Isaac revine în repetate rânduri asupra temei smereniei581, subliniindu-i importanţa cu referire la diferite aspecte ale vieţii duhovniceşti, dar o tratare aprofundată care încearcă să pună în lumină elementele constitutive ale smereniei creştine oferă îndeosebi în cuvântul 82 al Părţii întâi. Pentru Isaac aceasta nu este propriu-zis o virtute, ci un mod - singurul mod - pe care omul îl are la dispoziţie pentru a fi pe deplin el însuşi şi credincios vocaţiei sale umane, dar şi creştine. Dacă smerenia, alături de compasiune, revine atât de des în cuvintele sale, este pentru că ea nu e atât virtutea supremă de care depinde totul, ci calea creştină în adevărul său, pentru că e şi adevărul lui Dumnezeu, Care e smerit, aşa cum e şi iubitor şi compătimitor. Smerit e, aşadar, cel care caută deplină tatea acestei asemănări cu Dumnezeu în propria sa realitate.

Smerenia nu e o privaţiune, o renunţare la potenţialităţi şi vigoare. Isaac spune în mod explicit că adevăraţii smeriţi nu sunt cei care arată „stinşi şi trândavi” în viaţa lor sau cei care sunt aşa de la natură, şi dă exemplul eunucilor care, fiind astfel nu prin alegerea lor, nu pot fi consideraţi înfrânaţi. In aceste cazuri, spune Isaac, „natura, iar nu vigoarea voinţei” îi face înfrânaţi sau smeriţi582. Smerenia e însă o cale a adevărului, a coborârii în adevărul nostru de făptură creată; o coborâre din falsa stima de sine spre adevărul nostru; din mândrie spre adevărata noastră umanitate. Iar pe acest drum al „umanizării” smerenia se revelează şi drept un loc teologic în care se face experienţa Celui întrupat, pentru că împreună cu El omul coboară în trup şi se îmbracă în trup.

In marele său cuvânt pe tema smereniei Isaac îndeamnă la ea spunând că a vorbi despre smerenie înseamnă „a vorbi despre Dumnezeu”. Ea este „haina dumnezeirii” pentru că în ea S-a îmbrăcat Cuvântul făcându-Se om583. Smerenia e, întâi de toate, o realitate dumnezeiască, pentru că prin întrupare ea a intrat într-un anume fel în Dumnezeu; şi e o realitate umană în măsura în care, pentru Isaac, facându-Se om, Cuvântul a îmbrăcat tocmai smerenia, care apare deci sinonimă cu „umanitatea”. Şi atunci oricine se îmbracă în smerenie „se aseamănă prin smerenie cu Cel ce a coborât din înălţimea Sa ascunzându-Şi strălucirea măreţiei”584.

Cine se smereşte, acceptându-şi în adânc umanitatea proprie, se îmbracă, odată cu ea, şi în Cel ce Şi-a făcut-o a Sa, adică în Hristos. Oricine îmbracă „haina în care S-a arătat Creatorul nostru, prin acest trup plin de sfinţenie îmbracă pe Hristos însuşi”. Pecete a creaturalităţii, trupul şi carnea sunt amândouă pentru Isaac loc de schimb între om şi Dumnezeu şi proprietăţile lor. Dar calea care deschide accesul spre acest loc de comuniune e coborârea în smerenie-umanitate.

Aderând la propriul său adevăr uman, cel smerit devine aici şi dumnezeu, pentru că îşi însuşeşte purtările lui Dumnezeu şi îi ia chipul585. în smerenie, care e adevărul trupului omenesc, Dumnezeu îl întâlneşte pe om şi omul îl întâlneşte pe Dumnezeu. Importanţa acestei reflecţii stă şi în densitatea hristologică pe care o conferă smereniei, care, prin urmare, e creştină în măsura în care se conformează vieţii lui Hristos.

Odată lămurit acest punct, Isaac continuă afirmând că vrea să arate acum „puterea care se ascunde în ea”, cu alte cuvinte adică în ce anume constă, şi „când anume e cineva
vrednic să primească pe deplin ce este ea”586. E o „putere tainică”, care într-un anume fel vine să încununeze şi să împlinească „purtările” lui. Şi dintr-odată Isaac vorbeşte de
smerenie ca de un dar făcut celor ce „au dus la desăvârşire în ei înşişi întreaga virtute”, pe cât e cu putinţă naturii umane. Smerenia nu constă într-o atitudine pe care omul o
poate asuma, ca acela care „e prin firea sa blând, paşnic, liniştit, plăcut sau înţelegător”, ori cel care se smereşte din pricina păcatelor sale. Smerit e cel care e „fără osteneală”
insensibil la înălţarea pe care ar putea-o naşte în el darurile al căror purtător este. Şi, fiind înţelept, ştie „foarte sigur că nu ştie nimic”; iar toate acestea „fără nici un efort”. Ajuns însă la aceste consideraţii, Isaac se întreabă:

„Dar e cu putinţă să se facă omul astfel şi să se schimbe astfel prin fire, sau nu? Nu te îndoi că puterea pentru tainele acestea, pe care a primit-o, desăvârşeşte acestea în el,
ajutându-l să înainteze în toată virtutea cu fapta. Aceasta este puterea pe care au primit-o fericiţii apostoli în chipul focului [FA 1, 4], în vederea acesteia le-a poruncit lor Mântuitorul să nu se despartă de Ierusalim, până ce nu vor primi puterea de sus. Ierusalimul înseamnă virtute, iar puterea înseamnă smerenia. Puterea de sus este Mân
gâietorul, sau «Duhul mângâierii». De aceea s-a spus în dumnezeiasca Scriptură despre El, că prin El se descoperă tainele, celor smeriţi la suflet [cf. Ps 25, 9]. Pe acest Duh al descoperirilor, pe Cel ce arată tainele, se învrednicesc să-L primească în lăuntrul lor cei smeriţi cu inima”587.

Incă o dată Isaac recurge la Duhul Sfânt pentru a explica desăvârşirea unei virtuţi duhovniceşti. Smerenia adevărată şi desăvârşită e Duhul însuşi Care intră în adevărul omului şi îl face asemenea lui Dumnezeu. Ce anume poate face omul pentru a dobândi acest dar Isaac explică cu o afirmaţie care poate apărea, la o primă lectură, evazivă, dar care în realitate trimite spre începutul cuvântului său, şi anume la temeiul hristologic al smereniei:

„De va întreba cineva: «Ce să fac? Cum să o câştig? Cum mă voi face vrednic să o primesc? Iată eu mă silesc şi când socotesc că am câştigat-o, văd că în cugetul meu se mişcă gânduri potrivnice smereniei. Şi de aceea cad în deznădejde.» Celui ce întreabă aceasta, i se va răspunde: «Ajunge ucenicului să fie ca învăţătorul, şi slugii, ca Domnul său» [cf. Mt 10, 25]. Priviţi pe Cel ce a spus-o aceasta şi pe Cel ce a dăruit harisma, cum a dobândit-o, şi fa-te asemenea Lui şi o vei afla”588.

Smerenia e „Dumnezeu însuşi”, calea smereniei e calea lui Hristos în întruparea Sa, desăvârşirea ei e efectul sălăşluirii Duhului în inima omului. în final, Isaac aminteşte că tot ceea ce poate face omul pentru primirea acestui dar nu e altceva decât urmarea lui Hristos pe căile Lui. Smerit e cel ce străbate aceeaşi cale ca învăţătorul său, calea în care Duhul poate coborî peste om facându-l asemenea lui Dumnezeu. In alt loc Isaac oferă precizări mai detaliate despre ce anume este smerenia şi cum anume se poate pregăti omul pentru a primi darul Duhului. întâi de toate, smerenia e adevăr, cu alte cu alte cuvinte e depăşirea ficţiunii. In cuvântul citat mai sus Isaac a insistat pe faptul că adevăratul smerit e astfel fără efort, cu alte cuvinte n-are nevoie să găsească în el însuşi motive care să-l smerească, nici nu trebuie să se prefacă că e simplu, nu are nimic de care să se trufească, ci smerit e cel care „se socoteşte în ochii săi păcătos şi simplu”. într-un anume sens, smerenia seamănă cu curăţia inimii şi amândouă stau la rădăcina milei; cel curat cu inima e „realmente” convins că e mai păcătos decât toţi şi, prin urmare, nu judecă şi nu condamnă. Cât despre ce anume pregăteşte calea pentru Duhul, Isaac spune:

„Smerenia inimii se naşte în om din acestea două: fie din cunoaşterea întocmai a păcatelor sale, fie din meditarea la smerenia Domnului”589.

E în acelaşi timp contemplare a dumnezeirii, care are drept trăsătură proprie smerenia şi care se revelează ca atare în Iisus Hristos, dar şi adeziune deplină la umanitatea proprie, cu slăbiciunile, păcatele, statutul său de creatură, întrucât „celui căruia îi lipseşte cunoaşterea neputinţei proprii îi lipseşte smerenia”590. Isaac pune în legătură cu smerenia vechiul imperativ „cunoaşte-te pe tine însuţi!”, atunci când spune că „celui ce se cunoaşte pe sine, i s-a dat cunoaşterea tuturor. Căci în cunoaşterea de sine se află plinătatea cunoştinţei tuturor. Şi în supunerea sufletului tău se cuprinde supunerea tuturor. Când smerenia stăpâneşte în vieţuirea ta, se supune ţie sufletul tău şi împreună cu el se vor supune ţie toate. Căci în sufletul tău se naşte pacea de la Dumnezeu. Cât timp eşti în afara acesteia, vei fi supărat necontenit nu numai de patimi, ci şi de tot felul de în tâmplări”591.

Această din urmă afirmaţie aminteşte faptul că, dacă smerenia e adevăr, atunci lipsa ei e rădăcina fricii şi a lipsei de libertate592. Cunoaşterea de sine şi acceptarea adevărului propriu sunt o cale de eliberare, prin care poţi învinge orice frică. Cel smerit nu mai are nimic de apărat, nici propria imagine, de aceea nu se mai teme de cel care ar putea atenta la acea imagine. Smerenia e deci un act de supunere, iar supunerea devine eliberatoare. In fine, smerenia e păzitoarea vieţii duhovniceşti şi a oricărei făptuiri ascetice, întrucât „fără smerenie a inimii”, „ostenelile singuraticului” nu folosesc la nimic, ci, mai mult, ele sunt „praf şi cenuşă”593. Unde lipseşte smerenia, se înmulţesc viciile594 şi ostenelile ascetice nu pot face nimic. In schimb, când este lucrătoare, se dovedeşte un remediu valid împotriva ispitelor şi a greutăţilor, şi în stare să „surpe meterezul relelor”, să mângâie şi să insufle bucuria Duhului595. Datorită smereniei e cu putinţă să rezistăm la „stârnirilor patimilor”596; şi tot aceleaşi păcate sunt învinse de smerenie, pe care Isaac o proclamă adevărata cale de ispăşire, când spune:

„Smerenia aduce, chiar şi fără fapte, ispăşirea multor păcate, iar faptele, fără smerenie, sunt dimpotrivă, nefolositoare, ba ne pregătesc şi multe rele. Drept urmare, smerenia ispăşeşte păcatele tale, cum am zis. Cum e sare pentru orice mâncare, aşa e şi smerenia în orice virtute, şi poate zdrobi puterea multor păcate”597.

Smerenia atrage mila, şi atunci „când un om e smerit”, îndată „îl învăluie şi îl îmbrăţişează” mila598. Fiindcă „inima Domnului” e cu luare-aminte la cei smeriţi şi aceştia au parte totdeauna de milă, în timp ce „învârtoşarea inimii” se loveşte necontenit „împrejurări duşmănoase”599.

Un ultim punct care merită atenţie vorbind despre smerenie e ceea ce Isaac spune despre „chipul celui smerit", descris de el pe larg mai ales în cuvântul 82 din Partea întâi, „Ostenelile şi smerenia fac din om un dumnezeu pe pământ”600, spune Isaac. Prima trăsătură a celui smerit care reiese din aceste texte e intimitatea sa cu Dumnezeu. Adevăratul smerit poartă imprimate în el trăsăturile lui Dumnezeu, şi e recunoscut ca dumnezeu de întreaga creaţie, deoarece smerenia pregăteşte inima omului pentru compasiunea lui Dumnezeu şi inspiră în cel ce o întâlneşte un sentiment de veneraţie. Smeritul e „chipul Creatorului” în mijlocul creaţiei, „socotit de toţi ca Dumnezeu”, şi cinstit ca un înţelept, chiar dacă ar fi un om sărac şi simplu. Acestui prim element i se adaugă un al doilea, şi anume acela că smeritul e un om învăluit de pace: „nu e dispreţuit601 nici măcar de duşmanii adevărului”, nu e urât de nimeni, nici dispreţuit; mai mult, e „iubit de toţi” şi cinstit de toţi602. Smeritul inspiră şi restabileşte pacea, motiv pentru care smerenia învinge păcatul şi are putere să-l ierte. Celui smerit nu-i mai e cu putinţă nici să opună rezistenţă, pentru că în el răul nu mai are nimic de care să se sprijine şi, chiar dacă e simplu şi neînvăţat, smerenia sa are valoarea adevăratei înţelepciuni.

Dar această capacitate a celui smerit de a restabili pacea între făpturile create merge dincolo de oameni şi cuprinde întreaga creaţie, inclusiv animalele. Cel smerit se apropie
de „fiarele sălbatice” şi, la vederea sa, acestea îşi potolesc „ferocitatea”, se apropie de el şi îl recunosc ca stăpân603. In deplină continuitate cu ceea ce s-a spus la începutul cuvântului, Isaac recunoaşte în cel smerit trăsăturile lui Adam dinainte de cădere, cu alte cuvinte înainte de păcatul pe care Isaac şi mulţi alţi autori creştini îl amintesc drept păcat împotriva smereniei604.

Păcatul lui Adam a introdus în lume un element de dizarmonie şi, acel păcat fiind unul al înălţării de sine, cel smerit reface oarecum o situaţie edenică. Iată de ce, cum se spunea la început, smeritul e întâi de toate omul potrivit planului lui Dumnezeu, cu alte cuvinte cel care îşi acceptă umanitatea aşa cum a vrut-o Dumnezeu. Animalele „simt”, spune Isaac, că din cel smerit „se răspândeşte acea mireasmă ce se răspândea din Adam înainte de cădere (când s-au strâns împrejurul lui şi le-a pus lor nume în rai) [cf. Fc 2, 20]. E mireasma care s-a luat de la noi şi pe care ne-a înnoit-o şi ne-a dat-o iarăşi prin venirea Lui, Iisus. Aceasta este buna-mireasmă ce se răspândeşte ca un mir din neamul oamenilor [cf. 2 Co 2,15].

Şi iarăşi se apropie de reptilele aducătoare de moarte şi îndată ce se apropie de ele cu simţirea mâinii lui şi aceasta se atinge de trupul lor, asprimea şi tăria veninului lor pricinuitor de moarte încetează şi le sfărâmă în mâini ca pe nişte lăcuste. Se apropie de oameni, şi aceştia privesc la el ca la Domnul. Dar ce vorbesc de oameni? Chiar dracii, cu asprimea, cu răutatea, cu mândria cugetului lor, când se apropie de el, se fac una cu pământul. Şi toată viclenia lor se prosteşte şi uneltirilor lor se destramă şi răutăţile lor
se opresc”605.

Chiar şi demonii sunt „restabiliţi” în această ordine cosmică, pe care smeritul o face cu putinţă, chiar dacă numai cu anticipaţie.

Smerenia naşte pace pentru că îl face pe om în stare să suporte orice contradicţie a vieţii ca şi cum aceasta n-ar mai avea putere, pentru că nu mai are acea rădăcină de care se prindă, şi anume orgoliul şi respectul de sine; de aceea Isaac spune:

„Dacă eşti cu adevărat smerit, ne te tulbura când eşti defăimat, ci ia asupra ta cuvântul rău despre tine şi nu te îngriji să-i convingi pe fiii oamenilor că lucrurile stau alt fel, ci mai degrabă cere-le iertare. Unii au luat asupra lor faima rea a curvie, alţii s-au împovărat cu învinuiri de adulter fără să fie vinovaţi”606.

Smerenia se măsoară atunci cu capacitatea proprie de a suporta răul şi batjocura; şi, mai adânc, cu capacitatea de a percepe umilirea ca izvor de slavă. Dacă adevărata cunoaştere e să ştim „să tragem viaţă dinăuntrul morţii”607, adevărata smerenie e să privim umilinţele drept izvor de slavă, pentru că „de unde înfloreşte smerenia de acolo izvorăşte slava”608. Aceasta e experienţa întrupării, care e viaţa care se naşte din moarte şi slava ca rod al smereniei, sau smerenia care devine ea însăşi slavă. Nu e poate deloc întâmplător că în nici o altă temă tratată de Isaac nu e atât de prezent motivul hristologic ca în smerenie. De altfel, smerenia e împreună cu blândeţea, singura calitate pe care, potrivit Evangheliilor, Iisus şi-a atribuit-o în mod explicit: „învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima” (Mt 11, 29).

S-a spus la început că smerenia nu e lipsă de voinţă, nici atitudine docilă şi blândă, ci un mod de a fi profund care atinge mai întâi Intelectul şl inima. Dar chiar şi în această
„smerenie autentică”, care atinge puterile de viaţă ultime ale omului, Isaac sesizează trepte grade şi afirmă:

„E o smerenie care vine din frica de Dumnezeu şi este una care vine din dragoste de Dumnezeu. Unul se smereşte din frică de El, iar altul din bucuria de El. Pe unul îl urmează sfiala mădularelor, rânduială în simţuri şi o inimă mereu zdrobită, pe celălalt însă o mare lărgime şi o inimă care înfloreşte şi nu mai poate fi stăvilită”609.

Amândouă aceste smerenii sunt autentice şi îşi dau rodul lor, chiar dacă se deosebesc una de alta.

 Monah Sabino Chialà

Fragment din cartea "Isaac Sirianul - asceza singuratica si mila fara sfarsit", Editura Deisis

Cumpara cartea "Isaac Sirianul - asceza singuratica si mila fara sfarsit"

Note:
581 Un scurt, dar interesant studiu pe această temă e: G.J. MANSOUU, „Humility according to St. Isaac of Nineveh”, 1995.
582 ISAAC, Partea II, cuv. 18, 8-10. Cf. şi MACARIE, Omiliile duhovniceşti 12,3; 27,21.
583 ISAAC, Partea I, cuv. 82.
584 Ibid.
585 Despre relaţia smerenie-întrupare, a se vedea şi Teodor al Mopsuesliei (TEODOR AL MOPSUESTIEI, Omilia catehetică 7, l); şi MACARIE, Omiliile duhovnicesti
586 ISAAC, Partea I, cuv. 82.
587 Ibid. [FR X, p. 110, cuv. 20].
588 lbid. [ibid., p. 111].
589 ISAAC, Partea II, cuv. 18, 6. Ibn as-Salt rezumă: „Smerenia se naşte din cunoaşterea lui Dumnezeu şi de noi înşine” (IBN AS-SALT, Trei scrisori despre asceză şi viaţa de obşte 24).
590 ISAAC, Partea I, cuv. 8.
591 Ibid., cuv. 34 [FR X, p. 86-87, cuv. 16].
592 „Cel lipsit de smerenie e lipsit şi de desăvârşire, şi cel lipsit de desăvârşire e încă temător şi de aceea vrăjmaşul nu mai are putere asupra lui, căci cetatea lui nu e păzită cu drugi de fier şi încuietori de aramă [...]. Fără smerenie osteneala omului nu poate fi pecetluită, pe înscrisul eliberării lui nu e pusă încă pecetea Duhului, el este încă rob şi osteneala lui nu e mai presus de frică. Fără smerenie osteneala sa nu e întărită” (ISAAC, Partea I, cuv. 8 [FR X, p. 115, cuv. 2l]).
593 ISAAC, Partea II, cuv. 3, Capitole II, 94. Despre relaţia smerenie-bunuri duhovniceşti, cf. şi MACARIE, Omiliile duhovniceşti 41, 3.
594 De exemplu: „Ascultă adevărul acestui cuvânt: până ce nu vei găsi smerenia, vei fi ispitit mai mult decât orice de lâncezeală [akedie]. Aceasta va naşte în tine gânduri neîncetate, şi ţi se va părea că toate lumea îţi poartă pică, în vreme ce, dacă priveşti bine la ce se întâmplă, tu nu eşti bun. Din această pricină ţi se va părea că totul se întâmplă pe dos” (ISAAC, Partea II, cuv. 3, Capitole IV, 97 [D, p. 236]; cf. şi Partea II, cuv. 37, 2).
595 „Leacul tuturor acestora este unul. Şi în mâna acestuia află cineva îndată mângâierea în sufletul său. Şi care este acesta? Smerita cugetare a inimii. Fără aceasta nu poate surpa cineva zidul acestor rele, ci le face mai degrabă să-l copleşească. [...] Căci pe măsura smeritei tale cugetări, ţi se dă ţie şi răbdarea în necazurile tale. Şi după răbdarea ta se uşurează şi greutatea necazurilor tale şi vei dobândi mângâiere. Iar după mângâierea ta, se măreşte dragostea către Dumnezeu. Şi după dragostea ta, se măreşte bucuria ta în Duhul Sfânt” (ISAAC, Partea I, cuv. 39 [FR X, p. 247, cuv. 46.]).
596 „Câtă vreme străbaţi toate odăile virtuţii nu vei da de liniştire din agitaţii, nici odihnă din prigoane, până ce nu vei fi ajuns în odaia smereniei'' (ISAAC, Partea I, cuv. 33).
597 ISAAC, Partea I, cuv. 72 [FR X, p. 257, cuv. 49]. Evagrie zice: „Unite cu smerenia, nevoinţele sunt folositoare, dar fără smerenie sunt foarte vătamătoare”; şi: „Dreptatea oamenilor nu stă într-o ispravă mare, ci într o smerenie mare. Căci fapta trufeşte, dar smerenia îndreptează. Nu fapta naşte smerenia, ci smerenia naşte fapta”; şi: „Fără smerenie, zadarnică e osteneala răbdată de toţi fraţii în nevoinţele lor. Căci aşa cum rădăcinii tuturor relelor pentru creştini e trufia, tot aşa pricina tuturor celor buni e smerenia” (EVAGRIE, Despre smerenie; MUYLDERMANS, Evagriana Syriaca, 19 p. 110-111).
598 ISAAC, Partea 1, cuv. 72.
599 Ibid., cuv. 5.
600 Ibid., cuv. 6.
601 Sau, altfel vocalizat: „dispreţuieşte”.
602 ISAAC, Partea I, cuv. 82.
603 Ibid. în acest pasaj Isaac se opreşte şi asupra unor detalii ale relaţiei om-animale, ca, de exemplu, atunci când zice ca fiarele sălbatice „vin la cel smerit ca la stăpânul lor, îl mângâie cu cozile lor şi îi ling mâinile şi picioarele”.
604 Cf. ISAAC, Partea III, cuv. 5.
605 ISAAC, Partea 1, cuv. 82 [FR X, p. 108-109, cuv. 20].
606 Ibid., cuv. 6. E probabil o trimitere la întâmplarea lui Macarie Egipvecin că e tatăl copilului pe care-l purta în pântec. Macarie n-a opus nici o rezistenţă acestei calomnii, ba chiar şi-a sporit producţia zilnică de coşuri pentru a întreţine din câştig şi fata şi copilul ei; numai când aceasta a recunoscut adevărul, Macarie a plecat în deşert (cf. Apoftegmele Părinţilor, Seria alfabetică, Macarie Egipteanul l).
607 Cf. supra p. 174.
608 ISAAC, Partea I, cuv. 5.
609 Ibid., cuv. 50 [FR X, p. 300, cuv. 58].

 

• Mandria cea fara de minte
  Publicat in : Credinta
• Mandria
  Publicat in : Pilda zilei
• Smerenia si mandria
  Publicat in : Credinta