Pentru ca traim ca si cum am fi aparut dintr-o pura intamplare, rod al unui act dezinteresat, rece; pentru ca nu mai putem pastra in suflet macar o picatura de inocenta, de sfintenie, de curatenie sufleteasca; pentru ca nu mai suntem in stare sa ne iubim si ne-am indepartat unii de altii , chiar de noi insine, nemaiputand sa ne toleram, nemaidorind sa ne ascultam, sa ne intelegem; pentru ca nu ne mai putem ierta; pentru ca nici copiii nu mai au suflet de crin si pentru ca ne uram, m-am gandit ca la toate acestea nu poti sa raspunzi decat cu o nesfarsita, coplesitoare, arzatoare iubire.
Solutia iubirii este singura, caci doar ea mai poate da fiintei umane puterea de a se depasi pe sine insasi, de a se lepada de starea de resemnare, de blazare, de mediocritate care-l stapaneste. Si ma gandesc la acea iubire care sfinteste , care curateste, care da speranta, care lumineaza, care readuce omului in suflet sfintenia, puritatea, pacea si linistea, care-i daruieste sensul de a fi nu un idivid, ci o persoana, cu importanta, valoare ei intrinseca, cu particularitatile ei. Caci, nu suntem toti la fel, ci atat de diferiti si datori suntem a ne accepta unii pe altii, a ne primi unii pe altii, a convietui prin dragoste...
Cand ma gandesc la iubire, imi amintesc de bucuria interioara si exterioara, de accesele de fericire, de entuziasm, prospetimea, eleganta, nobletea si, de ce nu, romantismul incurabil al celor atinsi de aceasta binecuvantata stare de a fi si a trai.
Iubirea, mai mult decat toate este sarbatoarea sufletului omului, lumina din mijlocul noptii care ne impiedica sa orbecaim, focul care topeste raceala urii, a neiubirii dintre oameni, forta de a sacrifica , de a jertfi egoismul, confortul, ignoranta sau dispretul nostru pentru semenii nostri, pentru lume in general, daruind un gest, doar un gest , sau poate un cuvant ca o binecuvantare, ca o mangaiere.
Pacea din mijlocul celui mai crancen razboi, putinta de a spune nu cand toti spun da pacatului, patimilor, a pervertirii conditiei de om. E un sentiment iubirea, dar e mult mai mult: sansa, onoarea demnitatea de a alege sa nu minti, sa nu furi, sa nu ranesti, sa nu ucizi, sa nu distrugi, sa nu batjocoresti, sa nu dispretuiesti nu dintr-o obligatie, nu dintr-o datorie , ci din dragoste pentru cel, cei de langa tine, oameni, animale sau flori.
Iubirea e o stare, fericita, luminoasa care-ti da putinta de a vedea pe cel de langa tine, din fata ta ca purtand in sine, pastrand in sine chipul lui Hristos; de a-l privi pe omul din fata ta, de a-l cinsti ca pe un hristofor.
Solutia iubirii este cea mai la indemana pentru oricare dintre noi, pentru ca nu ne obliga decat la a ne deschide sufletul pentru a primi lumina, caldura dragostei Celui fara de inceput, Dumnezeu Cuvantul, Domnul nostru Iisus Hristos. Dumnezeu ne daruieste fiecaruia iubirea, ne-o sadeste in suflet pentru ca noi la randul nostru s-o daruim lumii.
Si o daruim lumii cand intrebarilor smintitoare si ispititoare le dam raspunsuri facatoare de pace si senine; cand cuvintelor pervertite, murdare le redam poezia, sfintenia care le definesc sensul si rostul. Prin putinta de a ierta celor care ne-au gresit, prin faptul ca alegem libertatea si nu robia , prin forta de a respinge compromisurile indoielnice, iluzorii facute adesea in numele realismului, a pragmatismului...
Cel mai frumos lucru pe care-l poti face din iubire: in mod simbolic sa-ti sufleci manecile hainei si sa depui efortul de a urni caruta semenului tau impotmolita in noroiul dezgustator, cu riscul de a-ti murdari vestmintele alese, curate. Gestul acesta face posibila rezonarea dintre sufletele oamenilor, le apropie, le imblanzeste si le sfinteste, facand ca starea de iubire sa devina molipsitoare, pilda de urmat si de altii...
Cand omul nu mai iubeste, isi pierde ratiunea de a fi, de a trai, viata sa curgand intr-un mod nefericit, ca o amara, nedorita povara,calvar preinchipuind iadul pe pamant.
Practic, omul neiubind, poate din nestiinta sau reavointa, isi pierde poezia, farmecul, nobletea cu care a fost inzestrat. Isi iese din fire negand tot ceea ce i-a dat viata si sens. Omul fara Dumnezeu, omul fara cuvant, ratacit din calea adevarului, creand surogate, iluzii, o lume paralela, ireala, o viata falsa, caci, in fiecare clipa a unui astfel de mod de a trai, ceva din el,din sufletul sau, moare, se risipeste. Lumina din launtrul sau, preinchipuind sufletul, se stinge treptat , lasand loc saraciei spirituale, intunericului, robiei humei, trupului desconsiderat, folosit doar pentru a sluji unor capricii , iluzorii stari de satisfactie, de placere, adesea confundate cu fericirea.
Intunericului nu-i poti raspunde decat cu lumina, frigului cu caldura, cuvintelor de ocara cu binecuvantari si, mai ales, tutoror celor ce fac din noi niste oameni tristi, obositi, dezamagiti si deznadajduiti nu le poti aminti decat de bucuria interioara asemanatoare unei lumini nestinse, unei sperante nemuritoare, unei icoane vii in sufletul omului daruite, sadite de Iisus Hristos.
Daca omul s-ar gandi o clipa pe zi cu adevarat la Dumnezeu si, mai ales daca si-ar deschide inima si i-ar incredinta-o Lui macar o secunda, ar castiga poate, fara sa stie, fara sa viseze sau sa banuiasca o binecuvantare divina, un ajutor sau chair raiul. Doar talharul cel bun atat de putin a facut, dar atat de important a fost gestul sau, atat de bune cuvintele sale, incat a fost primit in rai...
Iar noi, prea obositi de miscarea vietii si a lumii de zi cu zi, miscare lipsita de sens si devoratoare de energii, de suflete, de sperante si de frumusete uitam sa mai iubim, nu mai avem timpul, rabdarea, starea de a raspunde acesteia cu iubirea noastra, cu sensibilitatea si credinta noastra, cu pacea si bucuria noastra interioara izvorate din micile si ignoratele lucruri ale vietii: un rasarit de soare, nasterea unui copil, o rugaciune, o floare, un zambet, un gest altruist de ajutor , de binefacere, poate impacarea a doi oameni certati.
Si, oricat de repede si de cinic s-ar misca lumea si viata noastra, exista un adevar care nu poate fi negat, ignorat, distrus: Iisus Hristos s-a rastignit pentru noi, a patimit pentru noi, iar chipul, imaginea iubirii desavarsite, coplesitoare, nesfarsite, care-l poate scula din morti pe oricare din cei adormiti, care-l poate sensibiliza si converti pe cel mai nesimtitor dintre oameni, care-l poate sfinti, il poate ridica, inalta pe cel mai pacatos dintre pacatosi este Domnul nostru Iisus Hristos pe cruce, patimind pentru a ne rascumpara, pentru a ne reda viata, statutul de oameni.
Traian Calistru
Traian Calistru
-
Iubirea crestina si sfarsitul lumii
Publicat in : Religie -
Deosebirea intre iubirea crestina si dreptatea omeneasca
Publicat in : Credinta -
Iubire si dreptate
Publicat in : Editoriale -
Drum initiatic
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.