În viața fiecăruia dintre noi există mereu prilejuri de a ne smeri: ocara semenilor, bolile și necazurile, păcatele ori patimile, sentimentele noastre de întristare, de teamă ori supărare.., foamea, sărăcia, mustrările conştiinţei.
În afară de acestea, omul mai poate fi smerit de măreţia lui Dumnezeu, lucru valabil doar în cazul sfinților.
Dintre toate, „smerirea” cea mai lesne de „digerat” este cea care vine de la aproapele nostru, deoarece nici nu răneşte „adâncurile inimii” (doar dacă inima nu este „cuib de patimi şi de tâlhari”), nici nu provoacă dureri insuportabile în trup, precum foamea sau bolile (Arhimandrit Arsenie Kotsopoulos).
Astăzi, din păcate, acele pârghii sociale care, cu vreme în urmă, erau bine articulate la nivelul relațiilor interumane, și care ne ajustau comportamentul, și chiar ne „înmuiau” inimile, nu prea mai funcționează.
Doamne ferește să i se spună cuiva, cu franchețe, despre Adevăr, și să nu fie „adevărul” lui. Atunci individul începe să „armeze” un algoritm straniu mental, prin care caută din start „nod în papură” celuilalt, pentru a se îndreptăți pe sine.
Asta, pentru ca nu cumva să se descopere, prin spusele „adversarului” de dialog, că ceva în viața lui proprie scârție și că el, de fapt nu e pe calea cea bună, așa cum credea, și nu e ceea ce își închipuia că este.
Apar reacții, de cele mai multe ori bizare, ce vin din teama ori din lașitatea omului de a recunoaște că nu e în Adevăr, că viața, așa cum o trăiește, este o „incomensurabilă” minciună și mai ales multă durere ascunsă după o fericire mimată.
Unii oameni preferă să rămână consecvenți și loiali minciunii de sine. E o atitudine de „mărturisitor” al unei credințe false și de „statornicie” în neadevăr, escrocherie și îndărătnicie, care urmărește un singur scop meschin: propriile interese egoiste.
Problema e că aceste persoane tulbură și „strică” lumea, aducând necazuri și dureri altora. Poate că acesta este principalul lor „rost” pe pământ: prin ei să vină neîncetat ispita, pentru ca alții să se pocăiască și astfel, suferind întru Hristos, să dobândească Împărăția lui Dumnezeu.
Dracul nu face însă „compromisuri” și nu e „frate” cu nimeni. El doar urăște și abia așteaptă să surpe pe oricine, cu „punte” cu tot.
Puțini sunt cei cu adevărat sinceri față de ei înșiși, care recunoasc că trăiesc în înșelare, că trebuie să-și vină în fire, și care au apoi voința să pornească pe calea duhovnicească a luptei cu păcatele și cu patimile personale.
Cei mai mulți își apără minciuna de sine, prin atacuri asupra celor ce trăiesc în Adevăr. Aceste persoane, care urmează statornic calea cea dreaptă în viață, îi deranjează la culme, pentru că ele sunt „imaginea” vie a ceea ce e normal să fim toți: credincioși și cu frică de Dumnezeu, iertători, milostivi, cinstiți, cu bun simț...
Ci care nu au curajul și voința să renunțe la un mod de viață mincinos, la avantajele lumești pe care le acaparează prin „mișmașuri”, la o existență biologică trăită în huzur, refuză să se angajeze hotărât pe o caleonestă, cautând mereu argumente care să le justifice păcatele și viciile înaintea propriei conștiințe (dacă mai există ceva din ea) sau înaintea semenilor...
Cel mai puternic „stimulent” al îndreptățirii de sine este exemplul generalizat al celorlalți. Ceva de genul: „Toată lumea trăiește așa. Ce, eu sunt mai prost!”.
Și atunci viața omului devine un „fiasco”, deși el crede că trăiește și săvârșește nenumătate fapte demne de toată lauda, în numele binelui și pentru binele altora, și chiar se consideră un „împlinit” în viață.
Pomul se cunoaște după roade, iar omul după faptele lui. Dar sunt și pomi care dau poame acre. Așa e și cu omul care nu dă cu inimă curată, chiar dacă are fapte „bune”, el nu se împărtășește de harul lui Dumnezeu.
Să ne rugăm, ca să dobândim smerenia prin mustrările care ne vin de la oameni, pentru ca astfel să scăpăm de alte smeriri, mult mai dureroase şi mai greu de suportat.
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Smerenia
Publicat in : Duminica Vamesului si a Fariseului
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.