Tatal ceresc - Dumnezeire izvoratoare

Tatal ceresc - Dumnezeire izvoratoare Mareste imaginea.


Tatal ceresc - Dumnezeire izvoratoare
(CA IZVOR AL DUMNEZEIRII SI IUBIRII)

Acest Nume Dumnezeiesc apare in teologia Sfantului Dionosie Areopagitul (sec. V) fie in formularea: "Iar singurul izvor al Dumnezeirii celei mai presus de fire este Tatal" (II, 5) fie intr-o alta: "Tatal este Dumnezeire izvoratoare" (II, 7). Avem in fata o fericita sinteza patristica in care Dumnezeu este slavit ca Tata si in acelasi timp ca Izvor al Dumnezeirii; prin urmare, este marit impreuna cu Fiul si cu Duhul Sfant ca Treime de o fiinta si nedespartita, ca mister si ultima finalitate a fiintei.

In acest duh se exprima si Sfantul Vasile cel Mare, numindu-L pe Tatal "radacina si izvor al Fiului si al Sfantului Duh" (Omilia 24, 4).

Pe deasupra, si toti Sfintii Parinti, inca din secolul al IV-lea, cel supranumit: "triadologic" si "de aur", subliniaza aceeasi credinta fundamentala in formularea: "Monarhia Tatalui".

Prin urmare, Tatal este conceput (vazut) ca izvor personal al Dumnezeirii si al iubirii, de vreme ce este de neconceput unitatea fara iubire.

Aceasta este in mod precis marturia fundamentala a Sfintei Ortodoxii. Aceasta ne invata, in constiinta noastra crestina si umana in general, cum ca Dumnezeu se descopera in misterul Sau profund ca Tata, ca principiu personal, ca Treime, ca unitate si comuniune a Persoanelor.

S-a vorbit despre legatura spirituala a lui Dionisie cu traditia lui Plotin. Insa, conceptia operei lui Dionisie - Corpul areopagitic - este de inspiratie biblica. Dionisie nu-L considera pe Dumnezeu ca "impersonal", cum Il concepe Plotin, ci ca pe Tatal - Izvor al tuturor, pe Tatal ca principiu personal.

In gandirea lui Dionisie si a Parintilor rasariteni, Dumnezeu este Unul personal. Iar Dionisie ajunge la aceasta marturie pornind de la principiul de inspiratie biblica: "unitate - deosebire". Considerand si sprijinindu-se pe acest principiu al unitatii si deosebirii marturisit de Sfanta Scriptura, el insusi denumeste mai intai, urmand Sfanta Traditie, "numele nedeosebite" care se refera la intreaga Dumnezeire, la unitatea dumnezeiasca, la ceea ce este comun.

In acelasi moment insa adauga si despre "cele deosebite".

Ceea ce trebuie sa subliniem in mod special, in aceasta viziune areopagitica, este faptul ca Dionisie, exprimand aceasta deosebire in Dumnezeire prin numele divine: Tatal, Fiul si Duhul Sfant, exprima in acelasi timp si unitatea dupa fiinta, intelegandu-L pe Dumnezeu ca: "suprabun, supradumnezeu, supracuvant, suprafiinta.".

In acelasi timp, considera firea "in persoana" si nu deasupra persoanei: "caci acesteia (persoanei) este a fi si nu ea a lui a fi, caci in aceasta este a fi si nu aceasta in a fi". Invocand prin acestea descoperirea fundamentala a Vechiului Testament: "Eu sunt Cel ce sunt" (Iesire 3, 14), Dionisie intelege aici ca intreaga Dumnezeire este in persoana (Chipul) Aceluia Care vorbeste profetului.

Revelatoare in acest sens este explicatia Sfantului Grigorie Palama: "Dumnezeu vorbindu-i lui Moise nu a spus Eu sunt firea, ci Eu sunt Cel ce sunt". Prin urmare, a fi nu provine din fire, ci firea provine din Acela Care este; Acela, Cel ce este, cuprinde in Sine toata fiinta".

Astfel se descopera viziunea ortodoxa a Dumnezeului Celui viu, dupa care unitatea dumnezeiasca nu se coreleaza numai cu firea, cu substanta, ci de asemenea si cu persoana. Nu unitate a firii in uniformitate statica, ci unitate dinamica a persoanei. A persoanei, care contine firea si fara a se reduce la aceasta, detinand libertatea de a depasi firea in ceea ce se refera la Dumnezeu, prin afirmare, coborand la noi.

Este cunoscut ca aceasta viziune personalista a Sfintei Traditii Ortodoxe este de importanta capitala avand consecinte asupra constiintei si la nivel uman. Este de ajuns, in acest sens sa invocam staruinta teologiei apusene intr-un primat al firii, fata de cel al persoanei. Alaturi de Karl Rahnes sau de Andre Maranache, dogmatistul M. Schmaus observa: "conceptia treimica - cea romano-catolica, ce isi are originea la Augustin si Boetius - ridica probleme teologice". Deoarece prin acest mod de gandire unitatea firii ocupa primul loc, in timp ce persoanele raman in planul al doilea, atunci se naste intrebarea: cui se adreseaza actul religios?

La aceasta conceptie despre Sfanta Treime s-ar fi potrivit urmatorul raspuns: insasi firii. Si adauga: "conceptia greaca bineinteles nu ridica aceste probleme religioase". Pe de alta parte insa, Schmaus considera ca pozitia greaca trebuie sa se lupte cu problematica teologica in ceea ce priveste Unicitatea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, concluzioneaza: "liturghia romano-catolica corespunde modului de gandire grecesc."

Se intelege ca problema pe care o pune Schmaus este: cui se adreseaza crestinul in rugaciune, ca si in cugetarea teologica - firii sau substantei? Cum sa comunici cu substanta cand aceasta este deasupra existentei si cum sa ti-o inchipui atunci cand este mai presus de orice categorie a gandirii noastre? Teologia conduce la incertitudine si la ignoranta existentiala.

De aceea Ortodoxia a inteles ca substanta nu poate fi gandita (conceputa) decat ipostatic. Sfantul Vasile cel Mare semnala: "Substanta (fiinta) nu poate fi definita decat prin nume." "Fiinta neipostaziata cu o ipostaza nu se gaseste nicaieri" , observa teologi ortodocsi. Liturghia romano-catolica a reusit sa iasa din aceasta incertitudine, dupa cum recunoaste Schmaus, numai urmand traditia rasariteana.

Schmaus, insa, pune in vedere Ortodoxiei o anumita dificultate teologica, aceea a unicitatii lui Dumnezeu, a unicitatii care, considerata ca principiu impersonal, conduce la filioque, la purcederea Sfantului Duh din Tatal si din Fiul ca principiu unic. Unicitatea dumnezeiasca personala a devenit obiectul unei profunde elaborari din partea Parintilor rasariteni, care au si inteles-o ortodox. Fundamentati, fara retinere, pe descoperirea dumnezeiasca, si Dionisie si ceilalti Parinti, incepand cu Sfantul Atanasie cel Mare si cu Capadocienii, au localizat unicitatea Dumnezeirii in Tatal Ceresc.

Insusi simbolul de la Niceea, care marturisea credinta Bisericii, proclama: "Cred intr-Unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul".

Dionisie, marturisind ca Tatal este izvorul Dumnezeirii, numeste pe Fiul si pe Duhul Sfant - ca sa spunem asa - "vlastari dumnezeiesti, flori si lumini suprafiintiale". Si fundamenteaza pe Sfanta Scriptura inca mai mult marturia ca intreaga Dumnezeire se gaseste in Tatal - izvor; si bunatatea si existenta si viata si lumina si lucrarea si cauza, toate cate apartin intregii Dumnezeiri.

Si intreband daca unii sustin ca nu este intreaga Dumnezeirea - viata, cum este posibil sa fie adevarat acest Sfant Cuvant: "Caci dupa cum Tatal ridica pe cei morti si da viata, asa si Fiul celor ce vrea le da viata" (Ioan 5:21) si "Duhul este datator de viata" (Ioan 6:63); sau "Eu si Tatal una suntem" si "Toate cate are Tatal ale Mele sunt" (In. 16:15) si "toate ale Mele sunt ale Tale, si ale Tale sunt ale Mele" (In. 17:10). Afara de (Despre Numele Divine, II, 1).

Revelatoare este si invocarea unica cu care Mantuitorul se adreseaza Tatalui Ceresc, aceea de "Avva" (Tata) (Mc. 14:36). Cercetarile lui J. Jeremias arata in legatura cu aceasta invocare: Ipsissima vox Jesu .

Numai Iisus se putea adresa Tatalui Ceresc cu invocatia "Avva" - invocatie numai a pruncilor ce se gasesc in stadiul incercarilor - numai El in constiinta Lui paternala si filiala. Numai El are o absolut unica experienta a lui Dumnezeu si de aceea numai El a putut revela: (Mt. 11:7). Iar revelatia se face in Sfantul Duh in Care strigam Avva, adica Tata (Rom. 8:15), astfel incat totdeauna cand rostim cuvantul Tata, invocam si marturisim Treimea.

Aceasta reciprocitate a cunoasterii depline intre Tatal, Fiul si Duhul Sfant descopera in acelasi timp unitatea nespusa, dar si faptul ca cele trei insusiri caracteristice - paternitatea, filiatia si sfintenia, dupa cum explica Sfantul Vasile cel Mare - exista din adancul veacurilor.

Din vecie Tatal este Tata, Fiul este Fiu, iar Duhul Sfant este Duh Sfant. Vesnice sunt paternitatea, nasterea si purcederea. "Fiul Meu esti Tu, Eu astazi Te-am nascut". Astazi este numele eternitatii. Timpul este ceva intermediar care se desfasoara de la crearea lumii, observa Sf. Vasile cel Mare Timpul, ca si spatiul, sunt conditii ale creatiei, in timp ce omul ca fiinta spirituala le poate depasi.

Atunci intelegem ca in Dumnezeu, adica in starea spirituala absoluta, nu se interfereaza timpul sau spatiul. In acest sens, Sf. Vasile cel Mare raspunde intrebarilor lui Eunoniu, care nu reusise sa armonizeze nenasterea Tatalui cu nasterea vesnica a Fiului.

Neputinta lui Eunoniu de a intelege legatura dintre doua stari vesnice, nenasterea Tatalui si nasterea Fiului, se datora dependentei lui de conceptia filosofica a substantei (fiintei, ousiei).

Nasterea Fiului si purcederea Sf. Duh reveleaza in principal dragostea Tatalui Ceresc. Impreuna cu marturia Sf. Ev. Ioan ca "Dumnezeu este iubire" (4:8), Sf. Apostol Pavel descopera misterul iubirii exact in aceasta legatura intre Tatal si Fiul, aratand ca in intrupare Tatal ceresc "ne-a mutat in Imparatia Fiului iubirii Sale" (Col. 1:13).

Iubirea e legata de existenta lui Dumnezeu si descopera in acelasi timp mai mult pe Dumnezeu ca Persoana, deoarece iubirea este totodata existenta si relatie, este dialog. Iubind il afirm / evidentiez pe celalat si totodata afirm unitatea si relatia. In iubire persoanele nu se confunda; se disting si se unesc prin "dar si adaugire" . Iubirea nu poate fi gandita decat ca dar si adaugire, deplina si vesnica. Ea exclude orice subordonare, instaurand egalitatea absoluta. Si, mai mult, ea exclude un spatiu temporal intre nasterea Fiului si purcederea Sfantului Duh, pentru ca Dumnezeu Tatal este iubire din vesnicie si Isi manifesta iubirea de atunci exact prin acte care sunt si raman minunate (supranaturale).

Totusi, constiinta umana se intreaba: cum s-a manifestat iubirea vesnica a Tatalui catre Fiul in rastignire? S-a spus ca, pe Cruce, Iisus Hristos Se adreseaza Tatalui cu cuvintele: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai parasit?" El, Care intotdeauna Il numea: Tata. De fapt, in aceasta invocatie, in strigatul Sau de pe Cruce, Mantuitorul Se confunda cu Psalmistul si, prin acesta, cu toata umanitatea. Invocatia provine din Psalmul 21 si este vorba despre strigatul lumii cazute. Psalmul este profetic. Cuvintele care urmeaza sunt un Prolog al Crucii (Ps. 21:6, 8, 20).

Pe Cruce, care este expresia dragostei supreme, Iisus preia suprema suferinta a lumii: parasirea, "devenind pentru noi blestem" (Gal. 3:13). Preluand "pentru noi pacatul" (1 Cor. 5:21), adica preluand - dupa cum invata Sf. Maxim Marturisitorul - urmarea pacatului, Patimile Sale. Crucea si moartea constituie expresia suprema a iubirii. Prin urmare, iubirea este extaz, iubirea divina inseamna extaz divin pentru noi in kenoza Lui (Filip. 2:7). Crucea si moartea sunt marturia suprema a iubirii lui Dumnezeu pentru om. "Caci intr-atat a iubit Dumnezeu lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul-nascut L-a dat, ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica" (In. 3:16).

Fiul Tatalui iubirii a fost daruit omului din iubire divina, iar Fiul implineste aceasta chemare. Si, cum observa Sf. Atanasie, imbratisand lumea si identificandu-ne cu suferinta Lui: "De voi cobora in iad, Tu esti acolo" (Ps. 138).

Fiul Dumnezeului Celui viu, fiind El Insusi Dumnezeu, coboara din iubire in cele mai de jos ale iadului, plinind voia Tatalui. Atunci, in aceasta parasire, este la fel de vesnic si unit absolut cu Tatal, dar si absolut unit cu omul. Deoarece "mai mare iubire ca aceasta nimeni nu are, ca sa-si dea sufletul sau pentru semenii lui" (In. 15:13).

Si inca ceva: Domnul Isi jertfeste sufletul Sau ca sa fie si in moarte impreuna cu noi, ca sa nu fim niciodata singuri, fara El, lipsiti de prezenta Lui. Cum ar fi posibil sa ne mantuim daca am fi parasiti in moarte? Noi Te slavim, Doamne, pentru ca Te-ai facut blestem, ca sa fii impreuna cu noi.

Nu este adevarat cuvantul lui Pascal: "mor singur". Tu, Viata, esti impreuna cu mine in acel moment de limita. Dar nu cumva nu esti Tu, Doamne, atunci cu Tatal si Tatal cu Tine, cand Tu exact in acea parasire implinesti voia Lui? Prin urmare, in acea parasire - ca voie a Tatalui, spre rusinarea diavolului, se descopera iubirea vesanica a Tatalui. Antinomia, puterea dumnezeiasca s cugetarii Ortodoxiei, deosebeste si accentueaza ca Tu esti "in mormant cu trupul, in iad cu sufletul ca Dumnezeu, in Rai cu talharul, pe tron cu Tatal si cu Duhul Sfant".

In acelasi timp, si mai adanc, Sf. Ioan Gura de Aur mentioneaza ca Cel fara de pacat gusta moartea, Cel fara inceput primeste (accepta) miasma (microbul) mortii. Cu Iisus Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu, moartea e gandita (apare) ca minune, ca semn dumnezeiesc. Hristos moare din iubire, care este opusul mortii. Iubirea patrunde in moarte si impreuna cu ea si viata. Si numai "cel ce nu iubeste ramane in moarte" (In. 3:14).

De asemenea, dupa cum observa Sf. Atanasie cel Mare, Mantuitorul Tatal L-a trimis sa distruga, sa desfiinteze raul, pacatul, stricaciunea si moartea. Sa desfiinteze raul prin existenta Sa dumnezeiasca concreta, prin iubire si jertfa.

Aici se descopera raspunsul capital la intrebarea staruitoare, la problema umana, aceea a mortii pe care a invins-o Hristos. Deoarece Scriptura spune ca Dumnezeu nu a creat moartea. In Dumnezeu nu exista o separatie. El il avertizase pe Adam ca numai "in ziua in care vei manca din pomul cunostintei binelui si raului vei muri" (Fac. 2:17).

In intelepciunea lui Solomon citim ca Dumnezeu nu a creat moartea si nu se bucura de pierderea celor vii (v. 1, 13), iar Sf. Ap. Pavel s-a facut partas tuturor celor din neamul omenesc, asa incat sa zdrobeasca prin moartea Lui pe acela care avea stapanirea mortii, adica pe diavol. Sa anuleze actul despartirii si al parasirii, (prin) care (se) si defineste moartea. Sa o distruga reinnoind actul dumnezeiesc unificator, reinnoind actul autentic de unitate cu Dumnezeu si cu lumea, jertfa iubirii pe care s-a intemeiat lumea.

Dumnezeiescul Apostol si Evanghelist Ioan prin viziunea "mielului jertfit de la intemeierea lumii" (Apoc. 13:8) ne descopera intemeierea lumii pe jertfa si ca starea de jertfa, de oferire, este starea comuniunii dumnezeiesti, este starea comuniunii Creatorului cu creatia si a celor create intre ele. Descopera in jertfa misterul creatiei, al innoirii creatiei, al mantuirii ei dupa cadere. Descopera ca pacatul, despartirea, produs aceasta schimbare tragica: a jertfei in moarte.

Astfel Hristos, Domnul , pus capat despartirii, transformand moartea in jertfa, care conduce catre Inviere si a restaurat astfel ritmul dumnezeiesc al existentei care este jertfa adica inviere. "Cu moartea pe moarte calcand", Hristos a redeschis prin jertfa Sa calea vietii. A implinit prin ea voia Tatalui, voia Tatalui iubirii. A Tatalui caruia (Despre Numele divine 4:10).

Astfel prin Hristos a unit vesnic cele ceresti cu cele pamantesti, a unit - ca sa spunem astfel - teologia cu iconomia si ne-a invatat sa ne rugam sa vina Imparatia Tatalui si sa faca voia Lui "precum in cer asa si pe pamant". Prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ingenunchem impreuna cu Apostolul in fata Tatalui "de unde toate neamurile in cer si pe pamant isi au numele" (Efes. 3:14).

Prin El Il numim vesnic Tata, asa cum s-a desoperit dintru inceput umanitatii, dupa cum marturisesc astazi istoricii religiilor, si anume ca cea mai veche si mai raspandita rugaciune se adresa Tatalui ceresc, Creatorului universului .

Prin El am redobandit harul infierii. Prin Persoana Lui suntem si noi inclusi in aceasta dumnezeiasca chemare ca persoane, deoarece El ca Persoana, coborandu-se si ramanand "Cel Ce era, a devenit (S-a facut) Cel (ceea) ce nu era", luand firea noastra si dinlauntrul ei ne-a daruit existenta, viata, intelepciune. si astfel noi ne depasim firea, inaltandu-ne.

Prin El si prin jertfa Lui, prin Sfintele Sale Taine, prin Botez, Mirungere, Euharistie, viata noastra insasi se inradacineaza (sadeste) in Jertfa si Inviere. Sfarsitul nostru insusi, trait impreuna cu El, devine jertfa, o trecere spre "preaplinul" vietii (Ioan 10:10). Cu Hristos moartea noastra se transforma mistic in jertfa.

Astfel, jertfa nu se identifica cu moartea, dupa cum se crede in general, ci devine calea spre viata.

Jertfa este mister si opera a lui Dumnezeu; moartea este opera diavolului.

Jertfa este miscare autentica, creatoare, este "da" (spus) lui Dumnezeu; moartea este "nu", refuz demonic.

Jertfa este constienta; moartea este cadere in inconstienta.

Jertfa este libera; moartea este obligatorie, suspendare a libertatii.

Jertfa este profetica si vizionara; moartea este intuneric.

In jertfa cu Hristos in Duhul Sfant consta puterea vietii vesnice.

In incheiere vom invoca si aceasta imagine a iubirii unificatoare pe care o foloseste Dionisie si apoi si alti Sfinti Parinti: Tatal este centrul unic al tuturor; fiecare existenta se gaseste pe o raza proprie de lumina si iubire.

Noi sa ne simtim una cu Tatal iubirii, prin Iisus Hristos in Duhul Sfant. Amin.

Parintele Constantin Galeriu

.

03 Februarie 2008

Vizualizari: 14729

Voteaza:

Tatal ceresc - Dumnezeire izvoratoare 0 / 5 din 0 voturi. 1 review utilizatori.

Comentarii (1)

  • Gavriil STIHARULPostat la 2014-03-12 13:14

    "Invocand prin acestea descoperirea fundamentala a Vechiului Testament: "Eu sunt Cel ce sunt" (Iesire 3, 14)[...] Uneori este tradus prin: „Eu sunt Cel ce este“. Astfel, verbul "a fi" se acorda gramatical cu pronumele relativ compus "Cel ce" si nu dupa inteles cu pronumele personal "eu".

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE