Viața omului ar trebui să fie simplă, sinceră, în pace. Așa a fost la început, dar de când omul a păcătuit, viața lui s-a schimbat radical. Omul nu a mai avut acces la adevăr, la întreg, fiind mulțumit cu fragmente, rupturi din adevăr, a complicat viața și nu a mai putut cunoaște adevărul. De atunci, omul, la umbra luminii unei lumânări, caută permanent adevărul.

Viața simplă, liniștită, împodobită cu bucuria și ignoranța copilăriei, cu murmurul unui izvor, cu cântecul păsărilor, cu puterea cuvântului divin și umbra deasă a unui copac este tot ce ar avea nevoie omul pentru a fi fericit. În zilele noastre, într-o societate dominată de întuneric, de haos, de zgomot infernal, cu schimbări profunde de la o zi la alta, mare consumatoare de timp și energie, mai putem găsi un astfel de loc? Da. Nu demult, într-o vară fierbinte de iulie, cu o raniță militară de aviație în spate și cu o sticlă de apă în mână urcam pe vârful Giumalău din masivul muntos Rarău-Giumalău, rostind cu voce tare psalmul 50. Orice drumeție, fiecare traseu de parcurs al masivului muntos oferă experiențe de neuitat.

Nimeni nu știe ce taine sfinte ascund piscurile semețe ale muntelui, ce minuni se întâmplă în negura pădurilor? Deodată, de nicăieri s-a declanșat o furtună teribilă pe vârful Giumalău și, chiar când mi-am dat seama că mă abătusem de la traseu, că mă rătăcisem, mi-a pus o mână pe umăr un om. De unde apăruse, nu se știe? Cum se spune ca „parcă din pământ”, în spatele meu. Omul mi-a făcut semn sa merg după el. Și, am mers am tot mers că nu mai știam unde mă aflu, parcă eram în altă lume, în altă viață, când ne trezim în fața unui bordei săpat în pământ, cu o ferăstruică mică în dreptul căreia ardea o candelă. L-a lumina candelei descopăr că omul respectiv era o maică, care îmi face semn să mă așez pe o laviță ce servea drept pat. O liniște perfectă, parcă eram într-un mormânt. Apoi, maica s-a așezat în genunchi și mi-a făcut și mie semn să mă pun în genunchi și maica a spus niște rugăciuni și apoi a citit acatistul sfintei Teodora de la Sihla. A aprins focul a făcut repede un ceai și a pus trei cartofi pe plită la copt. „Eu sunt maica fără nume!” și din acel moment nu am mai spus un cuvânt... Am trăit cele mai frumoase momente ale vieții mele, clipe ale veșniciei.

Viața de pustnic nu este ușoară. La fel ca și milităria, pustnicia este frumoasă să o privești, pentru că atunci când o practici, nu mai pare așa de ușoară. Pustnicia are tainele ei bine ascunse, are regulile ei, fiecare pas, fiecare respirație, fiecare gând sunt bine știute și măsurate... Pustnicul este într-o continuă luptă cu el însuși. Lupta de a-L iubi pe Dumnezeu, lucrarea secretă și lucrarea tainică a pustnicului este rugăciunea neîncetată. Acest război lăuntric este continuu, deloc ușor, e o luptă în care pustnicul practică trezvia fiecărei clipe, fiecărui gând, pentru fiecare cuget și caută să se alipească de Hristos. Pustnicii se ostenesc foarte mult să-și păstreze mintea curată, să fie statornici chiliei, să stăruie în rugăciunea lui Iisus. Ei au un program mult mai intens decât călugării din mănăstire. Pustnicul preferă liniștea în locul vorbăriei: tăcerea va coborî spre adâncul sufletului, iar mintea ta va deveni limpede, calmă și odihnitoare. Este bucuros asemenea unui copil tot timpul, se roagă mereu, încălzind inima, și hrănind sufletul. Trăiește în pace, prietenie și bucurie cu animalele pădurii, cu oamenii și cu Dumnezeu. Viața de pustnic este o manifestare a vieții veșnice.

Ștefan Popa

• Smerenia
  Publicat in : Duminica Vamesului si a Fariseului