Inainte de Hristos starea Drepţilor, sub stăpânirea stricăciunii şi a morţii, e socotită de către Părinţii şi scriitorii perioadei studiate robie, nedreaptă sau temporară, faţă de diavolul, îngăduită de Dumnezeu din pricina îndurării, „pentru ca răul să nu ajungă fără de moarte" şi pentru ca omul să fie încercat şi să se pocăiască. Robiei acesteia i s-a pus capăt doar de Domnul, Care S-a născut prin Duhul Sfânt şi din Fecioară. De aici reiese clar că premisele, privitoare la cădere şi mântuire, ale teologilor în discuţie tind viguros către teoria traducianismului. Acceptarea teoriei creaţionismului ar însemna că Dumnezeu este cauza robiei oamenilor faţă de moarte şi faţă de diavol, şi raţiunile mai sus menţionate, legate de naşterea lui Hristos din Fecioară, nu ar avea nici o valoare. Totuşi, nu se poate impune teoria unilaterală a traducianismului asupra gândirii teologilor în discuţie.

Ambele teorii, traducianismul şi creaţionismul, au ca premise opinia în acord cu care lumea este oarecum independentă de lucrările necreate şi nemediate ale lui Dumnezeu, întrucât e guvernată de legi create naturale - ceea ce nu este şi opinia teologilor perioadei studiate. Conform acestor teorii nu se pot întâmpla decât două lucruri: fie sufletul se naşte dimpreună cu trupul independent de orice lucrare nemediată a lui Dumnezeu, fie este creat nemijlocit de Dumnezeu şi se uneşte cu trupul provenit oarecum independent din părinţi în acord cu legile create zie firii.

Daca pronia Dumnezeiasca este cu adevărat lucrarea necreată a lui Dumnezeu, care întreţine şi dă viată nu mijlocit, prin intermediul legilor create ale firii ci nemijlocit, este destui de limpede că nu doar sufletul, ci şi trupul au drept cauză lucrarea creatoare nemijlocită a lui Dumnezeu, dimpreună lucrătoare cu părinţii. Dumnezeu „te-a creat, (aducându-te) din nefiinţă la fiinţare. Şi dacă nici tatăl tău, nici mama ta n-ar fi existat, cu mult mai sigur e că nici tu n-ai fi existat vreodată. Te-a făcut dintr-o picătură de substanţă umedă şi măruntă, care şi ea într-o vreme n-a existat; şi te-a adus Dumnezeu la viaţa aceasta". Dumnezeu este „Cel Ce dă Duhul Care hrăneşte pe acesta [scil. pământul], a Cărui suflare dă viaţă tuturor, şi Care, dacă îşi va ţine la Sine Duhul, totul se va nimici" . De ce, aşadar, naşterea trupului omenesc să rămână singura excepţie a lucrării nemijlocite, creatoare şi de viaţă făcătoare a lui Dumnezeu? Obiecţia că într-o asemenea situaţie Dumnezeu ar fi cauza răului este neîntemeiată. Trupul nu e ceva rău şi nici puterea, sălăşluită în el, a morţii şi a păcatului nu e de la Dumnezeu. Prin urmare, obiecţia aceasta are în vedere o problemă mai amplă despre cum pronia dumnezeiască îngăduie sub aspect general sa existe moartea ca ceva parazitar în creaţia dintru început bună foarte. Fie Dumnezeu lucrează nemijlocit, fie mijlocit, problema referitoare la existenţa râului ca ceva parazitar în lume rămâne aceeaşi şi nu se rezolvă prin îndepărtarea în- tr-o anume privinţă a lui Dumnezeu din lume, ci în limitele concepţiei scripturistice şi patristice greceşti cu privire la libertate, la războiul real dintre Dumnezeu şi satana şi la necesitatea ispitelor în vederea desăvârşirii omului.

Când luăm în considerare faptul că pentru Părinţii şi scriitorii perioadei cercetate protoparinţii nu au fost creaţi nici nemuritori, nici muritori şi că nemurirea se obţine doar prin desăvârşirea morală, atunci e clar că, în cazul în care Adam nu ar fi păcătuit urmaşii proveniţi din el nu s-ar fi născut nici nemuritori, nici sub puterea morţii, numai pentru că nemurirea fiecăruia depinde nu de firea proprie, ci de nevoinţa fiecăruia spre desăvârşire, precum şi de voinţa şi de lucrarea îndumnezeitoare ale lui Dumnezeu. Conform acestora, problema privitoare la cum e cu putinţă ca un suflet prin fire nemuritor să se nasca cu trup nu exista. Omul intreg, suflet si trup, ar fi putut să se nască din protopărinţi în stare să primească atât nemurirea, cat şi moartea. In cazul în care protopărinţii nu ar fi păcătuit, nu s-ar fi discutat nicidecum de excluderea sinergiei dintre Dumnezeu şi părinţi ia naşterea omului deplin, după suflet şi trup, numai pentru simplul fapt că nu ar fi existat primejdia de a se socoti că Dumnezeu e pricina răului sălăşluit în om. Prin urmare, de ce după cădere e exclusă sinergia dintre dumnezeu şi om? Imediat după încălcarea poruncii „Adam a cunoscut pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut pe Cain şi a zis: «Am dobândit om prin mijlocirea lui Dumnezeu»" .

Faptul că omul se naşte având în sine puterea morţii şi a păcatului ca pe ceva parazitar nu se datorează lui Dumnezeu, ci lucrării satanei şi slăbiciunii întregii creaţii şi firii omeneşti, din care Dumnezeu creează pe fiecare om nou. De vreme ce omul este o parte indisociabilă a firii, îi e cu neputinţă să scape de stricăciunea ce domină în ea.

Existenţa sa nu se datorează firii, cu care neîntrerupt face schimb de elemente. Intr-adevăr, omul e „pământ" . Nu a fost plăsmuit ca o făptură independentă, ci ca mădular şi parte a întregii zidiri şi umanităţi. Moşteneşte suficiente caracteristici bune şi rele ale părinţilor şi strămoşilor săi. Atât de strânsă este solidaritatea dintre oameni, încât până şi viaţa în primejdie a cuiva e salvată cu sângele altor oameni. Printre bolile ereditare ale umanităţii se află stricăciunea şi moartea , ca temei, în genere, al tuturor bolilor, prin care satana şi păcatul domnesc . Numai Hristos S-a născut, prin Duhul Sfânt şi din Fecioară, în afara tiraniei diavolului.

Parintele profesor Ioannis Romanidis
Pacatul stramosesc, Editura Sophia

Cumpara cartea "Pacatul stramosesc"

 

• Ce este pacatul?
  Publicat in : Editoriale
• Pacatul
  Publicat in : Religie
• Pacatul
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: