Sa-i dam pe copii la gradinita ori sa nu-i dam?

Sa-i dam pe copii la gradinita ori sa nu-i dam? Mareste imaginea.

- Mie mi-e tare milă de Dimi. E un copil tare de casă, băieţelul mamei, zice Natalia discutând cu o altă mamă la locul de joacă, în timp ce Dimi îşi face de lucru în groapa cu nisip cu fetiţa acesteia. Imi aduc aminte cum plângeam eu când m-au dat la „grădi". Mama spune că educatoarele se plângeau că mă puneam lângă uşă în vestiar şi o aşteptam pe mama cu orele. Iar mama nu putea să nu meargă la serviciu, că şi aşa îşi pierduse deprinderile profesionale, şi doar dintr-un salariu de ofiţer nu prea puteam trăi...

- Nu ştiu ce să zic, noi avem o grădiniţă tare bună, cade pe gânduri cealaltă mamă. Au şi bazin, cântă şi cântecele, fac tot felul de lucruri interesante, care dezvoltă creativitatea. Mie nu-mi ajung imaginaţia şi posibilităţile nici pentru jumătate din toate câte fac ei acolo.
Natalia oftează.

„Grădiniţa e un coşmar. Imi amintesc cum mă forţau să mănânc sote de morcovi, cum se pârâu copiii unii pe alţii, iar în timpul orelor de odihnă trebuia să stau întinsă fără să mă mişc, făcându-ma că dorm! Am luat hotărârea neclintită că n-o să-mi dau copiii la grădiniţă - dar dacă n-am dreptate, dacă se vor dezvolta mai bine la grădiniţă?”

„Toamna asta îmi dau copilul la grădiniţă. Cum să-l ajut să se obişnuiască în mod cât mai puţin dureros cu grădiniţa?”

Dimitrie Tiutterin, pedagog

Mulţi dintre noi păstrează amintiri din grădiniţă, şi aceste amintiri sunt foarte diverse. Unii îşi amintesc de caşa cu gloduri şi că copiii cu cea mai bună purtare erau culcaţi sub portretul lui Lenin; alţii îşi amintesc de educatoarea iubită şi au rămas prieteni până acum cu colegii de grupă.

Din păcate, când e să rezolve problema: „îl dăm pe copil la grădiniţă sau nu?”, părinţii se orientează în primul rând după propria experienţă, iar acest lucru e greşit. Experienţa voastră nu e şi experienţa copilului vostru. Din faptul că voi v-aţi simţit părăsiţi şi singuri la grădiniţă nu reiese deloc că şi copilul vostru va avea aceeaşi soartă. Şi, dimpotrivă, dacă voi aveţi doar amintiri calde despre grădiniţă, asta nu înseamnă că şi copilul vostru o va îndrăgi. Alegerea trebuie efectuată în mod cumpănit, conştient şi fără emoţii, după ce veţi fi făcut cu scrupulozitate suma tuturor plusurilor şi minusurilor.

Plusurile educaţiei de acasă

Nu este un secret faptul că fiecare copil se dezvoltă individual. Totodată, în anumite privinţe îşi depăşeşte tovarăşii de vârstă, iar în altele rămâne în urma lor. Orice activitate de grup e, într-un fel, un pat al lui Procust: copilul e silit să lucreze în ritmul grupului, să „pună frână” acolo unde ar putea să-şi „dea drumul” din plin şi să piardă ceea ce nu a apucat să înţeleagă. Dezvoltându-l pe copil acasă, puteţi lucra într-un ritm care e confortabil pentru el, şi atunci eficacitatea e mult mai mare.

In plus, alegând să vă formaţi copilul acasă, obţineţi un program lejer: nu trebuie neapărat să vă sculaţi zi de zi cu noaptea în cap şi să mergeţi nu ştiu unde oricât de proastă ar fi vremea. Puteţi aştepta ca cel mic să se trezească în toate sensurile şi abia atunci să începeţi lucrul cu el. Aici e ascunsă însă şi o „greblă”: totuşi, mersul regulat la grădiniţă disciplinează - şi nu doar pe copil, ci şi pe părinţii lui.

Ii cumpăraţi copilului jucăriile pe care le consideraţi necesare, excluzând, de exemplu, din „raţia” lui de jocuri Omul-păianjen sau cărţile de joc pentru copii (există şi aşa ceva).

Şi, bineînţeles, nimeni n-o să-l hrănească pe copil mai bine şi mai gustos decât mama lui! Lucrul acesta este deosebit de important în cazul când copilului i-au fost prescrise anumite restricţii alimentare - de exemplu, din cauza unei alergii alimentare. Totuşi, această regulă are eficacitate atunci când mama nu creşte un Gogoaşă sau un Limonadă din poveştile Iui Nosov1, ci înţelege ce fel de alimentaţie este de fapt necesară pentru copilul ei.

Evident, acasă cel mic e mai puţin supus pericolelor; pe deasupra, la grădiniţă copiii se îmbolnăvesc frecvent, molipsindu-se reciproc.

Iată încă unul dintre argumentele cele mai importante în favoarea rămânerii preşcolarului între pereţii casei părinteşti: acolo nu este învăţat de rău! Şi, personal, sunt convins că trebuie să ne temem în primul rând de ceea ce va auzi la grădiniţă nu de la copii, ci de la adulţi! Adulţii sunt de tot felul, cu atât mai mult cu cât în sfera educaţiei preşcolare se simte o lipsă de cadre competente. O vorbă rea aruncată în treacăt de o educatoare obosită îl poate traumatiza în mod serios pe copil, ajungându-se până la apariţia nevrozelor, enurezisului sau bâlbâielii.

Totuşi, părintele care rămâne cu copilul acasă trebuie să conştientizeze faptul că lucrează concomitent pe post de educator, profesor şi asistentă medicală. Şi răspunderea pentru dezvoltarea multilaterală a copilului îi aparţine numai lui.

Roadele grădiniţei

Ştiţi, oare, la ce vârstă trebuie copilul să ştie să numere până la cinci? Câte calorii trebuie să consume zilnic? Ce solicitări fizice i se potrivesc? Cum să-i alegeţi mobilier corespunzător dezvoltării lui şi ce se va întâmpla dacă nu veţi face asta la timp? La grădiniţă, răspunsurile la aceste întrebări (şi la multe altele de acest gen) sunt cunoscute de multă vreme. Nu de puţină însemnătate este şi factorul socializării: copilul trebuie să înveţe să facă cunoştinţă cu tovarăşii de vârstă, să se joace cu ei, să interacţioneze în cadrul grupului, să asculte şi să îndeplinească indicaţiile adulţilor. El trebuie să înveţe să îşi apere interesele şi să se subordoneze - şi, lucrul cel mai important, să înţeleagă diferenţa dintre una şi alta. Toate aceste deprinderi de viaţă sunt înrudite cu deprinderile legate de conducerea automobilului: doar stând în bancă n-o să ţi le însuşeşti.

Câteodată, părinţii se pot chinui ani de zile cu câte o problemă banală legată de deprinderile copilului, iar la grădiniţă problema se rezolvă chiar în câteva zile. De pildă, la creşă copiii se obişnuiesc foarte rapid cu oliţa, încep să se îmbrace şi să mănânce singuri. Tot ce trebuie este să li se pună problema un pic altfel. Exemplul cel mai grăitor al faptului că din exterior problema nu e atât de complicată este mama care după ce şi-a dat la grădiniţă copilul de trei ani află îndată cu mirare că de multă vreme ar fi putut să nu mai piardă timpul făcând piure din tot ce-i dădea de mâncare. Ea era o femeie cu atitudine absolut adecvată şi raţională, dar continua să procedeze astfel din inerţie.

Un pas înainte, doi paşi înapoi

Dacă în familie totul merge bine şi grădiniţa este bună, adaptarea copilului ia, în medie, o săptămână şi jumătate până la două săptămâni. Ţineţi minte, totuşi, că în această perioadă copiii se îmbolnăvesc în mod frecvent, iar dezvoltarea lor intelectuală poate nu doar să se încetinească, ci chiar să regreseze, de parcă cel mic visează să revină la vârsta când mama nu-l lăsa încă cu oameni străini. Iată câteva reguli simple de accelerare şi „îndulcire” a procesului adaptării:

1. Niciodată să nu minţiţi! Copilul nu se duce „în vizită” şi nici intr-un „loc magic”: el se duce la grădiniţă. Dacă îşi va da seama că îl minţiţi în această privinţă, cine îi poate garanta că nu l-aţi minţit când i-aţi promis că o să veniţi după el? Iar teama că va rămâne singur este una dintre cele mai serioase frici ale copilului.
2. Cu mult înaintea începerii mersului la grădiniţă sincronizaţi programul zilnic al copilului cu regimul de grădiniţă.
3. Dacă tot nu vă părăsesc anumite îngrijorări şi temeri, în nici un caz să nu le împărtăşiţi copilului. Nici măcar să nu păreţi îngrijoraţi!
4. Ţineţi minte că în primele câteva zile aveţi, în orice caz, dreptul să staţi la grădiniţă împreună cu copilul.
5. Prima dată să nu-l lăsaţi pe copil la grădiniţă mai mult de două sau trei ore. Este inadmisibil să-l „părăsiţi” acolo de la început pentru o zi întreagă!
6. La început, aduceţi copiii la grădiniţă la ora când sunt obişnuiţi să se plimbe. Nu înţeleg de ce mulţi sfătuiesc să-l aduceţi pe copil, neapărat, de dimineaţă. De regulă, dimineaţa are loc trecerea între anumite faze ale regimului zilei şi altele: copilului şi aşa îi este greu şi îi este frică, iar acum se mai confruntă şi cu o grămadă de reguli necunoscute şi neînţelese.
7. La despărţire, nu uitaţi să-l asiguraţi pe copil că veţi veni după el neapărat şi repetaţi-i mereu că îl iubiţi.
8. Plecând, luaţi-vă rămas bun de la copil uşor şi repede. Dacă vă veţi lua rămas bun de la el mult timp, cu o mină îngrijorată, îi veţi provoca copilului anxietate, ba chiar şi panică.
9. Daţi-i cu el copilului jucăria favorită, care îi va încălzi inima.
10. Spuneţi-i educatoarei care este numele de alint al copilului, povestiţi-i despre viaţa lui de acasă; în general, faceţi cunoştinţă din timp cu personalul grădiniţei.
11. Nu programaţi în această perioadă de adaptare vaccinuri, şedinţe la stomatolog şi alte proceduri medicale care pot traumatiza psihicul copilului.
12. Nu îl certaţi pe copil că se poartă rău! Doar sunteţi oameni maturi şi n-aveţi cum să nu pricepeţi că nu el, ci adaptarea lui este capricioasă şi se încăpăţânează!
13. In week-enduri şi de sărbători respectaţi regimul de grădiniţă.
14. Acasă jucaţi-vă cu copilul de-a grădiniţa, şi una dintre jucării să-l reprezinte chiar pe el. Observaţi ce „face” jucăria respectivă, despre ce „vorbeşte”; ajutaţi-o împreună cu copilul să-şi „găsească prieteni” şi rezolvaţi prin intermediul ei problemele lui, orientând joaca spre rezultate pozitive.

Olga Krasnikova, psiholog

Personalitatea este mai importantă decât literele şi cifrele!

Vă spun din capul locului: nu am o atitudine categoric negativă faţă de grădiniţă. Totuşi, urmează câteva „dar”-uri esenţiale cu privire la care aş vrea să îi avertizez pe părinţi.

Dacă e să vorbim despre situaţia ideală, cel mai bun loc pentru dezvoltarea copilului până la patru ani şi jumătate este, totuşi, familia. La vârsta aceasta se formează bazele personalităţii copilului, capacitatea lui de a stabili legături emoţionale cu alţi oameni, încrederea lui faţă de lume. Personalitatea copilului se dezvoltă în condiţiile participării nemijlocite a celor apropiaţi. Copilul rupt prea devreme de familie e nevoit să înveţe să supravieţuiască şi să se adapteze, şi deprinderile acestea pot împiedica la un moment dat dezvoltarea personalităţii lui.

Adeseori, în calitate de argument în favoarea creşelor şi a grupelor mici de la grădiniţă, este citată necesitatea de socializare a copiilor. Cei ce fac asta uită însă (ori pur şi simplu nu ştiu) că socializarea personală a copilului are loc în perioada timpurie a copilăriei prin comunicarea cu adulţii, nu cu alţi copii. Observându-l pe adult, copilul îi preia cuvintele, metodele de structurare a relaţiilor interpersonale, reacţiile emoţionale. Aţi vrea ca copilul vostru să semene cu îngrijitoarea sau cu educatoarea de la grădiniţă?

Incă un moment important: copilul are nevoie să i se explice în mod constant ceea ce i se întâmplă, fiindcă învaţă să se simtă şi să se înţeleagă pe sine însuşi - şi în această lucrare deloc uşoară cel mai bun ajutor este, bineînţeles, mama. Educatoarea de la grădiniţă nu are timp şi nici putere pentru a elucida nuanţele necesităţilor şi trăirilor unei anumite personalităţi şi a ţine cont de de. De aceea, când se fac mari, mulţi răspund cu uşurinţă cum trebuie procedat „corect" intr-o situaţie sau alta, fiind însă derutaţi când ii se pune întrebarea: „Dar ce simţiţi?" Totuşi, fără o cunoaştere de sine profundă, omului îi vine greu nu numai în comunicarea cu ceilalţi, ci şi cu sine însuşi.

Dimpotrivă, la grădiniţă are loc imediat „colectivizarea”. Micul om nu se cunoaşte încă pe sine însuşi, dar trebuie să facă deja cunoştinţă cu Gigi şi cu Mimi şi, pe deasupra, să-şi însuşească şi să respecte o mulţime de reguli noi. Or, în capul copilului „convieţuiesc” foarte greu diferitele reguli: mama şi tata au un anumit sistem de valori, anumite „rânduieli” pe când la grădiniţă trebuie urmate altele. Unii copii, care-şi petrec la grădiniţă cea mai mare parte a timpului, încep să-şi „muştruluiască” părinţii, încercând să impună în familie regulile de grădiniţă, ca să nu fie nevoiţi să se readapteze de fiecare dată ei înşişi.

Dezvoltarea personalităţii este mai importantă ca dobândirea deprinderilor şcolare. Câteodată, copiii sunt daţi la grădiniţă ca să fie pregătiţi acolo pentru şcoală. Se întâlnesc însă copii absolut incompatibili cu grădiniţa - de pildă, cei cu sistemul nervos slăbit. Nu merită să traumatizăm personalitatea copilului pentru a-l învăţa cititul şi socotitul. El trebuie să se maturizeze ca personalitate. Apropo, aceşti copii pot ulterior să se adapteze la şcoală în mod absolut normal şi să aibă succes la învăţătură.

Este important ca cel mic să simtă că este dus la grădiniţă nu pentru că e capricios sau pentru că nu poate mama să muncească din cauza lui şi din această cauză părinţii năzuiesc să scape de el, ci pentru că la grădiniţă o să facă lucruri interesan te, o să se poată juca cu alţi copii, pentru că acolo sunt jucării pe care nu le are acasă, iar dacă va vrea să se întoarcă acasă va fi luat înapoi neapărat.

Există copii pe care timpul petrecut la grădiniţă nu-i traumatizează absolut deloc. Semnele sunt acestea: copilul e binedispus, povesteşte cu plăcere ce face acolo, vorbeşte despre educatoare, despre prieteni. Desigur, nici lor nu le place sculatul de dimineaţă - şi totuşi, tânguirile privitoare la sculat nu se transformă în protest împotriva grădiniţei ca atare. Desigur, copilului pot să nu-i placă anumite lucruri la grădiniţă. In aceste cazuri trebuie discutat cu el. Poate chiar trebuie insistat asupra anumitor lucruri, dar, bineînţeles, nu trebuie să faceţi asta atunci când copilul este în stare de afect - în astfel de momente, el are nevoie deosebit de acută de ajutorul părinţilor, de mângâiere şi grijă.

Dacă părinţii au decis să nu îl ducă pe copil la grădiniţă, este important să înţeleagă că oricum are nevoie neapărată de comunicarea cu alţi copii. Este grozav când se joacă împreună copii de vârste diferite - lucru care, că tot veni vorba, in majoritatea grădiniţelor nu se întâmplă. Pe fondul celor mai mici, copilul începe să se simtă mai experimentat şi mai capabil, iar cei mai mari îi oferă repere pentru dezvoltarea ulterioară. Dacă el nu vede în jurul său copii cu doi-trei ani mai mari decât el, modul în care percepe mediul social se deformează: „Ăştia sunt piticii, ăştia sunt adulţii: dar între ei, ce, nu mai există nici o variantă?”

Regulile adaptării de succes

Cum să ne pregătim în mod corect pentru grădiniţă? Pentru început, trebuie găsită o educatoare care iubeşte cu adevărat copiii. Aceasta e condiţia principală. Să nu vă leneviţi, să nu pierdeţi vremea, să discutaţi cu alţi părinţi. Să veniţi dimineaţa fără copil şi să vă uitaţi cum vin copiii la respectiva educatoare: dacă dau fuga la ea, dacă o îmbrăţişează şi se implică imediat într-o activitate sau alta, îl puteţi duce liniştiţi pe copil acolo.

In privinţa acestei alegeri nu aveţi voie să lăsaţi lucrurile la voia întâmplării. Mulţi dintre adulţii cu care lucrez în calitate de psiholog au amintiri pur şi simplu monstruoase despre grădiniţă: ei povestesc cum erau umiliţi, făcuţi de râs şi jigniţi. Nimeni nu poate garanta că acum nu se întâmplă aşa ceva.

Părinţii trebuie să stabilească un contact bun cu educatoarea: trebuie neapărat să existe feed-back. Aici nu are importanţă vârsta educatoarei. Este de dorit ca numărul copiilor din grupă să nu depăşească doisprezece-cincisprezece persoane (regulă generală: cu cât sunt mai mici copiii, cu atât trebuie să fie mai mică grupa).

După ce aţi ales educatoarea, cădeţi de acord cu directoarea şi, atunci când vă plimbaţi cu copilul, treceţi pe la grădiniţă. Este mai bine ca micuţul să facă cunoştinţă cu copiii şi cu educatoarea afară, în prezenţa mamei. Copilul trebuie să dobândească interes faţă de ceea ce se petrece în grădiniţa respectivă. Simţiţi diferenţa de principiu intre a-l duce pe copil într-un loc absolut necunoscut şi a-l „abandona” în nădejdea că o să se descurce cumva, şi a-i oferi posibilitatea de a se adapta, de a se împrieteni cu copiii şi de a dori să se întoarcă acolo?

Nu trebuie să stabiliţi dinainte termene. Poate că la început copilul nu va vrea deloc să se desprindă de mama sa. Asta nu-i nici o tragedie: vă puteţi juca lângă el. Pentru copil, principalul este să se convingă că mama nu dispare nicăieri, că e acolo şi că îl poate lua acasă în orice clipă. Acesta e un lucru foarte important!

V-aţi plimbat, v-aţi jucat - copilului i se face chef să arunce o privire înăuntru. A intrat, s-a uitat: acolo sunt jucării, pătuţuri, şi toate lucrurile acestea sunt neobişnuite, interesante. Pe urmă se dovedeşte că la „grădi” copiii mănâncă crenvurşti cu mazăre - pe fiica mea tocmai asta a cucerit-o. Pentru toate astea e nevoie de timp: unuia ii trebuie o lună, altuia - trei. Dacă copilul nu v rea si se încăpăţânează, înseamnă că nu este încă gata.

Poate că unii vor întreba: „Chiar trebuie să cheltuim atâta timp şi atâta efort pentru toate astea?” Bineînţeles, e mai uşor să-l daţi la grădiniţă imediat, dar atunci rezultă că ne supunem copiii unui „viol” moral doar pentru că ne e mai uşor aşa. Este mai simplu să nu chibzuim, este mai simplu să nu depunem nici un efort, şi copiii n-au decât să se descurce singuri cu toate. Ei nu au însă destule resurse proprii, le este greu, câteodată insuportabil de greu, şi câteodată le este imposibil să facă faţă fără ajutorul adulţilor.

„Ruptura”

Cel mai periculos lucru dintre toate câte se pot petrece este atunci când copilul este dat la grădiniţă cu sila, fără a fi încă pregătit psihologic: „ruperea” ataşamentului social emoţional. Urmările acestei traume psihologice rămân pentru toată viaţa. Copilul plânge zi de zi, nu vrea să meargă la grădiniţă, se îmbolnăveşte mereu, se agaţă de mama lui - şi, cu toate astea, e dus acolo, şi părinţii se aşteaptă ca el să se obişnuiască... Şi la un moment dat, pe neaşteptate, copilul încetează brusc să plângă; câteodată se retrage în sine însuşi, nu povesteşte nimic despre grădiniţă, poate chiar înceta să mai observe că mama a venit să-l ia. Părinţii şi educatoarele se bucură că micuţul s-a obişnuit, pe când de fapt s-a „rupt” legătura emoţională cu mama lui, a suferit capacitatea lui de a stabili relaţii calde, de încredere, apropiate. Căci dacă în mama lui nu poate avea încredere, dacă mama îl părăseşte, cum poate să mai aibă încredere în altcineva?

Unii adulţi care au trăit aşa ceva în copilărie aleg, în mod conştient sau inconştient, singurătatea, doar pentru a nu mai trăi vreodată durerea şi grozăvia despărţirii de omul drag.

„Nu pot fără mama!.”

Incă o variantă a deformării ataşamentului emoţional este înclinaţia spre relaţii de dependenţă, în care există năzuinţa de contopire cu celălalt şi teama enormă de a-l pierde. Iată câteva simptome ale acestei deformări: copilul face de fiecare dată crize de isterie când mama dispare din câmpul lui vizual; îşi muşcă, loveşte, „pedepseşte” mama atunci când se întoarce la el; stabileşte cu greutate relaţii noi. Frica pierderii relaţiei îl face pe copil să fie mereu încordat, să încerce să controleze situaţia şi să-i manipuleze pe cei din jur... Dacă nu începeţi să rezolvaţi problema la timp, acest mod de interacţiune se poate consolida - iar el este chinuitor atât pentru copil, cât şi pentru cel pe care îl „iubeşte” atât de tare.

De ce se întâmplă asta? Poate că mamei nu i-au mai rămas puteri şi timp pentru copil fiindcă a căzut în depresie, sau a fost absorbită cu totul de munca ei, sau copilul a fost trimis la bunica pentru mult timp la o vârstă fragedă: pentru un copil mic, o săptămână fără mama lui e deja foarte mult. Oricum ar fi, mama i-a dat prilej copilului să se îndoiască de faptul că ea îl iubeşte, şi acum el nu mai are încredere în trăinicia relaţiei lor. Ataşamentul emoţional s-a păstrat, însă încrederea s-a pierdut.

Ce este de făcut în acest caz? Pentru început, să lucraţi cu psihologul de copii pentru a reface încrederea. Desigur, se pot întâmpla tot felul de lucruri: de pildă, mama poate ajunge la spital. Trebuie să înţelegem însă că pentru copilul mic despărţirea de mama lui este în orice caz o serioasă traumă psihologică. Şi nu trebuie să vă faceţi ca totul este în regulă, sperând că problema va „trece de la sine”. Dacă copilul şi-a rupt piciorul, ne dăm seama că n-o să poată alerga curând: or, aici s-a „rupt” în urma despărţirii legătura emoţională. Da, piciorul traumatizat îl vedem, pe când aici copilul „pur şi simplu” e capricios, „pur şi simplu” plânge, şi noi punem asta pe seama faptului că el s-a „răsfăţat” la bunica.

In general, până la vârsta de un an şi jumătate este mai bine să fie evitate despărţirile copilului de mama sa, însă şi după aceea, până la vârsta de trei ani, asemenea despărţiri rămân pentru el destul de dureroase. După vârsta de trei ani, dacă nu este vorba de o perioadă foarte lungă (ci de, să zicem, cinci zile, o săptămână), mama se poate despărţi de copil, ţinând însă legătura cu el - şi tot trebuie să fie gata de faptul că cel mic va suferi şi că după despărţire îi va trebui o vreme ca să se adapteze.
Adeseori, părinţii le dau copiilor tot ce au mai scump... în afară de timpul şi de atenţia lor. Iar timpul zboară atât de repede, copiii cresc atât de repede, şi în esenţă le trebuie atât de puţin: să fie iubiţi, mama şi tata să fie alături.

SUFLETUL COPILULUI VOSTRU, Editura Sophia

Cumpara cartea "SUFLETUL COPILULUI VOSTRU"

Nota:
1 Apărute în limba română sub titlurile Aventurile lui Habar- nam şi ale prietenilor săi; Habarnam in Oraşul Soarelui; Habar- nam pe lună (n. tr.).

18 Mai 2017

Vizualizari: 1451

Voteaza:

Sa-i dam pe copii la gradinita ori sa nu-i dam? 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE