Ce înseamnă să iubeşti pe aproapele ca pe tine însuti?
Acesta este un lucru care se gustă, nu se explică. Şi am să spun ceva ca să te ajut. Deci eu, când întreb, când cer o explicaţie, mă droghez. Pentru sufletul meu, explicaţia este ca un drog. Imi dă sentimentul că sunt valoros, că ştiu. Dar uitaţi-vă la drama oricărui drogat: când nu mai este sub influenţa drogului, e nefericit. Uitaţi-vă la drama noastră: când ne explică cineva, avem impresia că ştim şi că facem, şi noi am putea să facem chestia asta şi că suntem grozavi. Or, părinţii şi sfinţii noştri nu ne explicau.
Şi strădania aceasta de a explica prin predică anumite lucruri şi a zice: „Ce frumos a vorbit maica la conferinţă! Ce frumos a vorbit părintele în predică!" Şi întreabă cine n-a fost: „Ce a zis?" „Ei, nu-mi aduc aminte... şi-n orice caz, nu-s lucruri pe care să le pun în practică!" De ce, maică? Pentru că, dând o explicaţie, eu îţi dau o satisfacţie cognitivă, intelectuală, şi nu-ţi dau posibilitatea să te întâlneşti cu Dumnezeu şi să înţelegi din relaţia cu El. Singurul care te învaţă asta este Dumnezeu. Şi te învaţă intrând în capul tău, prin „tehnicile" pe care El le-a zis: postiţi, privegheaţi, iertaţi, rugaţi-vă... Ce ştiu eu este ce simt eu, ce trăiesc eu - nu ce gândesc eu! Că ce gândesc se schimbă... Eu gândesc că cea mai mare valoare ameaeste iubirea de aproapele. Când aproapele miroase urât, sare gardul şi vrea să-mi fure furtunul de udat grădina, dragostea mea nu se micşorează, ci se prăbuşeşte total şi trece în reversul ei.
In deznădejde: te-ai dezamăgit pe tine. Dar mai era exemplul Măriei Skopskova, care a iubit aproapele...
Şi sunt mulţi oameni care au realizat asta! Dar, ia să ne uităm: ce a făcut ea, înainte de a putea să facă asta? L-a iubit pe Dumnezeu. Cine ne învaţă să-L iubim pe Dumnezeu? Cine e pentru mine un model care să... cine-mi spune mie că... omul de astăzi e cu eficienţa: „Şi mie ce-mi iese la afacerea asta?“ Nu? Avem nevoie de modele la care să ne uitam şi să spunem: „Mă, uite, ăsta-L iubeşte pe Dumnezeu! Uite, i-a ieşit: e bucuros, nu-i e frică de teze..." Deci, iată, îi iese ceva de la chestia asta!
Deci noi avem nişte câştiguri pe care le experimentăm şi le mărturisim cu viaţa noastră. Asta este, aşa se transmite învăţătura: prin pilda vieţii noastre. Dar nu prin exemplul că ce buni suntem noi. Pentru că eu, dacă sunt un om iute la mânie şi cred în Dumnezeu şi mă împărtăşesc şi sunt la fel de iute, şi oamenii mă văd când mă duc duminică de duminică la biserică, o să zică: „Mă, degeaba te duci la biserică! Nu vezi că eşti la fel de rea?“ Şi eu le spun: „Nu-i degeaba! Uite, două ore n-am bătut pe nimeni, cât am stat în biserică, n-am bătut pe nimeni, n-am tras pe nimeni de păr. Apoi, am ajuns să nu mai consider că-l bat pe celălalt pentru că-i vina lui, ci-mi dau seama că este păcatul meu, că-i furie. Şi mărturisesc că asta e păcat şi lupt să mă vindec de el.“ Iată diferenţa! Deci, ăsta-i modelul. Şi omul când vede: „Uite, când greşeşte, îşi cere iertare! Uite, se roagă! Uite, plânge pentru păcatul lui! Uite, îi pare rău că a făcut un lucru rău! “ Aceasta e prima lucrare a harului, prima lucrare a pocăinţei. Dacă părintele s-a enervat, e clar că degeaba.... nu ne mai ducem nici noi!
Dumnezeu nu lucrează magic. O nevoie a omului de astăzi - că de aia ne şi drogăm, de aia şi devenim dependenţi de multe lucruri...
... ne şi sinucidem...
... ne şi sinucidem, da, pentru că nu mai avem acest contact cu viaţa noastră. Nu ne trăim viaţa. Nu ştim ce trăim. Şi vrem să nu trăim, să nu simţim. Diavolul ne aduce în noi ura de viaţă. Cât timp omenirea a suferit de molime, de epidemii grave, de războaie, de torturi - uite, secolul trecut, nu? Câtă tortură, câtă... - deci, asta era un simptom, faptul că se omorau mii de oameni era un simptom al urii omului faţă de viaţă. Acuma, pace...
... bunăstare...
... rezolvarea conflictelor, totul se schimbă, nu?
Tot ce visezi devine realizabil...
Da, şi totuşi numărul de oameni morţi e acelaşi sau creşte. Oamenii nu mai sunt ucişi; se sinucid - apăsând pe pedală mai mult decât este în siguranţă, mâncând ce-i face rău, bând ce-i face rău, punându-şi ştreangul de gât - deci, urăşte viaţa. Pentru că nimeni nu l-a învăţat, nimeni nu a fost un model de viaţă trăită cu bucurie. Şi toate modelele actuale sunt: „Distrugeţi viaţa! “ Modelul familial este meşteşugul nefericirii. Majoritatea familiilor de pe pământ au învăţat cum să se facă nefericiţi unul pe altul.
Nimeni nu face un mic efort să se gândească: „Ce-l supără pe bărbatul meu? să nu mai fac să-l supere!“ „Ce-o supără pe femeia mea? ca să fac ceva şi să n-o mai supere!" „Ce-l supără pe copilul meu? Ca să-l ajut!“ Nu! Toată lumea face exact acelaşi lucru sau mai rău şi avem o mulţime de deprinderi, ştiinţa asta de a face nefericit.
Şi mai zicem şi că iubim! Până acolo, încât la mine acasă era o vorbă pe care o urăsc, era: „Rău cu rău, dar mai rău fără rău“. Asta nu se poate! Răul e rău şi noi trebuie să urâm răul, să nu-l confundăm cu noi, cu persoana noastră sau cu persoana aproapelui. Să ştim că răul este fapta făcută sub inspiraţia diavolului, care profită de neputinţa mea de a-mi trăi stările de frică, de supărare, de nelinişte. Or, aceste stări mă pot ajuta să fiu viu, să rezolv problema, să fac faţă vieţii, pentru că nu m-am născut în rai. Din păcate, suntem în altă parte.
Nici un „caz“ nu apelează la noi. Noi nu avem niciun fel de caz. Nu există cazuri. La noi apelează oameni vii, cu probleme reale, care îi supără. Şi apelează... cei care au probleme, şi noi îi ajutăm să conştientizeze că au o problemă, să conştientizeze ce anume din felul în care îşi trăiesc viaţa îi determină să aibă problema asta şi nu alta, să-şi asume viaţa pe care au trăit-o şi că schimbarea vieţii duce şi la schimbarea comportamentului, iar în situaţiile în care dependenţa este... deja chimică de ceva, chiar îl îndrumăm către specialişti. Ieşirea dintr-o dependenţă nu se face prin educaţie. Intrarea într-o dependenţă se face prin lipsa unei educaţii, dar după ce omul a devenit dependent nu mai este nevoie doar de educaţie, doar să înveţe ceva, ci să facă cineva ceva pentru el. Dependenţele sunt boli. Şi o boală are nevoie de tratament şi tratamentul acum se face de către specialişti. Dacă ţi-ai rupt piciorul, te duci la cardiolog? Nu! Te duci la un ortoped. Dacă eşti alcoolic, te duci la un specialist care ştie ce se face cu această boală. întâi o dezintoxicare, după aceea o terapie - psihoterapie, deci o terapie a sufletului, a psihismului, care te învaţă să descoperi ce anume din comportamentul tău, din gândirea ta, din felul în care-ţi foloseşti sentimentele te împinge să apelezi la efectul băuturii.
Maica SILUANA, Editura Lumea Credintei
Cumpara cartea "Maica SILUANA"
-
Dragostea
Publicat in : Morala -
Dragostea, iubirea, fericirea
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.