Rugaciunea ca dar dumnezeiesc si ca fapta a omului

Rugaciunea ca dar dumnezeiesc si ca fapta a omului Mareste imaginea.

Rugaciunea e a omului şi în acelaşi timp e lucrarea lui Dumnezeu, sau a lui Hristos în om, deci şi în comunitatea credincioşilor. Amîndcuă acestea se spun de către preot în rugăciunea antifonului al treilea: „Cela ce ne-ai dăruit nouă aceste rugăciuni obşteşti... primeşte cererile cele de folos ale robilor tăi“. Duhul e darul lui Dumnezeu, dar prin El ne rugam şi noi înşine (Rom., 8,26)


Credinciosul face deosebirea că el este cel care are nevoie de bunurile pe care le cere de la milostivul şi atotputernicul Dumnezeu, dar că in acelaşi timp în rugăciunea lui e puterea lui Dumnezeu. In rugăciune, credinciosul tinde spre liman, spre bunurile pe care le- cere, dar în acelaşi timp ca e limanul spre care tinde şi reprezintă posesia bunurilor ce le cere.

Sfîntul Ioan Gură de Aur zice; „Mare armă e rugăciunea, mare podoabă e cererea; ea e siguranţă şi liman şi comoară de bunătăţi şi bogăţie ne jefuită" (Omilie la psalmul CXLV; P. G. 55, col. 526). Prin rugăciune e bine- cuvîntat şi slăvit Dumnezeu; dar tot prin ea e binecuvîntat şi slăvit de Dumnezeu cel ce-L binecuvîntează şi-L slăveşte pe El (Rugăciunea amvonului). „Aproape este Domnul de toţi cei ce-L cheamă pe El* (Ps. 144, 19). Prin cuvîntul „aproape" se afirmă că Domnul este chiar în cei ce-L cheamă, dar că totuşi ei nu se confundă cu El. Rugăciunea este o stare de interioritate reciprocă între cel ce se roagă şi Dumnezeu. Sufletul celui ce se roagă e ca o plantă însetată de apă, adică de Dumnezeu (Ps. 142, 6), dar în acelaşi timp e plin de seva dumnezeiască.

Sfîntul Efrem Sirul prezintă rugăciunea ca dar a] nostru făcut lui Dumnezeu din darul Lui, prin cuvintele; „Sărăcia este harfa mea, darul Tău să o mişte pe ea, imbogăţeşte-o pe ea cu dulcile eîntări ale laudei aduse Ţie, ca să aduc din harfa mea jertfa cuvintelor" sau; „De la Tine cer oamenii, ca să-Ţi dea Ţie. Ei se roagă să le dai ior din bunătate. Şi pentru că i-aţ făcut să se roage din bunătatea Ta, îţi iei de la ei ale Tale". Sau; „Pe Tine Te rog: dă-mi mie, ca să-Ţi jertfesc Ţie. Eu îţi dau din ale Tale, dacă voieşti să-mi dai mie. Numai din comoara Ta, Doamne, pot eu să-Ţi jertfesc Ţie". In aceasta constă, în schimbul reciproc între noi .şi Dumnezeu, viaţa liturgică.

O frumoasă descriere a prezenţei lui Dumnezeu in rugăciune a făcut sfîntul Grigorie Sinaitul: „Rugăciunea este;. . .ipostazuâ .celor nădăjduite, dragostea lucrătoare mişcarea îngerească, puterea celor netrupeşti, fapta şi veselia 'lorf,. . .încredinţarea inimii, nădejdea mîntuirii, semnul curăţeniei, chipul sfinţeniei, cunoaşterea lui Dumnezeu, arătarea botezului, baia curăţiei, arvuna Duhului Sfint, bucuria lui Iisus, veselia sufletului, mila lui Dumnezeu, semn al împăcării, pecetea lui Hristos, raza Soa-
relui înţelegător, luceafăr al inimilor, . . . har al lui Dumnezeu, înţelepciunea lui Dumnezeu . . . arătarea lui Dumnezeu. . . Şi la ce să le mai spunem pe toate? Rugăciunea este Dumnezeu, Care lucrează toate în toţi, deoarece una singură este lucrarea, a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, care lucrează toate In Hristos Iisus. . . Dacă n-ar fi luat Moise toiagul puterii de la Dumnezeu, nu s-ar fi făcut el însuşi dumnezeu lui Faraon, ca să-l bată pe el şi Egiptul. La fel, dacă mintea n-ar fi primit puterea rugăciunii, i-ar fi cu neputinţă să zdrobească păcatul şi puterile vrăjmaşe.

Rugăciunea e taina unirii omului cu Dumnezeu. E o taină care se înfăptuieşte de cîte ori se roagă omul cu concentrare. Cel ce 'ajunge la o rugăciune neîncetată trăieşte neîncetat această taină. Prin rugăciune străbate omul, ca un scafandru, în adâncimile nesfârşite ale lui Dumnezeu, care ca Persoană iubitoare rămîne totuşi distinct de cel ce se roagă şi îl menţine şi pe acesta distinct. De aceea, prin rugăciune ii vin omului puteri nenumărate şi nesfârşite, chiar puteri de rugăciune, cum vin cuiva, intr-un grad infinit mai mic, puteri chiar din semenul cu care primeşte să fio In comuniune. Sau când cineva face efortul de a se ruga, Dumnezeu îi vine în întâmpinare, întărindu-i acest efort şi atrăgîndu-l în adineimile vieţii şi puterii Sale, din care capătă noi puteri.

Obişnuinţa unei rugăciuni aproape permanente, ca legătură conştientă aproape neîncetată cu Dumnezeu, ca vedere aproape continuă a tainei întregii realităţi în care trăim, se poate cîştiga prin considerarea tuturor lucrurilor, persoanelor, împrejurărilor ce ni se impun, ca cuvinte încorporate lui Dumnezeu. Cuvîntul personal suprem prin luarea-aminte la cuvintele ce ni se spun mai ales in numele Domnului de către preoţi şi de către alţi oameni credincioşi. Căci considerarea lor ca atare ne face să ne gîndim la Dumnezeu, Care ne-a dat si ne dă mereu aceste cuvinte încorporate şi pe semeni, ca fiinţe cuvîntătoare, în aceleaşi identice şi în situaţii mereu noi. Iar gîndirea la Dumnezeu, cu mulţumire şi laudă şi cu sentimentul responsabilităţii în raport cu aceste cuvinte ce ni le-a dat şi ni le dă, devine o rugăciune continuă, o adîncire în taina lucrurilor, a persoanelor, o menţinere în legătură cu Dumnezeu. O gîndire la alte şi alte puteri şi înţelesuri ce ni le comunică şi o creştere a noastră prin toate acestea. In felul acesta, persoanele şi lucrurile ca cuvinte ne devin căi spre taina legăturii lui Dumnezeu cu noi, şi cu toate şi în acelaşi timp căi ale urcuşului nostru,duhovnicesc spre El. Fiecare din noi atrăgînd altora atenţia asupra cuvintelor lui Dumnezeu în acest înţeles îi conduce pe ceilalţi spre taina existenţei lor şi pe calea creşterii lor duhovniceşti spre Dumnezeu. Dar Cuci ntul prin care străbatem în chipul cel mai direct la Tatăl este Cuvîntul ipostatic cel întrupat al lui Dumnezeu !Ioan, 24, 6).

Aceste cuvinte, dar mai ales cele directe ale lui Hristos şi Hristos însuşi lucrează ca nişte seminţe care rodesc viaţă nouă în om, arătată în fapte.

Dar Dumnezeu ca să lucreze astfel prin rugăciune tre- ouie să găsească în om un pămînt bun, un pămînt care nu e lîngă drumul bătătorit de toate părerile, care nu e împietrit, în care nu sînt lăsaţi să crească spinii prea multelor griji (Lc., 8, 5-15) Cei din categoriile acestea nud şi rostesc cuvintele rugăciunii şi totuşi nu le aud, sau le aud numai înţelesul lor pâmintese, dar nu aud şi nu văd înţelesul lor adinc, pornit din Dumnezeu. Toţi avem de la Dumnezeu darul rostirii cuvintelor şi auzirii lor, dar nu toţi rostim cuvintele bune, sau nu toţi descoperim straturile din ce în ce mai adinci ale înţelesurilor şi ale puterii lor, care ţîşnesc ca raze luminoase din Dumnezeu.

De aceea, nu toţi descoperim prin cuvintele auzite taina existenţei altuia, şi în legătură cu ea taina existenţei noastre adîncite în Dumnezeu, şi nu toţi comunicăm această taină a existenţei noastre, ca să provocăm în alţii vederea tainei existenţei lor. Nu totdeauna conducem şi sîntem conduşi prin cuvinte spre taina existenţei, care ne deschide vederea spre Dumnezeu, ne pune în legătură cu el, ne deschide puterii lui Dumnezeu, întipăreşte în noi viaţa dumnezeiască si ne preface după modelul nostru dumnezeiesc.*

* După Spiritualitate şi comuniune în liturghia ortodoxă, ed. cit., p. 407-413.

Parintele Dumitru Staniloae

Articol preluat din cartea "Trairea lui Dumnezeu in Ortodoxie", Editura Dacia

Pe aceeaşi temă

02 Aprilie 2020

Vizualizari: 268

Voteaza:

Rugaciunea ca dar dumnezeiesc si ca fapta a omului 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

rugaciunea

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE