SACRIFICIU / JERTFĂ
Toate sacrificiile reprezintă un act de devoţiune şi de adorare a lui Dumnezeu din partea omului, prin care el se oferă integral lui Dumnezeu. Fiind dependent de Dumnezeu, omul doreşte să intre în comuniune cu El. Sentimentele religioase ale omului se materializează în rugăciuni şi sacrificii ca forme văzute ale actului religios. Ca un prim sacrificiu cunoscut în Vechiul Testament este cel adus de Cain şi Abel (Facerea 4, 3 şi urm.). Sacrificiul consta din animale şi vegetale şi nu era de natură expiatorie. Caracterul acestui sacrificiu este mai mult de mulţumire. Numai că harul divin avea să fie pierdut de Cain şi câştigat de Abel, şi atunci i-a fost subordonat şi caracterul expiator, dar şi cel de cerere. După potop, Noe avea să mulţumească lui Dumnezeu printr-un sacrificiu (Fac. 8, 20). Este al doilea în ordine cronologică amintit de Vechiul Testament. Cele două sacrificii nu-şi au existenţa într-o poruncă divină, ci sunt pornite din natura omului care se simte dependent de Dumnezeu. Legământul încheiat de Dumnezeu cu Noe este reînnoit cu Avraam, iar ca semn extern se aduce un sacrificiu, care este poruncit de Dumnezeu (Fac. 15, 9-10).

Odată cu chemarea lui Avraam (Fac. 12, 1), în conştiinţa religioasă veche s-a produs o schimbare radicală. Cele două ritualuri care au jucat un rol considerabil în istoria religioasă a evreilor sunt legământul şi jertfirea lui Isaac. Sacrificiul lui Isaac este, de altfel, singurul sacrificiu descris pe larg în Cartea Facerii (22, 1-19). Episodul ilustrează semnificaţia profundă a religiei avraamice: Avraam nu se pregătea să-şi sacrifice copilul în vederea unui rezultat aşa cum făcuse regele moabiţilor, Mesha, care şi-a sacrificat primul născut pentru a forţa victoria (IV Regi 3, 27). Dar, cel mai important şi mai plin de semnificaţii sacrificiu din Vechiul Testament este acela adus de Melchisedec, format din pâine şi vin (Fac. 14, 18). Rolul acestor jertfe era acela de a se păstra conştiinţa păcatului. Descendenţii lui Avraam aduc sacrificii lui Dumnezeu, Care a trimis între ei pe Moise şi pe Aaron (leş. 5, 1). Tot în Egipt aduc şi sacrificiul mielului pascal, care stă în directă legătură cu alegerea şi sfinţirea poporului, cât şi cu eliberarea acestuia din robie. Sacrificiile aveau loc la Cortul Sfânt, aşezat în mijlocul comunităţii israelite.

Prin sacrificiile săvârşite aici, poporul se sfinţea. Era necesar un mijlocitor între Dumnezeu şi om, care să fie curat şi vrednic de a se apropia de cele sfinte. Aşa apar persoanele care vor oficia cultul. Funcţia lor era aceea de a aduce sacrificii: Şi nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de la Dumnezeu, după cum şi Aaron (Evr. 5,4). Sacerdoţiul a fost deci instituit de Dumnezeu şi a rămas în familia lui Aaron. Prin mijlocirea preotului, sacrificatorul primea harul lui Dumnezeu, era curăţat de păcate şi intra în comuniune cu Creatorul. Toate sacrificiile reprezintă un act de devoţiune şi de adorare a lui Dumnezeu din partea omului, prin care el se oferă integral lui Dumnezeu. Nu este nevoie de sacrificii omeneşti, ci sacrificiul se face prin substituire, prin ceea ce are omul cel mai bun: hrana zilnică, animale, vegetale.

Primirea sacrificiilor din partea lui Dumnezeu se făcea prin intermediul focului (haeş) care transformă victima în abur binemirositor. Focul - care transformă carnea ce simbolizează trupul omului ca locaş al sufletului - este de la Dumnezeu. Şi ieşind foc de la Domnul, a mistuit pe jertfelnic arderea de tot şi grăsimea (Lev. 9, 24); Atunci îngerul Domnului, întinzându-şi vârful toiagului ce-l avea în mâna sa, s-a atins de carne şi de azime; şi a ieşit foc din piatră şi a mistuit carnea şi azimele; şi îngerul Domnului s-a făcut nevăzut de la ochii lui (Jud. 6, 21). Focul acesta trebuia să ardă veşnic pe altarele holocausturilor, ceea ce mărturisea originea sa divină şi faptul că Dumnezeu cere să fie mereu adorat prin sacrificii. Sacrificiul arderii de tot. Dumnezeu îi porunceşte lui Moise cum trebuie să decurgă acesta ca să-şi atingă scopul, adică să fie plăcut Lui: animalul sau pasărea trebuie să o ardă preotul pe jertfelnic, pe lemnele ce sunt pe foc, ca ardere de tot, jertfă, mireasmă plăcută Domnului (Lev. 1, 17).

Aceasta este „jertfa de împăcare” a poporului cu Dumnezeu. Sunt şi jertfele pentru păcate, care sunt făcute tot din porunca Domnului, după un ritual stabilit de Acesta. în toate aceste jertfe, focul semnifică transformarea materiei, pentru ca în felul acesta să poată ajunge la Dumnezeu, pentru ca El să primească jertfa ca ceva care să-I facă plăcere.

Materia ca atare nu are acces la cele ale lui Dumnezeu; ea trebuie să sufere o transformare radicală pentru a ajunge la El. Acesta este rolul focului. Arderea de tămâie în timpul sacrificiilor iudaice. Tămâia este un adaos numai pentru sacrificiile nesângeroase. Ea are acelaşi rol ca şi cea din Sfânta de pe altarul tămâierii, de a simboliza numele lui Dumnezeu, deoarece a tămâia înseamnă a răspândi Numele lui Dumnezeu, a-L lăuda. Orice tămâiere la sacrificii constituia o adevărată adorare, laudă, o închinare lui Iahve, sfântul lui Israel. Şi tot poporul a auzit fulgerele şi tunetele şi sunetul trâmbiţelor şi a văzut muntele fumegând (leş. 20, 18).

Rezultă că omul trebuie să-L cinstească pe Dumnezeu acolo unde El se revelează, iar sacrificiul din partea omului înseamnă recunoaşterea numelui lui Dumnezeu. Fumul ce se înalţă de pe altar duce în mod simbolic rugăciunea omului la Dumnezeu: Vărsa-voi înaintea Lui rugăciunea mea, necazul meu înaintea Lui voi spune (Ps. 141, 2). In Vechiul Testament a aduce tămâie lui Dumnezeu este egal cu a chema numele Lui, iar cel ce nu tămâiază lui Dumnezeu se presupune că se închină idolilor. Prin mireasma din urma arderii se recunoaşte că Domnul a primit sacrificiul, aşa cum se spune la sacrificiul lui Noe, că a mirosit o mireasmă bună (Fac. 8, 21), declarând să nu se mai blesteme pământul pentru faptele rele ale omului. La arderea holocausturilor avem cuvintele: aceasta-I jertfă, mireasmă plăcută Domnului (Lev. 3, 5). La sacrificiul pentru păcate, despre grăsimea ce se pune pe altar se spune că preotul să o ardă pe jertfelnic, spre miros bine plăcut Domnului (Lev. 4, 3; Num. 28, 22, 24). Acelaşi era simbolul şi pentru sacrificiile nesângeroase: să fie transformate în mireasmă plăcută Domnului (Lev. 2, 2, 9). Sacrificiile Vechiului Testament prefigurau sacrificiul desăvârşit al Noului Testament, care a fost primit din partea lui Dumnezeu-Tatăl, după aceleaşi cuvinte, deoarece lisus Hristos S-a dat pe Sine pentru noi. prinos şi jertfă lui Dumnezeu, întru miros cu bună mireasmă.

Ioan Stancu

Mic dictionar explicativ al Vechiului Testament, Editura Cartea Romaneasca

Cumpara cartea "Mic dictionar explicativ al Vechiului Testament"

• Sacrificiul - coordonata comuna tuturor religiilor
  Publicat in : Religii
• Sacrificiul in budism
  Publicat in : Budism
• Sacrificiul in crestinism
  Publicat in : Crestinism
• Sacrificiul in hinduism
  Publicat in : Hinduism
• Sacrificiul in islam
  Publicat in : Islam

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: