Dacă aş prezenta numai cronica Sf. Altar, aş săvârşi o neiertată amputare în trupul mistic al Bisericii; de aceea, aş dori să prezint, după cum Duhul îmi va conduce mâna scriitoare, şi pe cei care, la chemarea supremă a Sf. Altar, „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropiaţi-vă!”, vin, cu sfială adâncă şi fremătând de bucurie neîngrădită, să primească în fiinţa lor transfigurată de rugăciune şi dor de Dumnezeu pe Cel ce „locuieşte în lumina cea neapropiată”, dar nu mai puţin „printre noi” (In. 1, 14).

Desigur, voi încerca să-i cuprind pe toţi într-unul singur, şi aceasta din două motive; mai întâi pentru că sunt mii, zeci de mii şi milioane, deci cu neputinţă a te opri în dreptul fiecăruia, deşi ar merita; să sperăm că, în veacul viitor, cel fără de sfârşit, vom avea destulă vreme să ne cunoaştem „fiecare în parte şi toţi întreolaltă”, „ca bucuria noastră să fie deplină”.

In al doilea rând, creştinii români adevăraţi sunt atât de smeriţi, încât se străduiesc din răsputeri să rămână cât mai ascunşi în latura tăinuită a Sfântului Duh, care ,pe toate le numeşte, numai pe Sine Se tăinuieşte, încât „nimeni nu va şti să-I spună Numele”, după cum ne încredinţează Sf. Simeon Noul Teolog (Imne).

Tocmai cei care se străduiesc să iasă în faţă, cei care pierd răbdarea smereniei desăvârşite, aceia ies în afara Trupului tainic al Bisericii şi, din mândrie, caută slava deşartă şi nimeresc în general pe la sectanţi care au toate darurile, dar fără smerenie şi, după cuvântul Sf. Părinţi, între cel care posedă toate darurile, dar nu are smerenie şi cel care-i plin de păcate, dar are smerenie, se mântuieşte cel de-al doilea. Deci voi folosi un nume generic, pe cel mai românesc şi creştinesc - Ion Crăciun, poreclit Creştinu.

Este înalt, drept, cumpătat la vorbă, ascultă îndelung şi grăieşte numai „dacă are ceva de spus mai bun ca tăcerea”. Când îşi face Sfânta Cruce, oficiază întregul ritual creştin, fiindu-i îngăduit doar acesta, dintre gesturile sacre, şi concentrează în semnul absolut întregul univers religios.

Căciula şi-o scoate cu câţiva paşi înainte de a pătrunde pe sub clopotniţă în curtea bisericii, iar la ieşire o poartă sub braţ şi o pune pe cap exact în locul unde şi-a scos-o. Este îmbrăcat nu doar de sărbătoare, ci este îmbrăcat în sărbătoare şi poartă în hainele simple, dar devenite adevărate veşminte prin încărcătura lor duhovnicească imprimată de „cugetul treaz” şi „mintea-i deşteaptă”, tot parfumul universului, de-a lungul căruia a călătorit până la Sfânta Biserică.

Il urmăresc de câteva decenii şi mă uimeşte neschimbarea lui întru toate, aşa cum nu obosesc şi nu îmbătrânesc troparele şi candelele noastre ortodoxe de două mii de ani. Nu exagerez cu nimic dacă mărturisesc că, la cei peste şaizeci de ani ai lui, pare mai tânăr decât la treizeci, şi îmbătrâneşte timpul său, daf nu el. In vremea când cărţile religioase erau mărgăritare de mult preţ şi foarte anevoie de găsit, colinda ţara mai mult pe jos, până afla lucrul dorit şi se întorcea acasă cu preţioasa comoară din care împărtăşea tot satul ca dintr-un Sfânt Trup înţelegător.

Are o putere de uimire cum nu am întâlnit la niciun alt popor sau în alt loc din lume; poate rămâne ore întregi în faţa unei flori, a unui pom şi, mai ales, ascultă în extaz orice îi vorbeşti. Tu, care credeai că niciodată nu vei avea ceva interesant de spus, descoperi că vorbeşti dumnezeieşte, iar el soarbe, prin toţi porii fiinţei lui, cuvintele tale care, în altă situaţie, ar fi, poate, banalităţi necomestibile. Nicio secundă nu l-am văzut plictisit, păcat de care nimeni nu scapă. Numai aşa se explică eterna lui întinerire, fiindcă îşi hrăneşte sufletul cu cuvinte pe care le percepe mereu proaspete şi unice. Cine vrea să dobândească puterea cuvântării, să se exerseze o vreme, precum odinioară Demostene, în faţa acestui ocean de uimire. Darul de a şti să asculţi aparţine lui Dumnezeu, Care mereu ascultă în tăcere respectuoasă pe omul care, printre alte pasiuni, o mai are şi pe cea a „grăirii în deşert”, fără de oprire. L-am admirat pentru uşurinţa cu care a învăţat această lecţie de la Dumnezeu şi am râvnit şi eu la darul lui, dar...

Tot umblând prin lume, a deprins multe lucruri bune, printre care şi pe acela de a face injecţii, şi, cum prin vârful munţilor nu prea este medic, se duce în miez de noapte, oricât de departe şi de frig ar fi, să aline durerea celui suferind. Se înţelege - fără plată. Odată când s-a preveştit cu o haită de lupi şi a intrat la noi, l-am întrebat dacă nu-i este frică de moarte şi mi-a răspuns că, dimpotrivă, moartea se teme de el şi că a alungat-o de prin multe locuri; şi râdea ca un înger pentru această glumă, adâncă şi frumoasă ca o dogmă.

Un secretar de partid „deştept şi râvnitor” l-a somat odată să se lase de Hristos; el i-a răspuns: „Aş vrea eu, dar e prea târziu; nu Se mai lasă El de mine.” Mare lucru n-a priceput „deşteptul”, dar, în faţa unei aşa nevinovăţii, nu mai avea nimic de făcut. Altădată a fost îmbiat să intre în partid, la care el a răspuns senin:

- Eu nu am nimic de pierdut; mă întreb dacă nu cumva s-ar pierde partidul?!

- Păi, şi la noi se caută oameni cinstiţi, fără vicii, muncitori, cu dosar şi origine sănătoasă, adică oameni adevăraţi ca dumneata.

- La noi se caută tocmai ceilalţi; aşa că ne este îndeajuns o singură Biserică, suficientă să ne încapă pe toţi. Mai curând sau mai târziu, şi voi veţi ajunge negreşit la noi; aşteptăm dar cu răbdare şi fără nicio rezervă. Şi mai ales, fără dosare.

Un alt aspect din viaţa lui Ion Creştinu care mi-a reţinut atenţia este lipsa lui de amor propriu; nu a reuşit nimeni vreodată să-l supere şi nu l-am văzut trist niciodată. Nici râzând prea slobod nu l-am văzut, ci doar pururi bucuros. Motivele bucuriei lui neîncetate sunt nenumărate, ştiute şi neştiute. Se bucură când are ce mânca, spre întărirea trupului, dar nu mai puţin pentru foame, căci aceasta întăreşte duhul. „Când rabd, spune el, stau la masa celor mulţi şi-mi împart cu ei sărăcia, singura bogăţie care ajunge pentru toţi. în lume au fost mult mai mulţi cei răpuşi de îmbuibare, în timp ce săracii mor sănătoşi la nouăzeci de ani.” Şi faţa i se luminează de o fericire supremă.

Şi trebuie să recunosc că nu l-am văzut bolnav nici o zi, fapt care mă duce cu gândul la paginile Scripturii, spre Cel care era sănătos din fire şi nu a pătimit nici un ceas de vreo boală. Tot aici îşi are originea şi permanentizarea acelei vârste originare a omului curat, a omului care nu se împuţinează, fiindcă, spun Sfinţii Părinţi, „numai păcatul oboseşte” sau, cum iarăşi ne încredinţează Scriptura, omului lui Dumnezeu, chiar de-ar trăi o sută douăzeci de ani, „nu-i slăbeşte vederea şi tăria lui nu se împuţinează” (Deuteronom 34, 7).

Când i-am întins o ulcică de apă din cofiţa aşezată la drum sub icoana Maicii Domnului, s-a închinat în faţa icoanei, apoi a însemnat cu chipul crucii peste apă şi a băut frumos, fără lăcomie, de credeai că se împărtăşeşte din Sf. Potir. El oficiază în modul cel mai firesc preoţia universală, adică respectă sacrul în toate, primeşte totul euharistie şi nu săvârşeşte nimic la întâmplare sau mecanic. Atâta putere euharistică, necăutată, ci ca cel mai firesc reflex necondiţionat, îţi dă mult de gândit şi îţi luminează grele neînţelesuri. Şi apa este fericită să fie băută de el; înţelegător. In dreptul lui, întregul univers devine raţional, plin de semnificaţii şi adâncimi,
„străveziu”, cum îi spune el. Câtă diferenţă între fireasca şi reala preoţie universală, în cadrul căreia îşi împlineşte cu bucurie viaţa ca o slujbă neîntreruptă, şi cea pe care, cu aroganţă şi violenţă, pretind că ar avea-o cei ce nu cinstesc pe preoţi!

Cum însă „nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta” (Evr. 5, 4), el se bucură de amândouă, în timp ce alţii, în clipa în care nu mai cinstesc preoţia harismatică, o pierd şi pe cea harică, întrucât, fiind „nemulţămitori şi neascultători”, nu mai percep euharisticul, deci sacrul. Devenind autonomi, nu mai sunt comuniali; se blochează în propriul lor refuz, precum nefericitele cinci fecioare, fără untdelemnul bucuriei.

Adevărata statură a lui Ion Creştinu se arată la spovedanie. Păcate nu prea are, sau are puţine; dar conştiinţa păcatului este atât de adâncă, încât, la locul de spovadă, acel om voinic ca un brad se face atât de mic, încât te-ntrebi unde-a intrat; şi a intrat adânc în sine, s-a micşorat până la cel mai de pe urmă, s-a făcut din nou prunc pentru a se naşte „din apă şi din duh”, căci fiecare creştin bine spovedit este un nou-născut, din lacrimi şi suspine duhovniceşti (Rm. 8, 31, 23).

Această lecţie esenţială a civilizaţiei ortodoxe - spovedania - a învăţat-o Ion Creştinu de la câţiva duhovnici aleşi sau din cărţi unice cum ar fi „Patericul” sau „Mântuirea păcătoşilor”, pe care, după Noul Testament şi Psalmi, le ştie aproape pe de rost, dar mai ales de la Sf. Duh, „Care l-a condus la tot adevărul” despre Dumnezeu şi despre el însuşi - omul. El repetă necontenit, împreună cu rugăciunea inimii, maxima patericală, mult mai adâncă decât anticul „cunoaşte-te pe tine însuţi”: „Cine şi-a cunoscut păcatele sale este mai mare decât cel ce înviază morţii.” Şi l-am văzut întotdeauna ridicându-se de la spovedanie „ca înviat din morţi”, adică „în alt chip” (Marcu 16, 12).
Cât despre participarea lui la Sf. Liturghie, cuvintele sunt cu totul neputincioase pentru a-i zugrăvi chipul cel dinlăuntru, oglindit întocmai în cel din afară.

El nu doar stă la Liturghie, el este Liturghie; trăieşte fiecare clipă „cu cunoaştere”, nu mecanic şi absent, nu ritualistic, ci viu şi comunial. Departe de un simplu pietism emoţional, credinţa şi închinarea lui exprimă o bărbăţie a sfinţeniei, o simţire puternică, dar lucidă, un univers integral şi desăvârşit echilibrat. Pe el nu-l descumpăneşte nici păcatul, dar nici sfinţenia; el se mântuieşte încet şi continuu, ştiind că graba, chiar şi în sfinţenie, a fost cea care l-a scos şi pe Adam din rai. Pâinea trebuie coaptă
cu răbdare, să se pătrundă, altfel rămâne crudă în inimă şi face rău. La el, şi mersul până la biserică, uneori venind de la distanţe impresionante, este stare liturgică; îşi poartă sufletul cu grijă, ca pe comoara cea mai preţuită, în vasul de lut al trupului. Atât de mult îl iubesc şi-l admir, încât, atunci când îl văd venind odată cu zorile la slujbă, instinctiv îmi vine să iau Sf. Evanghelie şi, îmbrăcat în odăjdii, să-i ies devreme în cale şi să-l întâmpin ca pe Arhiereul veacului nostru. Căci trebuie să înţelegem bine într-o zi, noi, preoţii, că, fără Ion Creştinu, „nimic nu suntem”; dar, împreună, suntem Biserica (1 Cor. 11,18).

Pr. prof. Ion Buga

Fragment din cartea "Chipul si asemanarea", Editura Sfantul Gheorghe Vechi

Cumpara cartea "Chipul si asemanarea"

• Viata crestina dupa Sfantul Isaac Sirul
  Publicat in : Editoriale
• Viata crestina si vizionarea TV - o perspectiva patristica
  Publicat in : Editoriale
• Familia preotului, model de viata crestina
  Publicat in : Religie
• Semnificatia Crucii in viata crestina
  Publicat in : Duminica Sfintei Cruci

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: