„Şi S-a făcut om"... Aceasta este plinătatea revelaţiei. Fiul lui Dumnezeu S-a coborât din cer pentru a răscumpăra pământul şi a-l uni pe om cu Dumnezeu pentru totdeauna. Noul veac a început - de acum numărăm anii folosind termenul anni Domini [„anul Domnului"], anii harului, exact post Christum natum [„după naşterea lui Hristos"]. Aşa cum spune Sfântul Irineu, „atunci Fiul Iui Dumnezeu a devenit Fiul Omului, pentru ca omul să poată deveni, la rândul său, fiul lui Dumnezeu"5. Nu doar că plinătatea originală a firii omeneşti este restaurată sau restabilită în întrupare. Nu doar că firea omenească revine la comuniunea sa cu Dumnezeu, care a fost odinioară pierdută prin cădere. Intruparea este noua revelaţie, un nou pas înainte. Căci Al doilea Om este Domnul din ceruri, este Dumnezeu întrupat (I Cor. 15, 47). In întruparea Fiului, firea omenească nu doar că a fost unsă cu o revărsare supraabundentă a harului, dar a fost asumată într-o unitate intimă şi ipostatică cu Dumnezeu însuşi.

In această ridicare a firii omeneşti la o comuniune veşnică cu Viaţa dumnezeiască, Părinţii Bisericii timpurii au văzut în unanimitate esenţa mântuirii, temelia întregii lucrări mântuitoare a lui Hristos. „Ceea ce este unit cu Dumnezeu este mântuit", spune Sfântul Grigorie de Nazianz. Iar ceea ce nu era unit nu putea fi mântuit deloc. Acesta a fost principalul său motiv pentru a insista pe deplinitatea firii omeneşti, asumată de Cel Unul-Născut în întrupare, ca argument împotriva lui Apolinarie.6 Aceasta a fost problema fundamentală a întregii teologii timpurii, la Sfântul Irineu, Sfântul Atanasie, Părinţii capadocieni, Sfântul Chiril al Alexandriei, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Ioan Damaschinul.

Intreaga istorie a dogmei hristologice a fost determinată de această idee de bază: întruparea Cuvântului ca Mântuire.

In întrupare, destinul omului este împlinit. Scopul din veşnicie al lui Dumnezeu este îndeplinit, „taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută"7. Zilele de aşteptare s-au încheiat. Tensiunea profeţiei este risipită. Cel făgăduit şi Cel aşteptat a sosit. Şi de acum înainte, după o expresie a Sfântului Pavel, viaţa omului „este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu" (Col. 3,3). Fiindcă întruparea Cuvântului a fost o manifestare absolută a lui Dumnezeu. Nu a fost doar un miracol metafizic, ci taina Iubirii Dumnezeieşti, a identificării lui Dumnezeu cu omul pierdut. Şi mai presus de toate, a fost o Revelaţie a Vieţii. Hristos este „Cuvântul vieţii" - „Şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă" (I In 1,1-2).

Intruparea în sine este, ca să spunem aşa, învigorarea omului, învierea firii omeneşti. Cu toate acestea, Dumnezeu nu S-a arătat în trup pentru a recrea lumea căzută dintr-o dată, prin exercitarea atotputerniciei Sale sau pentru a o umple de lumină şi a o transfigura prin lumina copleşitoare a slavei Sale veşnice. Această revelaţie a Dumnezeirii s-a săvârşit în cea mai adâncă smerenie cu putinţă. Punctul culminant al vieţii întrupate este Crucea, moartea Vieţii întrupate. Singura cheie adevărată care poate tâlcui naraţiunea Evangheliilor este tocmai Crucea. „Când cercetez Crucea minunată, pe care a murit împăratul Slavei"8, pot să pătrund chiar în adâncul tainei întrupării. Viaţa dumnezeiască a fost revelată integral prin moarte şi este disponibilă doar prin comuniunea cu Cel răstignit.

Aceasta este taina paradoxală a existenţei creştine: viaţa prin moarte, viaţa din mormânt, taina mormântului purtător de viaţă. si suntem nascuti la viata adevarat si vesnica tocmai prin moartea si înmormântarea noastră baptismală cu Hristos şi în El: suntem restauraţi şi născuţi din nou cu Hristos în cristelniţa de la Botez. Aceasta este legea invariabilă a vieţii adevărate. „Ceea ce tu semeni nu dă viaţă, dacă nu va fi murit" (I Cor 15,36). Intruparea în sine a fost deja o realizare eshatologică. A fost o împlinire a scopului divin.

Hristos este Adam cel din urmă, adică omul „cel din urmă" şi definitiv (ho eschatos). In El a început omenirea cea nouă şi definitivă. Cu El, omul nou s-a născut la Betleem, dar s-a născut pentru o viaţă de smerenie, pentru viaţa răstignită. Era de abia începutul istoriei.

Voinţa lui Dumnezeu nu aboleşte statutul iniţial al libertăţii omului, nu nimiceşte sau abrogă „legea străveche a libertăţii omului" (sintagma îi aparţine Sfântului Irineu, Adv. Haer. 4.37.1 [PG 7/1.1099B]). Aici se dezvăluie o certă limitare de Sine sau chenoză a puterii dumnezeieşti şi, mai mult decât atât, o anumită chenoză a Iubirii dumnezeieşti. Iubirea dumnezeiască în Hristos, dacă se poate spune aşa, se restrânge şi se limitează la păstrarea libertăţii sau a „puterii de sine" a creaţiei; dragostea nu impune vindecarea prin constrângere, deşi ar fi putut face aceasta. Nu au existat dovezi convingătoare pentru această manifestare absolută a lui Dumnezeu. Nu toţi L-au recunoscut pe Domnul Slavei sub acel „chip de rob" [Filip. 2, 7]. El l-a luat deliberat asupra Sa. Şi oricine L-a recunoscut nu a făcut aceasta prin vreo înţelegere
proprie firii omeneşti, ci prin descoperirea dăruită de Tatăl (cf. Mt. 16,17).

Cuvântul întrupat S-a înfăţişat pe pământ ca om printre oameni. Aceasta a fost asumarea răscumpărătoare a întregii omenităţi, nu numai a firii omeneşti, ci şi a plinătăţii vieţii omeneşti, întruparea trebuia să se manifeste în toată plinătatea vieţii, în plinătatea veacurilor omeneşti, ca toată această plenitudine să fie sfinţită. Acesta este unul dintre aspectele ideii „recapitulării" tuturor în Hristos (recapitulatio, anakephalaiosis), care a fost preluată şi accentuată de Sfântul Irineu de la Sfântul Pavel.9 Şi aceasta a fost din nou „smerirea" Cuvântului (cf. Filip. 2, 7).

Cu toate acestea, smerirea sau chenoza aceasta nu a fost o reducere a Dumnezeirii Sale, care în întrupare rămâne neschimbată. Dimpotrivă, a fost o ridicare a omului, sfinţirea sau „îndumnezeirea" firii omeneşti, theosis. Poate fi un cuvânt greu, dar este singura expresie adecvată pentru a descrie acea intimitate a părtăşiei cu Dumnezeu, care este dezvăluită în Hristos pentru credincioşi.

Trebuie subliniat că, în întrupare, Cuvântul îşi asumă firea omenească iniţială, inocentă, pură şi fără de „păcatul originar", adică fără nicio pată. Acest lucru nu încalcă plinătatea firii şi nici nu afectează asemănarea Mântuitorului cu noi, oamenii păcătoşi.

Aceasta fiindcă păcatul nu aparţine firii omeneşti, ci este un parazit şi o excrescenţă anormală. S-ar putea spune că omenirea păcătoasă nu este pe deplin şi în mod corespunzător omenească.

Păcatul este o degradare sau o reducere. Lipsa păcatului aparţine plinătăţii întrupării. In întrupare, Fiul lui Dumnezeu îşi asumă firea omenească aşa cum a fost formată de la început, aşa cum a fost creată „după chipul lui Dumnezeu" şi, prin urmare, chipul lui Dumnezeu este din nou restabilit în om. Şi totuşi nu a fost o asumare a tragediei omeneşti, a suferinţei omeneşti sau a omenităţii aflate în suferinţă. A fost o asumare a vieţii omeneşti, dar nu încă a morţii omeneşti. Libertatea lui Hristos faţă de păcatul
originar reprezintă, de asemenea, libertatea Sa supremă faţă de moarte, care este doar „plata păcatului" [Rom. 6,23] pentru om şi nu este destinul său firesc. Hristos este ferit de stricăciune şi mortalitate chiar de la Naşterea Sa. Şi, ca primul Adam înainte de cădere, El este capabil să nu moară deloc, potens non mori, deşi în mod evident El poate să moară, potens autem mori. Dar El nu a fost supus necesităţii morţii, pentru că omenitatea Sa era neprihănită şi inocentă. Prin urmare, moartea lui Hristos a fost şi nu putea fi decât voluntară, nu din cauza necesităţii sumbre a firii căzute, ci prin liberă alegere şi acceptare.

Hristos este într-adevăr „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica păcatul lumii" (In 1,29). Dar El nu ia păcatul lumii prin Intrupare. Această preluare a păcatului este un act de voinţă, nu o necesitate a firii. Mântuitorul poartă păcatul lumii (mai degrabă decât  il asumal) printr-o alegere liberă născută din iubire. El îl poartă în asa fel încât să nu fie propriul Său păcat sau să nu încalce neprihanirea şi integritatea firii şi voinţei Sale. El îl poartă benevol. Prin urmare, această „preluare" a păcatului dobândeşte o putere răscumpărătoare, ca act liber născut din compasiune şi iubire. Astfel moartea voluntară a lui Adam cel de pe urmă devine o adevărată jertfă a împăcării şi o logodnă a nemuririi. Moartea Domnului nostru a fost asumată de El fără constrângere. Nimeni nu poate să-I ia viaţa. El însuşi îşi dăruieşte sufletul prin propria Sa voinţă şi autoritate supremă. „Putere am", spune El (In 10,18). El a suferit şi a murit, „nu pentru că nu a putut evita suferinţa, ci pentru ca a ales să sufere" (din Catehismul scris de Filaret, Mitropolitul Moscovei)10. El nu doar că a îngăduit-o, dar şi a dorit-o. Prin urmare, moartea Sa a fost o jertfă şi o aducere-înainte.

Georges Florovsky

Fragment din cartea "Scrieri esentiale", Editura Doxologia

Cumpara cartea "Scrieri esentiale"

Note:

5 Adv. Haer. III, 19.1 [PG 7/1.939B] [GF]. [Florovsky citează din memorie şi parafrazează acest faimos pasaj, dând o referinţă inexactă (Adv. Haer. III.20.2); ed.]
6 Epist. 101.5, Ad Cledonium [PG 37.181C-184A], [GF]
7 „Şi acum... Al Născătoarei", glasul al IV-lea din cadrul slujbei ortodoxe Vecernia de sâmbătă seară, [ed.] Nu este vorba de momentul în care făptura omenească a primit suflet la facere. Georges Florovsky foloseşte aici imageria însufleţirii, învierii naturii odată cu venirea primăverii, [tr. rom.]
8 Vers dintr-un imn scris de Isaac Watts, teolog şi imnograf nonconformis (1674-1748), publicat pentru prima dată în 1707 cu titlul Hymns and Spiritual Songs. [ed.]
9 Adv. Haer. III, 18.1, 7; II, 22.4 [PG 7/1.957-958; 7/1.783-841. [GF1

 

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: