Sfaturile unei preotese cu privire la cresterea copiilor

Sfaturile unei preotese cu privire la cresterea copiilor Mareste imaginea.

Luând în considerare situaţia contemporană, se recomandă să fim prudenţi în pretenţiile pe care le avem faţă de copii, pretenţii care într-o serie de cazuri pot să dea rezultate nu pozitive, ci dimpotrivă.

Religia este „sare". Sarea este bună, a zis Hristos, dar ştim cu toţii ce se întâmplă când pui în mâncare prea multă sare... De aceea, în educaţia copiilor vremii noastre se recomandă prudenţă şi tact, nu scheme stricte, fiindcă în viaţă se observă fenomene de genul următor.

Copilul, ca majoritatea copiilor, se scoală dimineaţa cu greu ca să meargă la şcoală. Nu face nici un fel de gimnastică de înviorare, însă părinţii au grijă ca el să se scoale la rugăciune. Rugăciunea micuţului să fie atunci simplă, însă fierbinte, pornind din inimă: „Doamne! Mă duc la şcoală! Ajută-mi să fiu atent, să fiu harnic şi să-mi meargă mintea. Păzeşte-mă de oameni răi, de necazuri, de greşeli. Trimite-mi înger sfânt ca să mă ajute şi să mă păzească. Merg după voia Ta, aşa că binecuvântează-mă, Doamne!" Şi, făcându-şi cruce cu evlavie, copilul să plece cu conştiinţa că merge să împlinească lucrul pe care i l-a dat Dumnezeu să-l facă.

Ce vedem însă că se întâmplă de fapt? Micuţul turuie în grabă rugăciunile pe care Ie-a învăţat pe dinafară fără să le înţeleagă, îşi face cruce neglijent, bate metanii şi trage cu ochiul la ceas. „Of, ce lungă e rugăciunea asta!", gândeşte el. Totuşi, nu poate să o scurteze, că doar bunica e cu ochii pe el. Telefonul sună pe neaşteptate. Bunica se îndepărtează pentru o clipă. Ce fericire! Poate să plece mai repede să se zbenguie câteva minute în plus cu copiii în curtea şcolii. A trecut peste lungul şir de rugăciuni de pomenire şi de nume din pomelnic - că doar ce treabă are el cu astea? Nu i-a cunoscut pe oamenii al căror nume i s-a poruncit să-l rostească - şi atunci, nu e totuna pentru micuţ ce soartă au dincolo de mormânt? „Pe deasupra, sunt toţi în Rai, fiindcă bunica zice că au fost oameni buni", chibzuieşte el.

La şcoală, băieţii se înfruptă cu crenvurşti, salam şi aşa mai departe. Iar copilul nostru se uită la ei cu invidie, osândindu-i: „Ce păcătoşi! Astăzi e post!" Reaua voinţă faţă de colegi, născută de invidie şi de osândire, creşte treptat in cel mie. Se încaieră bucuros cu ei, îşi face reputaţie de „nervos" şi „irascibil". După o vreme, acasă deja nu mai ascultă de părinţi totdeauna şi imediat.

Este pedepsit, şi deja se teme de pedepsele respective. Este nevoit să-şi ascundă greşelile, întârzierile, lenea, poznele, este nevoit să îşi mintă mama, tatăl şi pe ceilalţi. Şi, de fapt, ce-l împiedică? In curând o să-şi cumpere de la chioşc crenvurşti, că doar „ei" n-o să afle. Dar Dumnezeu? „Las' că mă pocăiesc la spovedanie, o să zic aşa, în general, că nu am fost ascultător, şi gata. Părintele o să-mi dea dezlegare, Dumnezeu o să mă ierte".

Şi astfel, puţin câte puţin, copilul se „rupe" lăuntric de severitatea şi de nevoinţele religiei, şi începe să se simtă mai vioi şi mai vesel. Şi cine alţii decât părinţii sunt vinovaţi de faptul că jugul i-a devenit de nesuferit copilului şi că acesta năzuieşte să scape de el? Mai bine i-ar fi dat posibilitatea de a se hrăni la fel ca ceilalţi, de a se juca şi a se plimba cu prietenii, decât să-l silească sa se ascundă, să înşele, să viclenească şi să se roage în chip făţarnic!

Acelaşi lucru este valabil şi cu privire la televizor, şi cu privire la cărţi. „Păcatul" nu e îngăduit în casă, şi ca atare copilul năzuieşte să iasă din casă şi să se delecteze de lucrurile care pentru anturajul lui reprezintă o parte integrală a vieţii. Slujbele bisericeşti lungi, de neînţeles, îi împovărează deseori pe copii; aceştia suspină şi se gândesc: „Iar sărbătoare! Iar post! Ce fericit e vecinul, care merge mereu la cinema şi acasă se poate uita la televizor!"

Copilul ascunde însă aceste gânduri în adâncul sufletului, nu Ie destăinuie nimănui, ştiind că urmează mustrări, „predici" îndelungate, ba chiar pedepse. Până la o vreme, atâta timp cât el se teme de curea, rabdă. Dar iată că împlineşte deja 13-14 ani, şi fiul s-a făcut deja mai înalt decât mama sa. „Nu te mai înţelegi cu el - pubertatea", se plânge mama. O, nu, draga mea, el acum s-a „smuls din lanţ", dar setea de această libertate mocnea în el demult, de la cinci-şase ani, şi acum părinţii nu mai pot să-l strunească. La şapte-opt ani ar fi trebuit să-i cunoască sufletul, să iasă în întâmpinarea dorinţelor copilului, s-o lase mai moale cu posturile şi rugăciunile, căci să se roage cu adevărat nu l-au învăţat.

Rugăciunea este convorbirea sufletului cu Dumnezeu ca Părinte iubitor, pe când fiului vostru religia şi Dumnezeu i-au fost înfăţişate ca limitări, chinuri şi suferinţe fără sfârşit. Credinţa, care ar fi trebuit să-l înaripeze şi să-l facă cel mai fericit dintre oameni, a devenit din copilărie o calamitate, care i-a răpit bucuria de a trăi. El gândea aşa: „Fiindcă sunt credincios, nu pot să mă uit, ca toată lumea, la televizor - şi e atât de interesant! Sunt o mulţime de cărţi pe care nu pot să le citesc - şi toţi vorbesc despre ele, toţi le comentează, in afară de mine. Sunt un fel de paria. Din pricina nesfârşitelor slujbe bisericeşti nu am timp pentru sport, pentru plimbări - şi uite că am ajuns slab necălit, şi din pricina asta râd de mine cunoscuţii! Pe deasupra, nu pot să-mi invit prietenii din şcoală, nu pot să vorbesc cu nimeni pe şleau: părinţii nu mă înţeleg, iar de prieteni sunt nevoit să-mi ascund credinţa, altfel ar râde de mine". Adolescentul devine posomorât, înrăit şi închis în sine, şi în scurtă vreme ajunge să refuze toate manifestările exterioare ale credinţei: posturile, rugăciunile, mersul la biserică ş.a.m.d. Groaza părinţilor este de nedescris, însă ei ar fi trebuit să se aştepte la aşa ceva din prima zi în care au văzut plictiseală şi întristare în ochii copilului ca răspuns la îndemnurile lor de a se ruga, merge la biserică ş.a.m.d.

I se vorbeşte despre mângâierile harice, care trebuie să înlocuiască pentru sufletul credinciosului bunătăţile pământeşti. Dar până la mângâierile harice trebuie să creşti, să ajungi la statura cuvenită! Duhul lui Dumnezeu trebuie agonisit! Trebuie biruite lăuntric înclinaţiile rele iar luptă torul trebuie să aibă, în primul rând, înţelepciune. Şi tocmai înţelepciune n-are copilul. De aceea, „jugul" religiei îl apasă şi îl zdrobeşte dacă a fost pus asupra lui din copilărie şi fără prudenţă, ci cu exigenţe din cale-afară de stricte.

Trebuie să ne temem mai mult de pericolul „sărării" excesive decât de cel al „sărării" insuficiente. Nu oricărui suflet i s-a dat să simtă din copilărie adierea Duhului Sfânt. Nu poţi „altoi" cu de-a sila harul în suflet. Dacă cel căruia i s-au dat patru talanţi II simte din copilărie pe Dumnezeu şi bucuria de a fi împreună cu El, cel căruia i s-au dat doar doi simte acelaşi har doar în pragul mormântului, după ce şi-a săvârşit deja calea pământească. Aşa încât nu trebuie împovărat copilul cu formele exterioare ale religiei, ca nu cumva, ajungând adolescent, să renunţe la cei doi talanţi ai săi, să nu-i îngroape, crezând că dacă cinci oricum n-o să dobândească, nu merită să se străduie pentru a dobândi măcar patru. Domnul însă i-a menit celui de-al doilea aceeaşi răsplată că primului, pentru că în „gospodăria" Lui este nevoie de vase de tot felul: şi din lut, şi din metal, şi din porţelan, şi din cristal, în mod analog, fiecare îşi are măsura sa la rugăciune - totul este ca ea sa vină din inimă şi să ardă de iubire pentru Dumnezeu, încât religia să fie pentru sufletul fraged bucurie, sprijin, călăuză în viaţă, nu povară apăsătoare, care-l împiedică să meargă. Dumnezeu să-i ajute pe educatori - cu adevărat, aceştia au nevoie de înţelepciunea de şerpi, pentru primirea căreia ar trebui să se roage lui Dumnezeu cu osârdie şi căldură. Nu poţi aborda întotdeauna doar prin şabloane problema educaţiei copiilor.

Trebuie luată în calcul ereditatea, precum şi faptul că părinţii înşişi sunt oameni păcătoşi. Doar şi Domnul a /is în parabola Sa că unuia i s-au dat cinci talanţi, altuia - doi, altuia - numai unul. Dacă i se cere copilului căruia i s-au dat doi talanţi acelaşi lucru ca cel căruia i s-au dat cinci, educatorul va da greş: sufletul copilului se va frânge din pricina încordării prisositoare. Sunt tot felul de cărţi despre educaţie scrise de parcă părinţii ar fi deja sfinţi şi odraslele lor ar trebui, prin urmare, să fie tot sfinte. De fapt, părinţii înşişi cad fără încetare în păcat, şi copiii văd încă din scutece păcatul în jurul lor. Şi atunci, cum să îi pedepsească cei ce n-au fost în stare să dezrădăcineze păcatul din ei înşişi, ba şi-au stricat singuri copiii? Oare nu vom auzi glasul Domnului: Mai întâi scoate bârna din ochiul tau...? Ca atare, atenţia fundamentală a părinţilor trebuie să fie îndreptată asupra propriei creşteri duhovniceşti, asupra educării de sine. Cine nu s-a educat pe sine cum va putea să educe alt suflet?

Până la vârsta de şapte ani, când copilul nu înţelege de vorbă bună poate fi silit să se supună prin întrebuinţarea pedepsei; asupra adolescenţilor trebuie să se acţioneze însă doar prin convingere, altfel rezultatele vor fi negreşit rele se va termina cu prietenia dintre educatori şi copii se va termina, în general, cu înrâurirea adulţilor. Educatorii trebuie să-şi aducă aminte foarte bine că nu te poţi face drag cu de-a sila. Dacă copilul nu-şi iubeşte tatăl şi mama, degeaba se străduiesc aceştia să-i aleagă cărţile, anturajul ş.a.m.d. El se va sustrage înrâuririi lor. De aceea, trebuie în primul rând păstrate dragostea şi respectul copiilor. Odată ce ai pierdut acestea, îi vei pierde şi pe copii. Ca atare, se cuvine uneori să fie coborât nivelul exigenţelor faţă de aceştia, adică trebuie să fim îngăduitori faţă de ei şi să îi iertăm, aşa cum şi Hristos ne iartă pe noi.

Dumnezeu este Dragoste. Dacă lucrul acesta nu se reflectă în familie, totul se năruie în ea. Degeaba atunci icoane, degeaba candele, posturi, cruci, lecturi duhovniceşti, pravile de rugăciune ş.a.m.d. Dacă nu este dragoste în familie, nu este Dumnezeu în mijlocul nostru. Iar dragostea nu se întărâtă, nu se trufeşte, nu caută ale sale, zice Apostolul. Dar în ce familie nu sunt păcate ca acestea? Copiii simt totul, simt şi retragerea harului din familie. Rămâne exteriorul fără conţinut. Sarea ce şi-a pierdut puterea de a săra.

Slavă Domnului că avem Taina Pocăinţei, după care trebuie să luăm totul de la început! Mai întâi de toate, trebuie să strigăm către Dumnezeu şi să-L rugăm din tot sufletul să ne ajute să ne ridicăm din prăpastia unde ne aflăm. Iar cu copilul trebuie să mergem în acelaşi pas: trebuie să pătrundem în dorinţele lui, să i le explicăm, să-l ajutăm să înţeleagă tabloul, cartea, viaţa, să îi arătăm la ce duc una şi alta, pentru că păcatul este adeseori împodobit în viaţă cu un „ambalaj" frumos şi amăgitor, prin care atrage cu putere sufletul simplu de copil. Mai bine să v adă copiii filme acasă decât aiurea, fiindcă acasă suni părinţii. Dacă le interzicem copiilor ceea ce îşi doresc, ei vor începe să înşele, şi un păcat atrage altele după sine. Pedeapsa îi va înstrăina definitiv pe copii, şi atunci părinţii vor „vorbi cu pereţii".

Părinţii trebuie să ţină seama de faptul că vrăjmaşul seamănă tot timpul neghine în sufletul neîntărit, nechibzuit, influenţabil. De aceea, trebuie să semene ei înşişi cele bune în suflet, să se intereseze de toate lucrurile care îi interesează pe copii şi să-i ajute pe aceştia să înţeleagă ce aduce sufletului folos şi ce-i aduce vătămare. Ca atare, principalul este contactul cu copiii şi conştiinţa curată înaintea lui Dumnezeu.

Viata de familie, Editura Sophia

Cumpara cartea "Viata de familie"

 

Pe aceeaşi temă

05 Octombrie 2017

Vizualizari: 1834

Voteaza:

Sfaturile unei preotese cu privire la cresterea copiilor 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE