Smerenia este o năzuință în Ortodoxie, o virtute râvnită de monahi, de asceți, de creștinii cu aspirații spre o viață îmbunătățită...
În ortopraxia curentă, cotidiană, toți, mai mult sau mai puțin, facem exerciții de smerite cugetări, care nu pot fi confundate cu smerenia autentică...
Numai că mulți se aleg doar cu smerita cugetare de moment, nu cu smerenia adevărată, cea care te pătrunde până-n măduva oaselor și în fiecare celulă...
Nu-i totuna smerenia cu smerita cugetare de circumstanță, care se manifestă conjunctural, nefiind trăsătură de caracter, pentru că nu face parte din avutul tău ontologic, din acel a fi smerit sau sunt smerit, ci doar din recuzita ta de vreme rea, un fel de umbrelă sau pelerină de ploaie...
Cum îi spune și numele smerita cugetare se referă la minte, la partea cugetătoare. Dacă, însă, nu este cuprinsă mintea pe de-a întregul de smerenie, tot timpul și neîntrerupt, ci doar secvențial, parte fiind semeață, parte smerită în funcție de împrejurări, nu putem vorbi de smerenie.
Smerenia are de a face cu inima :
Duhul umilit, inima înfrântă și smerită, Dumnezeu nu o va urgisi. (Ps. 50)
Toate virtuțile își au rădăcina în inimă...
Dacă inima este smerită, este și omul...
Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. (Matei 11, 29)
Cu inima spune Hristos...
Bunacuviința ortodoxă se pliază natural și firesc pe un comportament smerit, impregnat de modestie...
Smerenia este de bun simț; ea dă măsura lucidă a lucrurilor, fiind o imensă luciditate cum o definea Mitr. Antonie Plămădeală. (Tradiție si libertate în Spiritualitatea Ortodoxă)
Cum ajungem la smerenie sau cum trecem de la smerita cugetare la smerenia autentică, că antrenamente pe această direcție facem fiecare, cum spuneam, dar nu ajungem cu adevărat la adâncul de smerenie; unii se smeresc doar din gură, alții se îmbracă în haina smereniei, pentru alții e doar poză...
Dar toate aceste manifestări smerite sunt pe dinafară, nu pe dinăuntru, în inimă și în minte...
La smerenie nu poate ajunge omul care se iubește pe sine...
Lepădarea de slava iubirii de sine ar fi primul pas...
Apoi smerenia nu este rodul doar al ascezei; asceza te duce doar la smerite cugetări despre sine, dar atât...
Nici retragerea în singurătate, nu este suficientă... Cu cine să te mai compari, față de cine să te smerești când ești singur? N-au căzut și pustnici?
Care este calea dobândirii acestei virtuți creștine?
Părinții Bisericii vorbesc de trepte ale smereniei...
De exemplu, Sf. Siluan zice că : Smerenia de început este cea care vine din gândurile la păcatele săvârșite, din pocăință, dar cea mai adâncă și desăvârșită smerenie este smerenia lui Hristos, care e un dar al Duhului Sfânt.
Alți Părinți spun că: Necazurile, încercările, ispitele sunt iarăși pricini de smerenie ; cu alte cuvinte smerenia care se naște din îndurarea năpastelor (Păr. Proclu) , anume acele împrejurări care cumva ne smeresc, conștientizând neputințele, slăbiciunile și limitele noastre...
Sf. Ioan Scărarul zice că : Adesea și mândria este pricină a smeritei cugetări (Filocalia 9). Păi cum să nu!? ; și în Sf. Scriptură se spune că: Acela care se înalță pe sine se va smeri
Adică nu-ți aparține inițiativa de a te smeri, pentru că tu te mândrești, dar pentru semeția ta are leac Dumnezeu care stă mândrilor împotrivă, iar celor smeriţi le dă har.
(Iacov 4, 6)
Smerita cugetare pe care și-o scornește omul după bunul său plac este alcătuită din fel de fel de nenumărate tertipuri prin care trufia omenească se străduiește să capete slava smeritei-cugetări de la lumea oarbă, lumea care iubește pe ale sale, de la lumea care preamărește viciul atunci când viciul își pune masca virtuții ( Despre Înșelare - Sf. Ignatie Briancianinov).
Ești smerit când ești smerit tot timpul, în toată vremea, în fața oricui, oricând și cu oricine...
Smerenia se naște din comuniune, din interacțiuni, în împrejurări concrete...
Când îți este tot una: lauda și dojana, paguba și câștigul (Sf. Siluan Athonitul)
Se verifică mai ales când ești prigonit, când ești ocărât, când ești nedreptățit...
Când sari ca mușcat de șarpe din orgoliu rănit, când reacționezi la dojană cu împotrivire, când nu ești capabil să recunoști că altu-i mai bun, mai deștept, mai virtuos, când te întristează darul, calitățile altuia, când ești nemulțumit că nu ți s-a dat ce ți se cuvine, când aștepți recunoaștere, laudă de la toți, când judeci pe altul, când nu știi să dai dreptate celui care are dreptate, când invidiezi, când ții la propria imagine mai mult decât la sufletul aproapelui, când nu accepți batjocura, critica sau altă opinie, când nu știi să faci ascultare decât față de cei mari, fără să asculți și pe cei mai mici, nu te amăgi, omule, că ai dobândit smerenie, poate nici smerita cugetare...
Smerenia este o imensă dragoste de Dumnezeu și de aproapele, când vezi toată măreția lui Dumnezeu, dar și chipul Lui din semenul tău și valoarea incomensurabilă a fiecărui suflet ...
Pr. Alin-Cristian Preotu
Despre autor
Pr Alin-Cristian Preotu
Senior editor
112 articole postate
Publica din 01 Ianuarie 2012
-
Mandria cea fara de minte
Publicat in : Credinta -
Mandria
Publicat in : Pilda zilei
-
Smerenia si mandria
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.