Cunoaşterea lui Dumnezeu, teologia (adica ştiinţa de a te uni cu El întru iubire), este cea mai nobilă şi mai folositoare îndeletnicire pentru făptura gânditoare şi cuvântătoare numită om.
La fel de folositoare şi în strânsă legătură cu prima îndeletnicire este şi ştiinţa cunoaşterii de sine, sau mai bine zis cunoaşterea naturală şi duhovnicească a sufletului omenesc, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Aceasta a fost preocuparea esenţială a părinţilor Bisericii din primele secole creştine, o stăruinţă de-a lungul întregii lor vieţi. Cei pe care astăzi îi numim Sfinţi Părinţi au analizat în propria viaţă, fizic, psihologic şi spiritual, întreaga complexitate a sufletului uman, cu patimile şi virtuţile sale. Ei au observat că în firea omenească, plină de măreţie, de putere şi de frumuseţe la început, prin neascultarea şi căderea primilor oameni, au intrat slăbiciunea, neputinţa urâţenia, mânia, pofta, invidia şi alte patimi, desfigurând-o. Mai mult, puterile raţionale şi afective, în virtutea libertăţii, prin înşelare şi ascultare de diavol, au fost întrebuinţate în sens negativ şi cu scop rău, împotriva lui Dumnezeu, a creaţiei şi a omului însuşi.
Aşadar, principala lor preocupare, în paralel cu aceea a cunoaşterii lui Dumnezeu şi a transmiterii voi Lui, a fost cunoaşterea exactă a bolilor sufletului omenesc şi tămăduirea lor. Pentru aceasta ei au grupat învăţăturile lor, teoretice şi practice, în ceea ce astăzi cunoaştem ca scrieri filocalice, deosebind în acest proces trei etape
fundamentale, numite: curăţirea, iluminarea şi desăvârşirea.
Primul şi - potrivit profesorului dr. Nicolae Chitescu - cel mai mare dascăl-ascet al lumii creştine, care a fost luat mai târziu ca model şi sursă de inspiraţie, a fost compatriotul nostru, Sfântul Ioan Casian.
Născut în Scythia Minor, adică în Dobrogea românească de astăzi, în jurul anului 360, el a beneficiat de o creştere aleasă, agonisind o frumoasă cultură în şcolile de pe malul Pontului Euxin.
A cultivat în acelaşi timp credinţa şi viaţa evlavioasă, deprinse în familie şi de la călugări eremiţi dobrogeni.
In anul 380 pleacă în Palestina, stabilindu-se aproape de Betleem, de unde apoi, împreună cu fratele său duhovnicesc, Sfântul Gherman, cu unele mici întreruperi, vreme de aproape douăzeci de ani, va cerceta ca o albină marii Părinţi ai pustiei şi chinoviilor Egiptului. Aceştia erau vestiţi pentru evlavia şi înţelepciunea lor, iar valoarea duhovnicească şi conţinutul sfaturilor lor le va consemna în ale sale Convorbiri cu părinţii.
Pleacă apoi şi se stabileşte, în jurul anilor 399-400, la Constantinopol, unde Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur îl hirotoneşte diacon şi-i dă unele ascultări în administraţie. Va trăi aici întrega dramă a marelui său părinte spiritual, iar după al doilea exil al acestuia, în anul 404, va pleca la Roma, spre a interveni pe lângă Papa Inocenţiu I, în favoarea celui exilat.
Spre dezamăgirea şi supărare sa, misiunea întreprinsă a rămas fără nici un rezultat. La Roma va cunoaşte personalităţi de seamă ale Bisericii apusene, printre care şi pe arhidiaconul Laurenţiu, viitorul papă Leon cel Mare, cu care va închega strânse prietenii.
După zece ani va pleca la Marsilia, în jurul anului 415, unde va înfiinţa două mănăstiri: una de călugări şi alta de călugăriţe. La curent cu tot ceea ce se întâmpla la acea vreme în Biserica orientală şi occidentală, Sfântul Ioan Casian analizează şi judecă cu luciditate şi sobrietate, evenimente, oameni şi lucruri, pe care le întâmpină sau
despre care i se cere să scrie.
Opera sa cuprinde trei scrieri fundamentale:
1. Despre aşezămintele mănăstireşti de obşte şi despre tămăduirea celor opt păcate principale, lucrare cerută de către episcopul Castor de Apta Iulia, în Galia Narboneză, şi scrisă, probabil, pe la anul 420;
2. Conlatiuni sau convorbiri cu Părinţii, în număr de douăzeci şi patru, după numărul celor douăzeci şi patru de bătrâni ai Apocalipsei, scrise probabil între anii 420 şi 429, sau, după alţii, în perioada egipteană;
3. Despre întruparea Domnului, contra lui Nestorie, operă în şapte cărţi, scrisă la îndemnul Papei Leon cel Mare, terminată în prin anii 429-430.
Din bogatele sale cunoştinţe, din excepţionala experienţa duhovnicească dobândită prin convorbirile cu cei mai importanţi părinţi ai pustiei egiptene, iar mai apoi prin propriile sale nevoinţe şi străduinţe, Sfântul Ioan Casian ne-a lăsat scrieri de o mare importanţă pentru trăirea şi cunoaşterea vieţii duhovniceşti, pentru lupta pe care trebuie să o purtăm cu patimile şi slăbiciunile noastre.
Pentru a-l putea vedea pe Dumnezeu, pentru a putea intra în comuniune de gândire şi de iubire cu El, pentru a putea parcurge drumul duhovnicesc spre deşăvârşire şi îndumnezeire, primul şi cel mai important lucru este cunoaşterea de sine, determinarea corectă a poziţiei şi aprecierea exactă a stării în care ne aflăm.
Ca un părinte iubitor şi ca un dascăl preaînţelept, Sfântul Ioan Casian ne învaţă că lupta noastră duhovnicească este împotriva a opt duhuri rele, care lucrează opt păcate principale, care la rândul lor se manifestă şi lucrează şi ele sub diferite şi multiple forme.
Ordinea lor, potrivit experienţei părinţilor pustiei, descrisă de Sfântul Casian, este următoarea: 1. duhul lăcomiei; 2. duhul desfrânării; 3.duhul iubirii de argint; 4. duhul mâniei; 5. duhul tristeţii; 6. duhul neliniştii; 7. duhul slavei deşarte; 8. duhul trufiei.
Timpul nepermiţându-ne o abordare integrală a celor opt cărţi, ne vom opri doar asupra cărţii „Despre duhul mâniei".
Nu întâmplător astăzi, la nivel global, asupra societăţii umane, ca urmare a cultivării multor patimi (lăcomia, iubirea nesăţioasă de bani, desfrâul etc.), se abat acum norii acestui duh ucigător al mâniei, manifestat prin ură, prin nemulţumire şi prin revolte sociale, prin sete de răzbunare.
Mai întâi, Dumnezeu ne arată, prin Sfântul Părinte Ioan Casian, imensa gravitate a acestui insidios păcat, atât la nivel personal, cât şi la nivel global, de grup sau de etnie. Iar mai apoi ne arată modul în care această patimă se poate birui şi tămădui.
Mânia, scrie Sfântul Ioan Casian, ne orbeşte şi ne împiedică să fim înţelepţi, să fim buni, să fim drepţi şi să fim cinstiţi, să fim paşnici şi potoliţi, să trăim în iubire şi în armnie cu alţii. Apoi ne împiedică să fim noi înşine feriţi de păcate şi de primejdii de moarte. Căci, zice el, prin cuvântul Scripturii: „Un om mânios aţâţă cearta şi cel
aprig la mânie săvârşeşte multe păcate" (Pilde 29, 12). Sau, după alte cuvânte din Scriptură: „Mânia sălăşluieşte în sânul celor nebuni" (Ecclesiastul 7, 8); sau: „Cel iute la mânie săvârşeşte nebunii” (Pilde 14,17).
In continuare, Sfântul Ioan Casian arată gravitatea uriaşă, cosmică, a mâniei, aducând exemple şi argumente prin alte cuvinte din Scripturi, precum: „Bărbatul mânios este necinstit” (Pilde 29, 22). Cei mânioşi, spune el, nu pot dobândi mântuirea şi nici viaţa cea fără de moarte, căci: „Mânia pierde chiar şi pe cei prevăzători" {Pilde 15.1). Ei
nu pot săvârşi fapte de dreptate, chiar dacă posedă un discernământ ascuţit al minţii, pentru care lumea îi cinsteşte şi-i respectă, căci, zice sfântul, cu Apostolul Iacob: „Mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu" (Iacob 1,20).
Sfântul Ioan Casian mai atrage atenţia asupra unor lucruri esenţiale, anume că uneori mânia se poate pretinde îndreptăţită, justificată şi argumentată, de către unii, cu citate din Sfânta Scriptură. Pentru acei care justifică sau încearcă să-şi justifice patima mâniei prin unele texte scripturistice, ca de exemplu: „S-a aprins de mânie Domnul împotriva poporului Său" (Psalmi 105. 40), sau: „Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici cu urgia Ta să mă cerţi" (Psalmi 6,1), atribuind prin aceasta lui Dumnezeu patimi omeneşti, el ne atrage atenţia că aceştia săvârşesc un sacrilegiu, inţelegând greşit şi interpretând eronat Sfintele Scripturi. Ele, spune Sfântul Ioan, nu trebuie înţelese doar în literă, ci mai ales în duh, pentru că Dumnezeu este Duh, fiind mai presus de orice formă închipuită, la fel cum este străin de orice patimă omenească.
Pe aceia care caută însă mântuirea şi desăvârşirea, împreună cu Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă, zicând: „Orice mânie, izbucnire şi defăimare să piară de la voi, împreună cu orice răutate!“ (Efeseni 4,31). El arată apoi că avem în noi sădită o mânie „spre o bună slujire", adică o râvnă puternică, aprinsă, dreaptă şi sfântă. Această
sfântă mânie, cum o numeşte părintele Nicolae Steinhardt*, este bună şi folositoare; la ea să recurgem mai ales atunci când, luptăm cu îndârjire împotriva patimilor noastre ruşinoase, a pornirilor rele şi păcătoase din inima noastră, ba chiar împotriva mâniei înseşi, atunci când, furişată în inima noastră, se manifestă ucigaş împotriva fratelui, a semenului nostru.
Sfântul Ioan Casian ne aduce în atentie exemplul Sfântului Prooroc David, care îşi stinge cu mânie pofta de a bea apă din fântâna Betleemului, atunci când aceasta îi este adusă de către câţiva bărbaţi viteji din oastea lui. Aceia, cu riscul vieţii lor, au adus-o, trecând prin mijlocul taberei oştirilor duşmane, ca să împlinească pofta regelui. David însă, arătând o adevărată bărbăţie şi o mare stăpânire de sine, n-a gustat din ea, ci a vărsat-o pe pământ în faţa lor (cf. IIRegi 23,17).
Tot David, atunci când Şimei arunca cu pietre asupra sa, blestemându-l, se porneşte cu sfântă mânie împotriva lui Abişai, căpetenia armatei, care voia să-l răzbune, tăind capul hulitorului.
Marele împărat şi prorooc, primind ocara şi blasfemia aceluia ca pe o binecuvântare venită din mâna Domnului, nădăjduia că prin aceasta se face plăcut Lui, ceea ce s-a şi întâmplat (cf. IIRegi 16, 10-12).
Deci ni se porunceşte, spune sfântul, să ne mâniem împotriva noastră înşine, a pornirilor noastre rele, iar de gândurile rele care se nasc în inima noastră, sub imboldul pornirilor păcătoase, să ne lecuim prin căinţă fierbinte, potrivit îndemnului:
„De cele ce ziceţi în inimile voastre, căiţi-vă în aşternuturile voastre!" (Psalmi 4,5).
Sau dacă, totuşi, se întâmplă să ne mâniem, atunci „Soarele să nu apună peste mânia [noastră] voastră, nici să daţi loc diavolului" (Efeseni 4, 26-27). Adică să nu intre diavolul în inima noastră, care este locul sfânt şi altarul sălăşluirii lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Casian aminteşte despre acei călugări virtuoşi care, respectând întru totul
cuvântul Evanghliei: „Oricine se mânie pe fratele său, vrednic va fi de osândă" (Matei 5,22), nu admiteau sub nici o formă ca mânia să intre în inima lor.
Ca medicament vindecător al sufletelor de această patimă ucigaşă, sfântul pune mereu în faţă noastră cuvintele Sfintei Scripturii şi exemplul Sfinţilor Părinţi Cuvioşi, plini de bunătate, plini de iertare, plini de iubire jerfelnică şi de blândeţe.
Apoi îndeamnă la practicarea rugăciunii neîncetate (cf. I Tesaloniceni 5,17), în orice timp şi loc ne-am afla (cf I Timotei 2,3), desigur cu condiţia prealabilă de a nu avea umbră de mânie în suflet, sau de şovăire, adică necredinţă sau îndoială. Aceasta, bine ştiind că nici o rugăciune, nici un dar sau jerfă aduse lui Dumnezeu, nu sunt primite, dacă nu ne împăcăm mai întâi cu semenii noştri.(cf. Matei 5,23-24).
Multe poveţe şi îndemnuri sfinte ne-a lăsat scrise Sfântul Ioan Casian, izvorâte din multa sa credinţă şi nevoinţă, pe care le-a scris mai apoi, cu multă înţelepciune şi pricepere.
In vasta şi completa sa operă duhovnicească, el ne îndeamnă pe toţi, călugări şi creştini mireni, din toate locurile şi din toate veacurile, la nevoinţe ascetice susţinute pentru curăţirea inimii de patimi (Matei 5, 8), fără de care nimeni nu poate vedea pe Dumnezeu, nici primi în suflet pacea Lui (Matei 5,9). Iar pentru noi, creştinii Bisericii Ortodoxe Române, învăţăturile şi rugăciunile către Dumnezeu ale acestui sfânt strămoş al nostru reprezintă o mare bucurie şi binecuvântare, şi în aceleşi timp o mare şi sfântă responsabilitate.
Arhimandrit Andrei Coroian
Fragment din cartea "Piscuri de sfintenie, o calauza ortodoxa prin anul bisericesc", Editura Lumea Credintei
Cumpara cartea "Piscuri de sfintenie. O calauza ortodoxa prin anul bisericesc"
-
Incercari de a trata mania
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Mania
Publicat in : Editoriale -
Nu te mania
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Mania - "ucigasa dragostei"
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Mania cea buna si mania cea rea
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.