In realitate, acest aspect ne introduce într-una dintre cele mai mari probleme ale vârstei de mijloc. Aceasta este perioada în care unii oameni pot pentru prima dată să aibă tendinţa de a simţi că lumea se schimbă în jurul lor incomod şi rapid, devenind un loc străin. Schimbarea nu pare a fi într-atât schimbare când tu te schimbi odată cu ea. Atunci e posibil să iei parte activă la promovarea schimbărilor. Lupta pentru obţinerea independenţei e adesea însoţită de o atitudine de anxietate faţă de tradiţii cu rădăcini adânci şi de o opoziţie faţă de toate constantele imuabile ale vieţii, ca şi cum acestea ar fi menite să devină obstacole în calea progresului.

Dar odată ce vârsta de patruzeci de ani e lăsată în urmă, la cincizeci de ani majoritatea oamenilor începe să se simtă cumva mai ferită de presiunea şi zgomotul vieţii, cu o mai mare dispoziţie de a privi înainte, de a cugeta şi de a-şi estima critic valoarea reală. Tinereţea este perioada entuziasmului frivol în faţa unor scopuri noi. Omul de vârstă medie a trăit suficient ca să-şi vadă entuziasmele proprii şi pe ale altora sfârşind cu rezultate dezamăgitoare. Oare a recunoscut cineva vreodată că schimbările sociale multe la număr, apreciate drept contribuţii Ia progres, au lăsat în realitate pe majoritatea oamenilor prea puţin sau deloc fericiţi, sau în siguranţă, sau mulţumiţi?

Astfel, oamenii de vârstă medie sunt în mod justificat mai sceptici în faţa schimbărilor din lumea din jurul lor şi nu simt în mod obligatoriu că orice schimbare ar trebui să fie mai bună decât păstrarea neschimbată a lucrului a cărui valoare a fost demonstrată. In realitate, au avut timpul necesar să constate că unele dintre cele mai sigure schimbări din viaţa contemporană au mai degrabă consecinţe nefaste decât pozitive privitor la calitatea reală a vieţii umane. In acest punct se află un teren favorabil neînţelegerilor între generaţiile mai vechi şi cele mai noi. Cei mai mulţi dintre noi, auzind părinţii cum spuneau: „Nu putem înţelege de ce toate ideile voastre recente ar trebui să fie perfecte", răspundeam: „Nu putem înţelege de ce toate ideile voastre învechite ar trebui să fie perfecte". Dar „noi cei tineri" îmbătrânim la rândul nostru cu toţii şi, vrând-nevrând, ne trezim că privim viaţa cu alţi ochi. Acum n-am mai avea aceeaşi replică ca atunci, dar înţelegem că atunci ar fi fost foarte dificil să răspundem sincer în oricare alt mod posibil.

Mai devreme sau mai târziu oricine constată că, judecând pe baza unor criterii valorice cu adevărat obiective calitatea vieţii umane, o mare parte a schimbărilor care au loc în societatea din jurul nostru nu sunt decât nişte simple schimbări şi nimic mai mult. Dacă suntem norocoşi, nu ne fac viaţa mai rea, dar în realitate multe schimbări nu contribuie la îmbunătăţirea vieţii. Dacă nu se întâmplă acest lucru, atunci schimbările sunt ceva diferit, dar nicidecum îmbunătăţiri. Poate că una dintre schimbările care a avut loc în epoca noastră este clătinarea credinţei revoluţionare în inevitabilitatea progresului. Nu cred că mai sunt mulţi oameni convinşi că umanitatea avansează din ce în ce mai mult, din ce în ce mai sus. In realitate „progresul" ştiinţific al ultimilor o sută cincizeci de ani cel puţin - şi mai ales în ultima sută de ani - impune schimbări mai rapide decât s-ar putea adapta capacităţile emoţionale ale oamenilor la acestea. Un om de treizeci de ani se simte astăzi depăşit. La fel, cei cu adevărat tineri astăzi, de vârste între optsprezece şi douăzeci şi cinci de ani, vor fi şi ei depăşiţi în mai puţin de zece ani. Vor fi cei „adaptaţi", care vor trudi pentru un salariu, care nu vor mai avea timp să urmeze graba febrilă a sincronizării cu viitorul, într-o lume desigur foarte diferită de cea a noastră, care va fi atât de instabilă şi, în aceeaşi măsură şi ea, asemenea lumii dinaintea ei, nu va satisface nevoile spiritului uman.

Dacă astăzi cineva poate fi înainte de vreme depăşit la treizeci de ani, ce speranţe mai există pentru cei la cincizeci? Nu va fi oare îndreptăţit să se gândească că acele constante ale tradiţiei şi ale „realităţilor familiare", care în epoci ce cunosc o evoluţie mai lentă nu dispar atât de nemilos, sunt sacrificate pentru avantaje foarte îndoielnice? Ajung să constate că astăzi rămâne foarte puţin din lumea în care s-au format, pierzându-se până şi trăsăturile ei cele mai fascinante şi deosebite. Unii ca aceştia nu consideră neapărat trecutul ca pe o epocă de aur, deşi socotesc că unele lucruri bune s-au pierdut. Dar de ei depinde dacă pot rămâne netulburaţi cu duhul şi cu convingerea senină şi pregătiţi de „a le încerca pe toate şi a ţine ceea ce e bun" (cf. I Tes. 5, 21). Insă pot începe să se simtă străini într-o lume necunoscută, din care cea mai mare parte nu le e pe plac. Acest lucru e foarte probabil să fie valabil într-un anume grad pentru cei mai înaintaţi în vârsta a doua, indiferent de epocă sau cultură, dar circumstanţele deosebite ale culturii noastre cu orientarea sa ştiinţifico-tehnologică fac ca această realitate să fie primejdios de adevărată.

Aceasta este starea care va aduce la suprafaţă şi va intensifica punctele nevralgice ale armurii psihologice a celui aflat la vârsta a doua. Ritmul accelerat de mişcare şi gradul complex al vieţii contemporane pot provoca în mod deosebit panică în rândul persoanelor a căror incertitudine subiectivă faţă de propria lor persoană e evidentă.

Aceşti oameni e posibil să aibă nevoie de simpatie însufleţită şi de condescendenţă din partea tinerilor, tot aşa cum cei mai tineri au nevoie să afle simpatie însufleţită şi condescendenţă din partea generaţiilor mai vechi. Este mult mai dificil ca cei mai în vârstă şi tinerii să se înţeleagă reciproc în- tr-o societate care se schimbă repede decât într-o societate mai stabilă, care cunoaşte o evoluţie mai lentă, aşa cum tinerii înşişi vor descoperi neîntârziat când şi ei, la rândul lor, vor îmbătrâni. Această realitate creează cea mai mare nesiguranţă emoţională atât tinerilor, cât şi celor mai în vârstă, pentru că în cele din urmă generaţiile îşi aparţin una alteia şi sunt unite prin legături strânse ce nu ar trebui rupte. Din perspectiva problemelor concrete ale vârstei de mijloc, acest factor, alături de altele, contribuie la crearea unor sentimente de nesiguranţă şi izolare.

Oricum, pentru cei care vor face faţă angoasei care se naşte din efortul de a întâmpina şi de a învăţa să înţeleagă schimbările ce au loc în jurul lor, acesta va fi imboldul pentru o dezvoltare preţioasă. Dezvoltarea personalităţii nu se opreşte în nici un fel odată cu vârsta de mijloc. Aici se află mijloacele pentru dobândirea unei mai mari libertăţi, dincolo de nesiguranţa adânc înrădăcinată în perioada vârstei copilăriei. Astfel, nu vor fi cuprinşi de panică dacă se vor simţi izolaţi şi nesiguri într-o lume care se avântă dincolo de ei. Vor avea de luptat cu o asemenea dilemă în multiple feluri şi vor avea de constatat că puterea se consolidează odată cu înfruntarea neputinţei.

Pr. Filoteu Faros, George Sigalos

Fragment din cartea "NICI PREA DEVREME, NICI PREA TÂRZIU', Editura Sophia

Cumpara cartea "NICI PREA DEVREME, NICI PREA TÂRZIU"

 

• Deznadejdea si nepasarea
  Publicat in : Credinta
• Socul ontologic - frica, descurajarea, deznadejdea
  Publicat in : Editoriale
• Deznadejdea
  Publicat in : Editoriale