şi grajduri, Lachanodrakon, a plecat în direcţia sudului, târând după el pe cei 38 de prizonieri. Ajungând pe teritoriul Efesului, a aflat la piciorul unui munte stâncos o baie părăsită şi fără zăbavă, i-a închis acolo, apoi soldaţii se apucară să dărâme muntele: stânci şi pietre se rostogoliră avalanşă, îngropând pe monahi sub dărâmăturile închisorii lor".

O încercare asemănătoare a venit peste monahismul răsăritean după sinodul unionist de la Lyon (1274), în timpul împăratului bizantin Mihail al VII -lea Paleologul (1261-1282) şi al Patriarhului ecumenic Ioan Bekkos (1275-1282). Atunci, sute de monahi au suferit surghiun şi au fost martirizaţi deoarece nu acceptau unirea cu Biserica Romano-Catolică.

Totodată, au fost distruse multe mănăstiri de la Athos, iar călugării martirizaţi prin înecare în mare sau arşi de vii. Astfel, din aceste două momente zbuciumate din istoria Bisericii ne dăm seama de rolul pe care l-a avut monahismul în apărarea Bisericii în momentele de criză. Monahii au fost în toate timpurile cei dintâi care sesizau abaterile de la dreapta credinţă şi se opuneau ingerinţelor politice în Biserică. Ei se jertfeau atunci când puterea seculară căuta să-şi subordoneze Biserica şi să intervină brutal în viaţa ei. Această atitudine a monahismului a devenit tradiţională în Biserica Ortodoxă, fapt pentru care adeseori de-a lungul istoriei monahii au fost prigoniţi şi scoşi în afara legilor. Opresiune împotriva monahilor pentru Hristos a avut Ioc, aşa cum s-a văzut, şi în secolul al XX-lea, când monahii au avut de plătit tributul lor de suferinţă şi pribegie.

Făcând o paralelă între pătimirile monahilor din Muntele Olimp al Bitiniei în timpul iconoclasmului şi cei din secolul al XX-lea din timpul prigoanei comuniste din România, Părintele Petroniu Tănase, stareţul Schitului românesc de la Sfântul Munte Athos, el însuşi o victimă a Decretului nr. 410, menţiona: „Ca şi monahismul ortodox contemporan, monahismul olimpic (din Bitinia în Asia Mică) a suferit timp de mai bine de o sută de ani cumplite prigoane: exiluri, temniţe, chinuri şi schingiuiri, din care însă a ieşit biruitor şi încărcat de daruri. Comparând prigoana Olimpului cu cea din vremea noastră şi rezultatele lor, rămânem smeriţi şi ruşinaţi: suntem departe de înălţimea lor.

Secretul biruinţei lor? Viaţa duhovnicească din mănăstirile olimpice se afla la un nivel foarte ridicat. Lepădarea de lume şi de sine a monahilor era totală, nevoinţele duhovniceşti, în mare cinste. Ascultarea îndeosebi, împlinirea desăvârşită a sfintelor făgăduinţe erau virtuţi de temelie. De aceea şi sporeau repede în virtute şi Dumnezeu îi învrednicea de mari şi preaslăvite daruri".

Judecând duhovniceşte şi căutând cu mintea noastră iscoditoare de ce îngăduie Dumnezeu să se întâmple astfel de persecuţii asupra monahismului, poate că una din aceste cauze ar fi decăderea vieţii duhovniceşti din mănăstiri şi îndepărtarea monahilor de idealul pentru care au părăsit lumea, trăirea duhovnicească nefiind la nivelul celor din trecut. Vedem în istorie că monahismul a trecut prin perioade de criză, de decădere, dar şi de ascensiune, de efervescenţă şi de maximă trăire duhovnicească.

Atunci când monahismul a ajuns pe cele mai înalte culmi de trăire în Hristos, a dat o mulţime de sfinţi în primul rând, şi apoi a creat opere de trăire mistică inegalabile până astăzi. Avem în acest sens perioadele mari de înflorire şi dezvoltare a monahismului: secole IV-VI cu monahismul primar egiptean şi palestinian, apoi secolele VII-VIII cu monahismul mărturisitor din muntele Olimp din Bitinia, în timpul iconoclasmului, urmat de isihasmul Muntelui Athos din secole XIII-XV. Ultima mare înflorire a monahismului şi isihasmului a avut loc în secolul al XVIIl-lea, începând la Sfântul Munte Athos sub influenţa Cuviosului Paisie Velicicovski de la Neamţ, apoi ajungând în Moldova de unde s-a extins în Rusia şi în alte ţările ortodoxe.

Cum am amintit deja, monahismul a trecut şi prin perioade de criză, când viaţa monahală a decăzut mult. Aici aş face referire doar la monahismul românesc şi anume la perioada de început a secolului al XVII-lea, când Mitropolitul Anastasie Crimca a luat măsuri pentru revitalizarea vieţii monahale întocmind în acest sens un Regulament. Astfel, la 20 septembrie 1626, înaltul Ierarh a întrunit un sobor în Moldova, luând măsuri pentru îndrumarea vieţii monahale: a întocmit un regulament pentru disciplina monastică, după cum reiese din introducerea în care este menţionat faptul că a fost implicat chiar şi domnitorul ţării. Documentul începe prin a face o evaluare generală asupra stării de decădere a monahismului din vremea sa: „toate s-au stricat în vremea de acum..., toţi au început să agonisească numai şi să grijească numai pe sine, iar sfintele monastiri le-au lăsat negrijite şi nesocotite şi le-au lăsat de au rămas lipsite de toate lucrurile". Prin măsurile întreprinse de Mitropolit, s-a hotărât ca vieţuitorii din mănăstire să nu aibă averi, să nu mai împrumute bani cu dobândă, egumenul mănăstirii să fie ales de soborul mănăstirii pe un singur an, cu dreptul de a putea fi reales; să mănânce cu toţii la masa de obşte, să nu primească călugăriţe sau alte femei în mănăstirile de călugări. Regulamentul mai prevedea să nu fie primiţi „ungureni", adică români din Ardeal în mănăstirile moldovene. Această măsură restrictivă a fost luată fie de teama ca aceştia să nu aducă practici catolice sau protestante, care să influenţeze pe călugării moldoveni, fie pentru a evita neplăcerile cu conducătorii politici din Ardeal, care se vor fi plâns domnitorilor Moldovei că iobagii lor se călugăresc în mănăstirile de peste munţi.

Reflectând asupra acestora şi privind istoria în ansamblu, cred, aşa cum spunea Părintele Petroniu Tănase şi cum au mai spus-o mulţi alţi părinţi, că atunci când viaţa monahală decade, şi nu se iau măsuri pentru a depăşi această situaţie, Dumnezeu, din iubire, intervine prin cei potrivnici pentru a vindeca „rana pricinuitoare de moarte". în Vechiul Testament, poporul ales, atunci când se depărta de poruncile lui Iahve, era atacat de filisteni sau era dus în robie de alte popoare păgâne, îndoit mai rele decât Israel. De altfel, nu am putea înţelege de ce îngăduie Dumnezeu să se întâmple în istorie atâtea părute nedreptăţi ca de pildă căderea Constantino- polului sub turci, sau a altor state creştine, care s-au aflat sute de ani în robie barbară. Se pune întrebarea: oare a fost voia lui Dumnezeu ca sute de biserici să ajungă moschei!? A fost voia Celui Preaînalt să stea în paragină şi să se dărâme sute de biserici, aşa cum vedem până astăzi în Asia Mică - patria creştinismului primar, sau... păcatele creştinilor au fost pricina pierzării lor!?

Ierom. Cosma Giosanu

Fragment din cartea "Rastignirea monahismului romanesc la mijlocul secolului al XX-lea", Editura Egumenita

Cumpara cartea "Rastignirea monahismului romanesc la mijlocul secolului al XX-lea"

Pe aceeaşi temă

16 Ianuarie 2020

Vizualizari: 284

Voteaza:

Repere generale asupra monahismului marturisitor 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

monahismul mucenicia

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE