Mucenicia, haina de lumina a Ortodoxiei

Mucenicia, haina de lumina a Ortodoxiei Mareste imaginea.

Pr. Lucian Butnaru: Bine aţi venit la Biserica Militară Sf. Gheorghe şi Eroii Neamului, la conferinţa din seara aceasta, „Mucenicia, haina de lumină a Ortodoxiei”.
Avem bucuria încă o dată să fim în prejma părintelui Constantin Necula, pentru a ne molipsi de inima bună şi zâmbetul său. Astfel, părintele ne demonstrează că, deşi timpul îi este întins la maximum, găseşte întotdeauna timp pentru prietenii de la Biserica Militară.

Ca să intrăm direct în subiect, Părinte Constantin, vă predau legătura!

Pr. Constantin Necula: Vă mulţumesc foarte mult că v-aţi rupt o vreme, cât o vecernie, ca să povestim împreună despre mucenicie. Sper să rămânem mai multe vecernii împreună, după ce ne ascultăm unii pe ceilalţi vorbind despre sămânţa creştinismului, pentru că, până la urmă, mucenicii sunt sămânţa creştinismului. Să ştiţi că, atunci când am gândit împreună cu părintele Lucian şi am stabilit întâlnirea din seara aceasta, am ales acest titlu şi pentru că părea că trăim într-o Românie fără jertfeltnicie; un popor care şi-a terminat rezerva de jertfelnicie. Suntem dispuşi să ne ţinem gura, am început să mâncăm mai puţin... Am început să trăim din ce în ce mai restrâns, aşa. Nu mi-am închipuit că un puşti de 11 ani, mi se pare, va fi legat şi coborât într-un puţ ca să salveze un copil de trei ani. Şi iată, s-a mai găsit unul dispus să fie mucenic.

Sau că o tânără va fi dispusă să doneze pentru fratele său rinichiul, ca fratele său să meargă mai departe. Sau că un tânăr a fost dispus să se bage în foc, să salveze un bebeluş. Şi aşa mai departe . E semn că nu mucenicia ne lipsea, că ochii noştri caută, deschişi, către mucenicie...

Prăznuim şi suntem în preajma sărbătorii Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. De aceea, poate că nu-i rău să ne aducem aminte cine sunt mucenicii aceştia pe care-i prăznuim şi în ce mod influenţează ei modul de a gândi al Bisericii. Şi cum mucenicia lor este parte integrantă, izvorâtă din mucenicia Mântuitorului Hristos. Pentru că a fi mucenic de dragul unei ideologii sau a unei direcţii partinice, de dragul unei conscripţii publice la mucenicie, nu e întotdeauna echivalent cu ceea ce propune Biserica a fi mucenicie.

Când eram foarte mici, bunica ne făcea întotdeauna mâcinici de sfinţii 40 de Mucenici şi mâncam măcinicii ca şi cum am fi mâncat mucenicii. Uneori senzaţia este aceeaşi. Sunt zile anume pe care Biserica Ie pune în prăznuirea mucenicilor tocmai pentru a face aceasta: a mânca din stiinta de viată si de moarte a mucenicilor.

Mucenicia începe, dacă vreţi, înainte de capacitatea de înregistrare a Bisericii creştine ca atare. Ţineţi minte, fără îndoială, că Irod, cum a aflat că Mântuitorul S-a născut în Betleemul Iudeii, imediat s-a enervat şi a trimis ostile sale miliţieneşti, aproape, să-i prindă pe copiii născuţi, de la trei ani şi mai în jos, şi să-i ucidă. E clar că avem de-a face cu o mucenicie în numele lui Iisus Hristos, în numele prezenţei lui Iisus Hristos. Este clar că sunt oameni - şi copiii aceştia, şi familiile lor - care au suferit pentru că S-a născut Hristos. Pare aproape un Dumnezeu sadic, un Dumnezeu Care a lăsat să moară copiii aceia, pe când alergau ceilalţi pe după El. Vreau să vă spun că, din punctul de vedere al Bisericii, întotdeauna există o doză de circumstanţă în fata momentelor prin care mucenicii se impun în Biserică. Ar fi putut tot atât de bine să nu fie mucenici. Sunt zeci de soldaţi...

De exemplu, este Marcian, care pleacă din nordul Egiptului, ajunge în jurul anului 400 la Saint Moritz, într-o trecătoare din Munţii Alpi din Elveţia şi, când ajunge acolo, împăratul tuna şi fulgera, căutând împotriva unor creştini pe care voia să-i omoare. Şi Sfântul Mauriciu (Maurice) a zis: „Nu-i nevoie să mai mergi până în satul acela. Ia-ne pe noi şi ucide-ne! Nu-i mai chinui pe alţii! Noi suntem creştini’'. „Păi cum, că voi sunteti cei mai importanţi oameni ai mei, ca împărat!” Asta nu înseamnă că nu pot să fiu şi slujitor al împăratului cerului, forma cifrei 8, dar sunt făcuţi din aluat de pâine, mai mici, uscaţi în cuptor şi apoi fierţi în apă cu zahăr, scorţişoară şi nucă.

In altă situaţie, zeci de martori mărturisesc despre modul în care mucenicii înfruntau puterea imperială. Există un volum tradus în româneşte, care se cheamă Actele Martirice, şi acolo se vede cam care era replica mucenicilor. Unul dintre martiri, care era extrem de bătrân, le spune călăilor: „De 80 de ani, Dumnezeu mă însoţeşte în toate ale mele şi voi îmi cereţi acum, pentru o nimica toată, pentru frica morţii, să mă lepăd de Cel care mi-a dat puterea să nu îmi fie frică în faţa morţii?!” Sau altădată, cu preţul vieţii lor, ceilalţi îi salvau pe cei care trebuiau salvaţi prin mărturia lor. Sunt mii de mărturii de acest fel! Toate scurte. Mucenicii n-aveau timp de pierdut. Erau întrebaţi: Da sau ba? Iar ei spuneau DA de fiecare dată, în favoarea Bisericii. De fiecare dată ţineau să rămână de partea lui Hristos!

Anul acesta noi îi prăznuim pe Sfântul Constantin cel Mare şi pe Maica sa, Elena. Sunt foarte multe pagini scrise, dar foarte puţini ştiu că, de exemplu, Constantin cel Mare a avut un tată pe care-l chema Constanţiu Chlor. Ajuns undeva în Britania cu trupele sale speciale, biruieste unde n-au biruit alţii înainte si, la un moment dat, Constanţiu Chlor le propune un joc funcţionarilor din administraţia sa. Zice: „Ştiu că între voi sunt cativa creştini şi deja este foarte periculos că sunt intre voi. Dar, uite, vom face următorul lucru: pe cei care sunt creştini, dacă vor admite că sunt creştini şi se vor preda autorităţii mele imperiale, n-am sâ-i pedepsesc foarte tare, dar nici n-am să-i mai ţin în jurul meu!” Cum am zice astăzi: In camarila mea, în grupul meu de susţinere ca impărat. „Iar ceilalţi, care nu sunteţi creştini şi cei care se leapădă de creştinism, veţi fi puşi imediat în funcţiile de răspundere din Imperiu”. Unii au muşcat din momeală şi s-au lepădat de Hristos, doar ca să se apuce de împărat. Atâta doar că împăratul i-a dat afară pe toţi care s-au declarat că nu sunt creştini şi inclusiv pe cei care nu erau creştini şi Ie-a spus: „Nu pot să-mi mai pun oameni de încredere intr-un împărat pământesc oameni care n-au încredere în împăratul Ceresc”. Jocul acesta între două lumi - între împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia oamenilor - a fost marea provocare a muceniciei: a rămâne cu Hristos sau a fi tot timpul împotriva lui Hristos. Sau dacă nu tot timpul împotriva lui Hristos, măcar să somnambulizezi pe lângă Hristos; să stai aşa, somnolent şi crezând că poţi să scapi şi să-L scapi pe Hristos.

Toată Biserica stă pe sângele mucenicilor. In mod cert, dacă n-ar fi murit Apostolii, mărturia lor n-ar fi ajuns până la capătul lumii. Au plătit cu viaţa lor şi Sfântul Apostol Petru, şi Sf. Ap. Pavel, şi toţi ceilalţi Apostoli. Cu excepţia Sfântului loan Evanghelistul, ceilalţi nu mor de moarte bună. Se întâmplă să fie răstigniţi, se întâmplă să fie ucişi cu pietre, decapitaţi... Taina mărturiei lor este legată de sângele lor. Ei de la început s-au vrut să fie nişte mucenici ai lui Hristos, nişte oameni mărturisitori ai lui Hristos.

Mărturisitori până la capăt, adică cu viaţa lor.

De ce e important să ne aducem aminte de ei? Pentru că Bisericii i-a fost rupta haina de lumină a muceniciei. Poate celelalte instituţii ale lumii sunt mai mucenice de- cât Biserica. Mai puţin Biserica. Vai, cum a suferit cutare! Vai, cum suferă cutare că nu mai are jacuzzi şi butoane la jacuzzi, nu îi mai merge telecomanda la plasmă!

Ce suferinţă adâncă! Ce suferinţă că nu mai mănâncă trei feluri de prăjituri cu frişca, ci mănâncă numai patru! Câtă gravitate în toate aceste lucruri! Se suferă in lume pentru lucruri de nimic, iar adevăratele suferinţe şi-au pierdut din coresponsabilitatea lor socială. Nu se mai transmit integral către societatea din care facem parte. Or, Biserica are obligaţia de a vă arăta ca toată Biserica este înveşmântată în haine de lumină; că tot ceea ce prăznuim în Biserică ţine de disponibilitatea oamenilor de a se dărui Bisericii, de a fi parte integrantă a Bisericii, de a-L mărturisi pe Hristos, Care este, până la urmă, capul Bisericii, trupul Său cel tainic! Este extrem de important să înţelegem, intr-o vreme a falselor suferinţe, că a suferi cu Hristos înseamnă, de fapt, a birui moartea! Că a suferi cu Hristos înseamnă, de fapt, a te birui pe tine şi moartea deopotrivă! Că noi nu ne lăsăm de fumat doar de frică că vorn muri sau ca să scăpăm de vreo boală a ficatului, ci, scăpând de fumat, scăpăm de propria noastră moarte.

Că nu scăpăm acum de simple boli, ci scăpăm de moartea care se ascunde în acele boli.

Mucenicia pe care ne-o propune Mântuitorul Hristos este legată de înviere. Niciodată şi în nicio situaţie nu s-a întâmplat ca mucenicia creştină să fie legată de altceva decât de învierea Mântuitorului Hristos. Uirari-vă bine la tot Postul Mare. Postul Mare, ca să ne apropie de Învierea cu Mântuitorul Hristos, este o mucenic ie. Ne tăiem si noi voia mai de la un suculet, mai de la un mititel zburător, mai de la te miri ce. Găsim noi o modalitate de a ne apropia de Hristos. Dar observaţi: ca să te apropii de Hristos în Postul Mare, ca si în toată viata noastră, trebuie să renunţi la câte ceva. In primul rând trebuie să renunţi la ego-ul tău extrem de adânc şi extrem de revanşard la adresa lui Dumnezeu, la mânzul care zace în coşul pieptului şi te trânteşte în toate părţile lumii, numai spre Hristos nu. E important să ştii să vezi lucrurile acestea, pentru că tot Postul cel Mare al Paştelui, toată viaţa, de fapt, în Biserică, nu este decât un exerciţiu de mucenicie, un exerciţiu de alegere, un exerciţiu de încercare de eliberare prin mucenicie de frica de moarte, de frica de boală, de frica de diavol. Unii cred că, dacă ne-ar fi mai frică de diavol, ne-ar fi mai bine. Greşit! Ne e rău tocmai pentru că ne este frică mai mult de diavol decât de Dumnezeu. Când te umpli de bucuria aceasta a trăirii cu Hristos a vietii tale, a desăvârşitei unităti cu El de dragul vieţii tale, nu mai este o problemă gravă nici moartea, nici boala, ci acestea fac parte integrantă din ceea ce înseamnă exerciţiul muceniciei cu Hristos.

De fapt, tot Postul Mare nu este decât un exerciţiu de a ne urca pe Cruce cu Mântuitorul Hristos. Luaţi toate duminicile pe care le parcurgem în Postul Mare şi veţi vedea că toate ne cer să ne mucenicim. Toate ne cer câte o aşezare în faţa lui Hristos. Toate ne aşteaptă să dăruim ceva lui Dumnezeu, ca să primim ceva în schimb de la Dumnezeu. E, dacă vreţi, un schimb de energii. Noi Ii dăm lui Dumnezeu prostia noastră, şi El ne dă nouă binecuvântarea Lui. Noi Ii dăm păcatul nostru lui Dumnezeu, şi El ne dă iertarea. Noi îi dăm nemâncatul nostru, şi El ne dă capacitatea de a mânca Trupul şi Sângele Lui. Tot timpul ieşim în câştig cu prisosinţă, pentru că Hristos este Cel care îmbracă în lumină mucenicia noastră! Nimicul nostru de zi cu zi pe care-l dăruim lui Hristos se îmbracă într-o lumină cu totul si cu totul minunată, pentru că Hristos nu lasă nepreţuit niciun efort de a te apropia de El, niciun moment în care să te rupi de realitatea vieţii tale, pentru a te umple de realitatea împărăţiei lui Dumnezeu. Vedeţi? Sunt lucruri care par simple la prima vedere. Când le treci însă în registrul Evanghelie, devin foarte importante.

Ţineţi minte că, pe parcursul postului, am avut o grămadă de lecţii. Una dintre ele este lecţia prieteniei. Duminica trecută am avut-o dedicată prieteniei. Cine se gândeşte la asta? Nimeni. Dar când e un om căzut la pat şi patru îi duc rogojina, nu mai este omul care se vindecă, ci prietenii, cărora Hristos le spune: „Fie vouă după credinţa voastră” sau „Vă dăruiesc după credinţa voastră”. Nu mai este important cine iartă, cine se vindecă, ci este important că acolo, la marginea aceea nenorocită a bolii - vă daţi seama că rogojina aceea nu mirosea a flori de trandafir; mirosea a boală, a moarte, a putreziciune purtând putreziciunea pe umeri, cei patru îl aduc pe bolnav înaintea lui Hristos, primind binecuvântare şi iertare de a merge mai departe. Păi, nu-i acesta un îndemn pentru noi când este câte unul mucenic în casa noastră care stă la pat, care nu se poate mişca? Nu este acesta un îndemn ca să-l luăm pe braţele noastre de rugăciune şi să-l ducem înaintea lui Hristos? Nu ne îndeamnă viaţa aceluia să spargem acoperişul indiferenţei noastic, pentru a-l strecura pe cel bolnav în mijlocul lui Dumnezeu, Care este Vindecătorul, în mijlocul lui Dumnezeu, Care este învietorul? Pentru că Mântuitorul Hristos nu este doar vindecător. Mântuitorul Hristos este în primul rând în- vietor! El despre El însuşi nu spune că: hi sunt vindecarea si farmacia şi reţeta compensată. Mântuitorul spune că El este Calea, Adevărul şi Viaţa. Mai mult decât un sistem care să ne vindece şi atât! Este un Dumnezeu Care să ne învie şi, cu atât mai mult, ne învie pentru viaţa veşnică! Pentru că puteam să fim înviaţi de pe-o zi pe alta şi să nu conteze foarte mult la sfârşit. Hristos ne învie pentru viata veşnică! Pentru valoarea aceasta a vieţii veşnice.

Mai e un lucru important de remarcat. Ţineţi minte, duminica trecută, de exemplu, cum se agitau ucenicii: care să stea în dreapta, care în stânga. Işi dădeau coate: Şefu io! Ala: Ba io!Ba io! Pentru că a sta în dreapta şi în stânga lui Hristos nu doar că aparţinea voinţei Tatălui, dar nu era o poziţie de invidiat. Deşi, acum mai că, dacă ai fi fost tâlharul din dreapta, mai treacă meargă, dar dacă nimereai ca tâlharul din stânga şi nu te prindeai că eşti cu Hristos pe cruce?! Mântuitorul spune că, de fapt, cei care acceptă să se urce cu Hristos pe cruce s-ar putea să nu aibă tăria să reziste până în sfârşit. E provocator să stai cu Hristos pe cruce! Să stai în dreapta şi în stânga Lui, să-L vezi golit de dumnezeire, să-L vezi golit de bărbăţie, să-L vezi golit de curajul de viaţă. Mântuitorul pe cruce este agonic. Plânge, sudoare de sânge, miroase, e lovit, e mort, e terciuit. E un Hristos terci pe cruce! Or, cine ar rezista, văzând terciuirea asta a lui Dumnezeu, să mai vadă în Dumnezeu slava si strălucirea lui Dumnezeu, bucuria de a fi al lui Dumnezeu?! De aceea e taină mare aceasta a muceniciei, pentru ca în condiţiile în care e zdrobită toată slava dumnezeiască a Mântuitorului în mijlocul oamenilor, ca în condiţiile în care se pierde toată slava lui Dumnezeu, tu să poţi vedea slava lui Dumnezeu.

Intr-una din duminicile trecute am avut un moment în care un tată, având un fiu, merge şi se plânge la Mântuitorul Hristos, spunându-I: „Doamne, am fost eu copilul meu acesta bolnav, care era aruncat în apa şi in ioc, am fost la ucenicii tăi şi nu au putut face nimic L-am adus la Tine să-l vindeci..., cam aşa ar veni parafrazat;. Si Mântuitorul îi spune: „Crezi tu că pot să fac aceasta?’ Traducerea românească sună: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!” Când, de fapt, este: „Cred! Doamne, ajută necredinţei mele!” Cu alte cuvinte, spunând Cred!, omul a identificat în faţa lui pe Dumnezeu, şi acest Dumnezeu trebuie să-i vindece copilul. Nu se mai adresează, să-i spunem, inelului 2 şi 3 de comunicare. Nu vine la ucenici ca să ceară o minune pe care numai Dumnezeu putea s-o facă. Ci lui Dumnezeu Ii cere minune de Dumnezeu, în timp ce ucenicilor trebuie să le ceri minune de ucenici. Tot râdeam, dar nu-i de râs, e de plâns, că, dacă am fi noi puternici ca preoţi, când am spune: „Că Tu eşti învierea, si Viata, si Odihna”, mortul ar trebui să se ridice din sicriu. Dar nouă nu putem să ne cerem minuni de Dumnezeu. Noi putem face cel mult minuni de ucenici ai lui Dumnezeu.

Putem menţine cel mult sus demnitatea celui care-l însoţeşte pe cel plecat dintre noi, pe mort. Noi putem cel mult să întreţinem o atmosferă de înviere în jurul morţii.

Putem să transmitem un mesaj cu sinceritate, un mesaj al credinţei, al nădejdii o al dragostei, dar nu putem să fim noi credinţa, noi nădejdea şi noi dragostea. Noi nu suntem asta. De aceea Cred! Ajuta necredinţei mele! Inseamnă că, de fapt, este nevoie de multă credinţă ca să îţi fie ajutată necredinţa. Mucenicii au făcut toate aceste exerciţii. Li ştiau de ia început ca a merge la moarte înseamnă, de fapt, a merge la num tă. Şi există descrieri ale uciderii mucenicilor in templele romane, în stadioanele romane, în care ei mergeau cântând, aducând imne de slavă, preamărind pe Dumnezeu, rugându-se. Ei nu mergeau la moartea lor ca la moarte. Ei mergeau la moartea lor ca la înviere! Ei simţeau că între ei şi Biserică se prăznuieşte o nuntă. Şi e o nuntă fără de sfârşit, în care bucuria nu este la începutul cununiei acesteia, ci este pe tot parcursul întregii cununii, pe tot parcursul înveşnicirii jertfei lor!

Am văzut şi este un motiv pentru care am socotit cu părintele că în vecernie, de Sfântul Gheorghe, se cade să vorbim între noi, măcar, dacă ceilalţi nu ne ascultă. S-a vorbit foarte mult de mucenicia din lagărele comuniste, din puşcăriile comuniste, din temniţele comuniste. Toată lumea este cu ochii la cei care au murit în puşcării, care au suferit acolo. Si asa este! Indiferent de confesiunea sau de linia pentru care a fost acolo, oamenii aceia au suferit. Până la urmă, Hristos spune că este Calea, Adevărul şi Viaţa. Deci unii au putut suferi pentru calea pe care au ales-o, alţii au suferit pentru adevărul pe care l-au ales, alţii pentru viaţa pe care au ales-o. Slava Ortodoxiei este aceea că cei care au intrat în temnitâ mărturisind Ortodoxia au ales si calea, si adevărul, si viata!

Si atunci stau si mă întreb, dacă reducem doar la muce- nicia lor această rezistentă anticomunistă, ce ne facem cu mamele celor întemniţaţi, care-i aşteptau acasă? Cu copiii acestor oameni, care n-au putut să se desăvârşească intelectual şi profesional, pentru că erau victime colaterale ale întemniţării părinţilor? Ce ne putem face cu cei care, intr-un fel sau în altul, i-au susţinut, i-au protejat, s-au rugat pentru ei, au trăit împreună cu ei toată drama lor? De aceea, dacă tot va trebui să facem o duminică
a tuturor sfinţilor din temniţele comuniste, va trebui să facem o duminică pentru ca România să nu mai devină niciodată temniţă, de fapt. Să învăţam că nu putem decât împreună, morţii şi vii, să dăm României vertebral iratea de care are nevoie, pentru ca niciodată şi în nicio situaţie istoria să nu se repete. Mucenicia pe bandă rulantă, mai ales în politică, să nu mai intervină în vieţile noastre, iar modul nostru de a trăi să fie muceniceşte, nu doar din influenţa politicului sau a presiunii istorice, ci pentru că noi alegem să trăim ca nişte mucenici! Pentru că noi vrem să ne învesmântăm în haina binecuvântată a muceniciei! Pentru că noi ne dorim să fim parte integrantă a răstignirii lui Hristos! Pentru ca să fim parte integrantă a învierii cu Mântuitorul Hristos!

Mergând acum câteva ore către penitenciar şi vorbindu-le celor de acolo, le spuneam că o maică povesteşte că, de fapt, lumea este alcătuită din două grădini: una în care se pune o rădăcină a trandafirului, şi alta în care trandafirul iese dincolo de gard, înfloreşte şi înmiresmează totul. Trăieşte o realitate dincolo de gardul acesta despărţitor între două grădini. Viaţa noastră este o viaţă în care avem rădăcina, tulpina şi ţepii trandafirului. Dar de înflorit, dacă suntem cu adevărat ai lui Hristos, înflorim dincolo de gard, în împărăţia Iui Dumnezeu. Şi fiecare intru de lăsare de voie, fiecare tăiere a voii, fiecare aşezare în voinţa lui Dumnezeu, fiecare împlinire a vocaţiei noastre şi a misiunii noastre nu este altceva decât o înflorire a trandafirului de dincolo de gard, o înmiresmare a Raiului. Raiul miroase a militari care şi-au făcut datoria, a preoţi care şi-au făcut datoria, a medici, a credincioşi. In primul rând miroase a credinţă, în primul rând înfloreşte a nădejde, în primul rând sc înmiresmează a dragoste. Toate aceste lucruri pe care le trăim în lumea aceasta se împlinesc desăvârşit în împărăţia lui Dumnezeu. înmiresmează împărăţia lui Dumnezeu. Dar nu pentru că noi am făcut efortul acesta, ci pentru că Hristos a admis că efortul nostru merită compensat cu propria lui mucenicie.

De aceea e foarte greu lucrul acesta într-o lume care, cum v-am spus, e supărată că s-a stricat butonul de la jacuzzi şi că nu merge telecomanda, în care se trântesc iPhone-uri pe jos că nu mai sună iubitul şi iubita, în care ne batem joc de morala unui neam doar ca să ne aliniem la imoralitatea lumii în care trăim. E foarte greu să-ţi păstrezi rezistenţa muccnicească dinaintea minciunii, dinaintea jumătăţilor de măsură. E foarte greu să-ţi păstrezi aurul credinţei în fata ţechinilor zornăitori ai necredinţei.

E foarte greu să zideşti biserici când toată lumea ar vrea să le dărâme. E foarte greu să-ţi păstrezi preoţia când toată lumea te-ar vrea popă. E foarte greu să-ţi păstrezi valoarea de profesor sau de învăţător când toată lumea te-ar vrea un chiţibuşar al unui sistem extrem de intoxicat de nonvaloare. Este foarte greu să-ţi păstrezi libertatea într-o lume în care toţi te-ar vrea prizonier în păcatele tale. De aceea, pe cât sunt de mari atacurile împotriva lucrurilor despre care v-am spus, pe atât de mare este şi mucenicia noastră. O mamă care-şi creşte copiii când ceilalţi i-au spus Aninca-i afară! e o mucenică! Un tată care frânge pâine la 8, 9, 10 copii şi el are salariul sub orice fel de critică a normalităţii este un mucenic în Hristos! Nu poţi să creşti copiii mari cu salarii mici, cât mai mici! Pe măsură ce cresc copiii, ăştia taie salariul. Fot mai mic, tot mai mic, de parcă copiii noştri trebuie să mănânce fulgi, aer, soare! O să ajungem ca-n filmul Roşcovanul, nu?, când l-a prins comisarul de la Siguranţă şi l-a intrebat; Mananci?” „Mănânc.” „Ce mănânci?” „Aer!”

Toate lucrurile acestea fac parte din mucenicie, dacă vom şti să-l folosim în favoarea noastră, dacă vom şti să spiritualizăm lucrurile acestea, dacă vom şti să le punem la bătaie sau în conformitate - şi am pus ghilimelele de rigoare - cu Evanghelia Mântuitorului Hristos. E lucrul cel mai important pe care-l avem de împlinit ca oameni. Să ştiţi că încă mai e loc de pictat mucenici pe pereţi. Şi, Doamne, ajută, dacă nu pe pereţi, măcar pe podea să ne găsim şi noi din când în când, că Sinaxarul e deschis.

Provocarea de a rămâne în mucenicie şi in demnitate este permanentă. Sunt foarte mulţi care critică Biserica Ortodoxă şi spun că starea actuală deplorabilă, morală, a ţării, vine din faptul să suntem ortodocşi.

Greşit! Ortodoxia nu ne învaţă să fim hoti. Nu ne învaţă să fim jumătăţi de măsură. Nu ne învaţă să fim mediocri, indiferenţi. N-avem un manual de mitocănie exprimat de Biserică. Toate aceste lucruri sunt deturnări de la mucenicia la care suntem chemaţi ca oameni să ne trăim Ortodoxia. Mântuitorul Hristos, când S-a întrupat, S-a întrupat ca să ne arate că Dumnezeu este viu. S-a întrupat împotriva ideii de Dumnezeu-ideologie, de Dumnezeu sindicat de Biserică, grupă mare şi grupă mică. Hristos S-a întrupat să ne arate cât e de viu. Să ne arată ca, mai întâi, înainte de a ne cere nouă mucenicia, El o acceptă ca să iacă prin mucenicia noastră un lucru cu sens.

Sunt multe cruci ridicate de romani în Tara Sfântă. Mii! Betleemuli, Capernaumul, Nazaretul, cetatea Ierihonului, toate au cunoscut răstigniri multiple. Nici Ierusalimul nu era locul în care romanii îi stropeau cu apă de trandafir pe cei pe care voiau să-i ucidă. O singură cruce, în schimb, contează, pentru ca să conteze celelalte cruci. Mai întâi Hristos, cu Crucea răstignirii Sale, din care izvorăşte mântuirea noastră, şi apoi celelalte cruci, a căror suferinţă se racordează la suferinţa Mântuitorului Hristos. Biserica ne cheamă, când vorbeşte de mucenicie, la o colegialitate de cruce cu Hristos. Chiar dacă nu ne convine, chiar dacă-i grea, ne cheamă către ea. Ne înveşmântează în haina de lumină a muceniciei. De aceea, preoţii Bisericii nu se îmbracă niciodată în haine fistichii sau, dacă o fac, o fac pe riscul lor. Haina slujirii preoţeşti este o haină de lumină, o haină curată, o haină a întâmpinării. Sunt foarte mulţi care nu înţeleg de ce popii ortodocşi se îmbracă ei în haine aşa, când ar putea fi la costum şi cravată. Da, dar n-ar mai exprima nimic din teologia luminii pe care Biserica o tezaurizează şi o gestionează în harul lui Hristos. N-ar putea să transmită niciodată atitudinea de transparenţă a luminii pe care ne-o poate dărui şi ne-o dăruieşte cu cea mai mare dragoste.

Iată, acesta este contextul sau pretextul pe care l-am avut pentru seara aceasta de şezătoare duhovnicească, dar e un pretext pe care l-am gândit şi l-am descoperit ca
fiind valabil în foarte multe situaţii nu numai din viata mea, ci si din viata celorlalţi.

Revin şi spun: un medic care-şi face datoria de gardă, noapte de noapte, şi se agită şi caută să vindece câte o boală sau câte o suferinţă nu-i cu nimic mai prejos, dacă face în Hristos gestul acesta, decât niciunul dintre mucenici. Sau unui pompier care se aruncă în foc şi îşi riscă viaţa de dragul celuilalt nu-i scade cu nimic valoarea, pentru că el o face cu o tehnică net superioară perioadei Bisericii primare. El este dispus să-şi pună sufletul la bătaie. Un copil, cum v-am spus, care coboară în putul cel mai adânc al indiferenţei celor din jur ca să salveze un alt copil e parte integrantă a acestei capacităţi de mucenicie a unui neam. Şi atât valorează un neam, cât e dispus omul ce-lalcătuieşte să se jertfească pentru demnitatea neamului său şi pentru bucuria Bisericii sale.

Pretextul l-am încheiat. Putem să povestim mai departe, înainte, cât vă mai gândiţi, să vă spun. Le-am povestit colegilor noştri de biserică de la penitenciar şi vă povestesc şi dumneavoastră. Astăzi am aflat, aşa, o poveste minunată din viata unei maici care se chema Gavrilia, o grecoaică, ce a ajuns în India. La un moment dat, într-o benzinărie, cerşetorii, când o văd că are chip european, încep să-i ceară în stânga, în dreapta pomană. Ea nu prea avea ce să le dea si le-a dat bomboanele ce le avea cu ea.

Când a terminat de dat bomboanele, nu mai avea nimic de dat. Un copil, cerşetor, după ce i-a cerut să-i mai dea ceva, şi femeia şi-a dat peste cap buzunarele şi i-a arătat că realmente nu mai are nimic prin rezervă, s-a dus la un pom din apropiere, a luat un fruct şi i l-a dat maicii acesteia. Toată lumea din benzinărie a început să se aplece în faţa ei ca în faţa unui iluminat, ca în faţa unui părinte duhovnicesc, şi maica s-a speriat şi a întrebat ce se întâmplă. „In religia noastră - i-au explicat hinduşii aceia când
un cerşetor dăruieşte unui om ceva, omul acela este alesul lui Dumnezeu”. Socotiţi că un cerşetor n-a făcut decât să vă dăruiască un pic din fruct şi înţelegeţi că Dumnezeu ne îngăduie un transfer de roade între noi. Nu există o Biserică a lui Eu şi Tu sau a lui Noi şi Voi. Ori e Biserica lui Hristos, ori nu mai e deloc! Ori este o Biserică ce ne ţine pe toţi laolaltă, ori nu mai e deloc! Definiţia Bisericii noastre este Una, Sfântă, Sobornicească si Apostolească sau Apostolică - să vorbim totuşi româneşte - Biserică, adică legată pe temelia Apostolilor, toţi împreună în sfinţenie si în unitate cu Hristos.

Articol preluat din cartea "Bucuria insingurarii", Editura Agnos

Cumpara cartea "Bucuria insingurarii"
 

Pe aceeaşi temă

08 Martie 2018

Vizualizari: 1449

Voteaza:

Mucenicia, haina de lumina a Ortodoxiei 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE