Tablou de iarna
O zi alba intr-un Bucuresti gri, o lume alba cu umbre negre. Orasul a cazut sub asediul iernii. De doua zile ninge si viscoleste incontinuu, spre disperarea oamenilor. Umbrele negre care fug pe strazile albe, printre nametii de zapada, cautandu-si drumul spre casa suntem noi oamenii - care ne plangem ca ninge in luna "februarie".
Dincolo de iarna si de ninsorile care ni se par infinite si dincolo de depresiile pe care ni le creeaza albul infinit sau ni le creem singuri... cred ca se ascunde ”altceva”: frica de schimbare - eterna schimbare... prin care cu totii suntem sortiti sa trecem. De fapt pe noi nu ne sperie ca “ninge alb” sau “ninge gri” - ca in poezia lui Bacovia, pe noi ne sperie schimbarea... inevitabilul. Ne ascundem dupa muntii de zapada si vrem sa ne pierdem pe aripile vantului de afara.
Trebuie sa invatam sa acceptam schimbarea din viata noastra ! Cu totii ne schimbam la un moment dat! In viata fiecaruia dintre noi exista o iarna care ne-a nins sufletul... transformandu-ne in oameni de zapada. Odata ce iarna a trecut cu ninsorile ei cu tot, unii dintre noi, oamenii de zapada ninsi de traumele vietii, ne topim sub soarele cald al primaverii... lasand sa intre un alt anotimp in sufletele noastre ! Dar nu toti oamenii se topesc... unii prefera sa ramana de gheata. Acestia sunt usor de recunoscut in orice anotimp: iarna ii sperie, zapada ii deprima... le este frica sa-si aminteasca de iarna din sufletele lor, vara se ascund de soare - de frica sa nu se topeasca.
Ma uit pe fereastra si incep sa observ oamenii urmariti de viscol... si ma intreb: oare cati dintre ei sunt oameni de zapada? Poate ca poarta masti negre - pentru a isi ascunde mantia alba. Acestia sunt oameni care nu au reusit sa treaca peste traumele vietii, traume ce i-au marcat, facandu-i sa se inchida in ei si sa se piarda in viscolul iernii din sufletele lor.
Cheia depasirii unei trauma este acceptarea, fie ea acceptarea pierderii unei fiinte dragi, a unei slujbe, unei boli crunte, etc. Secretul sta in forta noastra interioara de a ne accepta destinul cu tragediile si bucuriile lui, de a merge mereu mai departe.
In urma unei traume, care ne marcheaza, schimbandu-ne, cei mai multi dintre noi ne inchidem in propiile noastre suferinte. Acceptarea propiului destin... suna asa de frumos, dar uneori este atat de greu sa intelegem. Poate suna absurd sa ii spun unei mame care si-a pierdut copilul ca totul se intampla cu un scop in viata, ca trebuie sa-si accepte destinul, un destin crud, care i-a luat poate tot ce avea mai scump. Eu cred ca oamenii au mai multa putere decat isi pot imagina. Depinde de noi, de credinta noastra in viata, in Dumnezeu. Evenimentele majore din viata noastra mereu au adus schimbari in bine sau in rau... eu observ - sau prefer sa cred asta - ca am evoluat in bine in urma lor si nu am decazut.
Puterea de a trece peste crizele din viata noastra, de a ne accepta destinul, de a mai merge mai departe are un nume: credinta. Eu cred ca dincolo de noi, de mastile noastre albe, negre sau gri, credinta este cea care ne ghideaza in viata, care ne salveaza. Credinta inseamna dragoste si speranta... inseamna viata. Va puteti imagina o lume fara vise, fara speranta? (Eu vad o astfel de viata ca o pata mare neagra... si atat.)
Revenind la tabloul iernii in care am pictat orasul in alb cu umbrele lui negre, vreau sa mai adaug cateva nuante de rosu, galben si mov... voi picta alte masti de oameni... “colorati” ! Putina culoare intr-o lume gri va da viata tabloului meu! O pata de culoare sunt si eu... ma voi picta aproape de o umbra neagra... nu ma voi picta deasupra ei si nici mai jos, ci ma voi picta alaturi de ea ca sa ii intind o “mana” dandu-i din culoarea mea. Eu - pata de culoare (mov - cred) - vreau sa ma contopesc cu umbra neagra de langa mine. Vreau sa ii imprumut din nuanta mea... pentru ca si eu am fost candva o umbra neagra intr-o iarna grea... dar eu nu m-am pierdut, am avut puterea sa ma ridic si sa-mi colorez viata.
“Fii schimbarea pe care vrei s-o vezi in lume!”, spunea Ghandi. Cu totii vrem o lume mai buna, dar nu facem nimic pentru a o schimba. Ar trebui sa incepem prin a ne schimba noi insine si apoi sa ii ajutam pe cei din jurul nostru si impreuna sa schimbam lumea! Intinde-i mana omului de langa tine care sufera, care este singur, da-i din culoarea ta, din iubirea ta... din credinta ta. Mana de la mana vom nunata umbrele negre de langa noi... si astfel vom deveni o lume mai colorata, o lume mai buna! Trebuie sa ne ajutam si sa ne iubim aproapele, sa il facem sa inteleaga ca toti oamenii sunt egali in fata destinului, incercarile vietii pe toti ne lovesc, nu exista preferati ai sortii... doar nuantele difera. Sa il invatam ca orice lucru in viata se intampla cu un scop... sa ii povestim ca si noi am cazut de atatea ori, apoi ne-am ridicat din nou si iar am cazut si iar... si iar... Viata noastra este un sir de intamplari neprevazute... nu trebuie sa uitam niciodata ca noi suntem liberii arbitrii ai vietii noastre, ca suntem pictorii propiului nostru destin... pensula este la noi, mai trebuie doar sa ne gasim culorile.
Ma uit din nou pe geam... este deja noapte. Intunericul noptii s-a amestecat cu albul zapezii, imprastiata de viscol pe stazile gri. Somnul incepe sa puna stapanire pe fiinta mea... am sa ma pun sa dorm... vreau sa–mi pictez un vis in mov !
Mirela Irindea
Mirela Irindea
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.