L-am cunoscut pe părintele Proclu din vremea studenţiei. Am simţit chiar de prima dată când l-am văzut un ajutor de la el şi am remarcat că, de fiecare dată când ne spunea ceva, parcă ne dădea şi puterea să punem în practică ceea ce ne învăţa. Lucrul acesta l-am observat şi la părinţi foarte îmbunătăţiţi, cum ar fi părintele Cleopa sau părintele Iustin, care atunci când îţi dădeau un sfat sau te învăţau ceva, iţi dădeau şi puterea să pui în practică ceea ce auzeai. La părintele Proclu m-a impresionat foarte mult dragostea lui faţă de oameni. Această iubire deosebită pentru oameni îl făcea să se roage cu multă putere pentru toţi cei care veneau la el. Am observat cu câta dragoste îi primea şi cu câtă zdrobire de inimă se ruga pentru nevoia şi durerea fiecăruia. Avea de Sus darul de a înţelege nevoile celorlalţi, pentru că mulţi nu reuşeau să işi spună durerea sau necazul lor sau nu îşi cunoşteau patimile şi neputinţele.

Parintele Proclu le vedea, le înţelegea sau i le descoperea Dumnezeu, nu ştiu cum să spun, dar am observat şi la mine şi la alţii, că ştia problema fiecăruia şi cu delicateţe vorbea ca despre sine, ca să nu jignească pe cineva sau să nu-l supere vorbindu-i direct despre o patimă sau o neputinţă a sa. Vorbea ca despre sine: „Uite, pe mine mă supără lucrul ăsta, fac aşa, mă comport aşa", astfel încât fiecare se putea regăsi în cuvântul său fără să fie mustrat sau dat pe faţă pentru ceva. Un alt dar al părintelui era acela că lua seama la fiecare om şi găsea o soluţie de rezolvare a problemelor cu sfaturi simple, nu cu lucruri complicate - cu lumânări, acatiste sau canoane, ci cu nişte sfaturi practice, foarte uşor de realizat, dar care reuşeau să îi schimbe viaţa omului.

Ne puteţi exemplifica concret câteva sfaturi de acest fel? Da, va dau un exemplu: atunci când cineva era întristat pentru necazurile provocate de cei din jur, îi spunea simplu: „Fii atent., de fiecare dată, să te vezi tu vinovat şi să încerci să te osândeşti pe tine nu pe celălalt!” Un sfat extrem de simplu, dar care te scotea din starea de judecata asupra aproapelui şi te punea în starea de a vedea că tu ai greşit faţa de cel care te-a supărat. Va daţi seama cum, printr-o simplă schimbare a gândului, îţi schimba şi starea, din judecător în penitent, iar asta ajuta foarte mult pentru îndreptarea situaţiei.

De asemenea, am avut ocazia să călătoresc cu el de câteva ori şi să ne vedem în mai multe situaţii şi am observat că era de o smerenie desăvârşită, ca la Pateric.

Intotdeauna se punea pe sine mai prejos, îi cinstea pe toţi şi nu se socotea pe sine în faţa celorlalţi.

L-am cunoscut ani de zile şi în situaţii extraordinar de grele: a fost bolnav, a căzut, a stat izolat cu zilele şi nu mai putea să meargă. Dar nu s-a plâns niciodată, întotdeauna mulţumea lui Dumnezeu şi chiar râdea puţin, aşa pe sub mustaţă, spunând: „A, asta e puţin, asta e puţin...” Acesta era cuvântul lui de fiecare dată. M-a uimit şi o situaţie in care, mergând împreună, eu fiind cu mai puţin de jumătate din vârsta lui, nu mai puteam să sufăr osteneala şi mă plângeam, însă el nici măcar nu a deschis gura.

Atunci când durerea şi necazurile celorlalţi îl impresionau foarte tare, se ruga cu atâta zdrobire, încât simţeam că se cutremură clădirea în care ne aflam şi chiar pământul întreg parcă se cutremura, aşa o putere avea în rugăciune. Nu făcea tot timpul aşa, dar când era sensibilizat de necazul celorlalţi, intra într-o rugăciune ce cuprindea pe toţi. Cel puţin jumătate de oră eram ca muţi şi blocaţi, de parcă am fi fost în contact cu altă lume. Aşa o zdrobire de inima avea.

Spuneam de fiecare data ca, omul asta nu înviaza trupul, dar inviaza sufletul, pentru că un suflet zdrobit si fara nicio nădejde, pleca de la ei zburând, zburând. Am văzut şi eu, mi-au povestit şi mulţi alţii, ca nici nu-ţi mai venea să pleci când te scotea din starea in care te aflai. Când plecam de la parintele, ne simţeam uşuraţi parcă ne lua suferinţa cu care mergeam la el şi ne deschidea ochii sa îl vedem pe Dumnezeu. Consider că acestea au fost cele mai mari virtuţi ale lui: dragostea şi puterea aceasta de a-l înţelege pe om, de a-l putea ajuta fară să-l jignească, fară sa-l supere, de a-l ridica şi de a-l pune din nou pe picioare.

De asemenea, spunea adesea: „Cine vrea să îl aibă pe Dumnezeu, de tată, să aibă Biserica de mamă". Părintele îi îndemna întotdeauna pe oameni să meargă la preot sa se spovedească şi să ia dezlegare şi ajutor. El însuşi împlinea sfaturile pe care le dădea, pentru că se spovedea şi se împărtăşea regulat.

Intorcându-mâ la spovedanie, cred că, în smerenia lui, m-a ales pe mine ca duhovnic, deşi eu sunt cei mai slab preot din eparhie, cu pregătire minimă, intr-o parohie mică şi săracă. In privinţa relaţiei dintre noi, vă daţi seama ca eu eram cel care învăţam de la el, cel care tot. timpul eram ajutat şi sprijinit. Cu toate acestea, părintele având şi el, ca orn, micile lui greşeli, de fiecare oara se străduia să se spovedească, să se mărturisească, şi vă spun că de multe ori atunci când se mărturisea, era exact ca atunci când se ruga, cu aceeaşi zdrobire de inimă, socotindu-se pe sine cel mai din urma. De fiecare dată spovedania lui era exact ca o rugăciune, ca şi cum s-ar zdrobi si ar muri acolo...

Era marcat de suferinţa celorlalţi şi cred că de asta avea şi o sensibilitate deosebită şi putea să-i înţeleagă şi să-i primească pe toţi fară să îi judece. Era marcat de suferinţa din lumea de astăzi. Adeseori repeta: „Vai, vai, vai, vai", dar spunea şi aceste cuvinte: „îi fericesc pe cei care au duhovnic, îi fericesc pe cei care au duhovnic!", pentru că vedea zbuciumul celor fără un povaţuitor duhovnicesc, fără un om cu experienţa care sa îi poată ajuta. Vedea starea aceea de rătăcire a oamenilor, care sunt preocupaţi de multe alte lucruri şi ajung să fie în multă suferinţă. Aşadar, era foarte sensibil la suferinţa celorlalţi, la durerile lor şi avea dragostea asta faţă de aproapele, care ii tăcea să-i poată primi pe oameni. Pentru că este foarte greu sa poţi primi şi să stai de vorbă cu un om, e foarte greu. Iar când vin oameni cu necazuri, cu dureri, cu suferinţe, lucrurile astea sunt apăsătoare şi sunt greu de purtat. Ei bine, părintele le purta pe toate cu dragoste de oameni.

Preot Ovidiu, duhovnicul părintelui Proclu (Neamţ)

Fragment din cartea "File de pateric. Parintele Proclu"

Cumpara cartea "File de pateric. Parintele Proclu"


 

• Acatist de pocainta pentru iertarea pacatelor
  Publicat in : Acatiste
• Spovedania si iertarea pacatelor
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: