Îi cinstim pe sfinți, îi admirăm, îi iubim, le citim acatistele, viețile, suntem impresionați de harismele lor, este un reflex ortodox acest lucru, un lucru bun, dar nu este cea mai mare virtute aceasta...
Cum am mai spus și scris și cu alte ocazii, faptul că admirăm sfinții, oamenii mari ai umanității, ai Istoriei, nu e puțin lucru, dar nici ceva extraordinar...
Extraordinar este ceea ce au făcut ei, dar nu este la fel de extraordinar faptul că suntem impresionați extraordinar de ei, ci doar ordinar, în sensul: de comun, frecvent, firesc, normal, obișnuit, de rând...
Extraordinar este atunci când putem admira, iubi, ierta, oameni cu defecte, care mai au și lucruri bune în viața lor...
Extraordinar este când putem răbda, lucra, colabora, conviețui și cu oameni păcătoși...
Faptul că iubim doar oameni desăvârșiți vorbește despre o nedesăvârșire a noastră...
sau
Dacă nu poți admira decât oameni plini de virtuți este o expresie a faptului că suntem lipsiți noi de aceste virtuți...
Mai virtuoasă, mai răbdătoare este, de exemplu, o soție care deși are un soț rău acasă, ea totuși îi este fidelă și-l iubește, nu cea care are unul impecabil prin dormitor...
sau
O mamă care având copii răi nu încetează să-i iubească așa răi cum sunt, mai mult decât cea care-i are olimpici și ascultători...
Faptul că Mântuitorul a putut să ierte oameni păcătoși: vameși, desfrânate, tâlhari, etc. iar unii au devenit și sfinți în calendar, mă impresionează mai mult decât că se mântuiesc drepții, fecioarele înțelepte, văduvele credincioase și curate la suflet sau creștinii cu fapte bune și viață plăcută lui Dumnezeu...
Mai mult mă impresionează la Dumnezeu că mântuiește și păcătoși, decât că mântuiește sfinți...
Aceasta este o extraordinaritate ...
Cum extraordinar este și la un om că poate să iubească și păcătoși, că poate să ierte la aceștia păcate mari, că poate să rabde oameni cu defecte, cu vicii, fără să-i judece și fără să-i osândească; abia acest lucru mi se pare extraordinar și virtuos, bineînțeles la aceia care sunt capabili să-l facă...
Așa cum există impresionabilitatea asta superfluu de a ne lasă copleșiți de senzaționalul lumesc, există și o grandilocvență care se manifestă emfatic după senzaționalul religios...
Suntem extaziați de harismele sfinților, căutăm senzaționalul bisericesc, dăm buzna ca la pomul lăudat când auzim, vedem, citim despre vreo minune sau icoană care plânge, despre vreun Părinte harismatic sau om îmbunătățit, dar nu reușim să-i iubim, să-i iertăm, să-i răbdăm pe cei de lângă noi, pe care ni i-a trimis Dumnezeu să ne fie frați, părinți, colegi, prieteni, rude, apropiați...
De asemenea, mi se pare ridicol când observ la unii/unele exaltarea asta în citări din banalitățile rostite, scrise de somități, dar nu sunt capabili să intuiască, să întrevadă sclipirile de inteligență, înțelepciunea, adevărul sau chiar genialitatea pe care Dumnezeu o pune și în mințile sau inimile unor oameni care nu sunt atât de consacrați public sau de iluștri în notorietate și slavă omenească...
Ține tot de senzaționalul facil acest reflex de validare de turmă, anume adeziunea la un adevăr doar dacă acesta a fost rostit de Somitatea X, de VIP-ul Y, de Celebritatea Z, nu și atunci când același adevăr este rostit de un ilustru anonim prin care Dumnezeu ne vorbește adesea...
Sau
Goana asta spre cei iubiți de toți, dar neputința de a fi alături față de cei neiubiți de nimeni...
Pr. Alin-Cristian Preotu
Despre autor
Pr Alin-Cristian Preotu
Senior editor
112 articole postate
Publica din 01 Ianuarie 2012
-
Iertarea in lumina invaturii crestine
Publicat in : Morala -
Acatist de pocainta pentru iertarea pacatelor
Publicat in : Acatiste -
De ce osandim iertarea ?
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.