Severitatea plina de iubire a lui Dumnezeu

Severitatea plina de iubire a lui Dumnezeu Mareste imaginea.

Mulţi oameni au o definiţie limitată, dacă nu chiar complet greşită, pentru „disciplină". Unii pun semnul egal între acest cuvânt şi pedeapsă. Dar atunci când mă refer la disciplină în acest capitol - în special la disciplina lui Dumnezeu -, nu mă refer în mod obligatoriu la pedepse pentru comportamente greşite. Tot aşa cum putem alege să fim disciplinaţi şi să nu mâncăm în timpul unui regim, sau să ne disciplinăm printr-un set de exerciţii pentru a fi într-o formă mai bună, tot aşa părinţii îşi disciplinează uneori copiii pentru a-i face mai puternici şi mai educaţi. Şi Dumnezeu îşi va disciplina adeseori copiii - întotdeauna cu iubire - pentru ca ei să se apropie mai mult de oamenii care au fost creaţi să devină, tacându-le astfel viaţa mai deplină şi mai satisfăcătoare.

Un motiv pentru care disciplina este atât de frecvent asociată cu pedeapsa este că neglijăm voit să aplicăm măsurile disciplinare suficient de timpuriu. Părinţii nu văd nevoia copiilor de disciplină decât în momentul când aceştia se îndepărtează şi ajung în pericolul de a face rău - şi lor, dar şi celorlalţi. Tot aşa, cu cât adulţii stau mai mult timp departe de Dumnezeu, cu atât mai puţin îi vor simţi iubirea. Se dezvoltă un sentiment al „distanţei". Totuşi, când Dumnezeu încearcă să îi disciplineze într-un mod iubitor, ei adeseori îi interpretează metodele ca fiind severe.

Il putem acuza pe Dumnezeu că este nedrept, dar, în realitate, depărtarea noastră de El este cea care creează această „distanţă". Când rămânem într-o relaţie intimă cu Dumnezeu, disciplina Lui va fi interpretată mai degrabă ca un act de iubire decât ca o judecată.

Având în vedere că suntem, prin natură, mai sensibili la metodele disciplinare direct legate de limbajul nostru primar al iubirii, Dumnezeu alege adeseori acel limbaj pentru a ne aduce într-un loc al căinţei şi al iertării. Când suntem pe o pantă distructivă şi Dumnezeu doreşte să ne atragă atenţia, o face, de multe ori, utilizând limbajul nostru primar. De pildă, pentru oamenii care reacţionează cel mai bine la cuvinte de încurajare, cerurile rămân tăcute. Colegii de muncă încep să transmită mesaje de condamnare.

Partenerii de viaţă şi colegii devin critici. Chiar şi in timpul lecturii din Biblie, astfel de oameni sunt atraşi de iragmentele care indică păcatul şi sunt conştienţi că aceste pasaje sunt cuvintele lui Dumnezeu pentru ei. Cu inimile goale, ei strigă disperaţi către Dumnezeu şi pornesc în călătoria de întoarcere acasă.

Dumnezeu ne cunoaşte mai bine decât ne cunoaştem noi înşine. El ştie cum să ne atragă atenţia. Pedepsele Lui nu sunt întotdeauna plăcute, dar sunt întotdeauna utile. Autorul Epistolei către Evrei din Noul Testament lămureşte acest aspect:

„Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El. Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte. “

Suferiţi pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. [...] Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl? Căci ei, în adevăr, ne pedepseau pentru puţine zile, cum credeau ei că e bine; dar Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui. Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată, pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei roada dătătoare de pace a neprihănirii." Evrei 12:5-7, 10-11

Principiul general este clar. Dumnezeu ne pedepseşte întotdeauna pentru binele nostru. La nivel uman, părinţii îşi pedepsesc copiii în funcţie de ce cred ei că este bine pentru copil. Dar părinţii nu sunt perfecţi şi, uneori, mai fac şi greşeli. Pe de altă parte, Dumnezeu este sfânt şi perfect. Pedepsele lui sunt întotdeauna spre binele nostru. Ele sunt rareori plăcute şi, uneori, extrem de dureroase, dar scopul Lui este să ne îndrume înapoi pe calea dreptăţii şi a păcii.

Aceste două cuvinte, dreptate şi pace, nu trebuie separate niciodată. Pace, care înseamnă „a fi de acord cu“, este o dorinţă a sufletului. Majoritatea dintre noi tânjim după „pacea interioara" - dispariţia tuturor neliniştilor. Vrem ca emoţiile, gândurile, dorinţele şi acţiunile noastre să se lege între ele armonios.

De asemenea, ne dorim pace în relaţiile noastre umane. Atât de mulţi oameni mi-au spus de-a lungul timpului „aş da tot ce am ca să trăiesc în armonie cu soţia mea/soţul meu“ sau, în unele cazuri, „cu copiii mei“. La o scară mai largă, multe dintre religiile lumii au ca motiv central ideea de pace - a fi în armonie cu universul. Totuşi, oricât de tare şi-ar dori oamenii ca toate relaţiile lor, de la cele individuale la cele internaţionale, să fie caracterizate de pace, un astfel de vis rămâne greu de atins.

Realitatea este că nu poate exista pace la niciun nivel al existenţei umane dacă nu trăim în conformitate cu planul Creatorului. Scriptura ne aminteşte să trăim corect alegând calea dreaptă şi supunându-ne regulilor lui Dumnezeu, pentru că noi credem că ele sunt create pentru bunăstarea noastră. Când trăim în dreptate, simţim pacea. Aceasta este dorinţa permanentă a lui Dumnezeu pentru noi, iar pedepsele Lui au ca scop să ne împingă spre acest ideal superior. O astfel de informaţie nu şterge durerea pedepselor, dar ne aminteşte că disciplina este un act de iubire al lui Dumnezeu.

GARY CHAPMAN

Fragment din cartea "Dumnezeu vorbeste limbajul iubirii tale", Editura Curtea Vechea

Cumpara cartea "Dumnezeu vorbeste limbajul iubirii tale"

 

Pe aceeaşi temă

12 Ianuarie 2018

Vizualizari: 262

Voteaza:

Severitatea plina de iubire a lui Dumnezeu 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE