Viaţa duhovnicească este un urcuş care începe cu Taina Sfântului Botez şi continuă cu nevoinţa ascetică, până la dobândirea asemănării cu Dumnezeu. Din punct de vedere teoretic, această cale are două mari etape:
1. Ascetică – presupune luptă şi osteneală duhovnicească, cu scopul curăţirii de patimi;
2. Mistică – este etapa contemplativă, definită ca experienţa unirii mistice cu Dumnezeu.
Sf. Apostol Pavel rezumă toată ascetica şi mistica creştină astfel: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20).
Filocalia consemnează trei faze care de fapt se întrepătrund, delimitarea lor nefiind una strictă: faza activă a curăţirii (curăţirea); faza intermediară a iluminării (iluminarea); faza contemplativă (desăvârşirea).
Între aceste trei etape şi Tainele de iniţiere există o strânsă legătură, în sensul că Botezul, Mirungerea şi Sfânta Euharistie ne dau harul şi puterea cu care conlucrând, avem posibilitatea de a ajunge la îndumnezeire.
Sf. Paisie Aghioritul reamintea credincioşilor faptul că viaţa duhovnicească este „ştiinţa ştiinţelor”, care are drept scop agonisirea harului Duhului Sfânt.
„Şi acesta este scopul: să dobândim harul dumnezeiesc, şi ca să dobândeşti harul dumnezeiesc, trebuie să se taie toate dorinţele, chiar şi bune de ar fi; să se taie voia. Atunci omul se smereşte, şi când s-a smerit, vine harul dumnezeiesc” (Sf. Paisie Aghioritul, „Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan”, Edit. Publistar, Bucureşti, 2000, p. 63).
Toţi oamenii au cugetare trupească, într-un procent mai mare sau mai mic, care se moşteneşte de la părinţi. Stareţul Paisie, în urma unei descoperiri dumnezeieşti, spunea că Sfinţii Ioachim şi Ana au fost cu desăvârşire oameni duhovniceşti. Pentru că acolo unde este multă smerenie, acolo există şi sporire duhovnicească.
Omul zboară duhovniceşte cu două aripi: cu voia lui Dumnezeu şi cu propria sa voinţă. De aceea, în viaţa duhovnicească nu există o regulă sau o reţetă. Fiecare suflet are unicitatea sa, însuşirile şi deprinderile sale. Să nu dorim să rânduim întreaga lume după măsura noastră (Sf. Paisie Aghioritul, „Mica Filocalie”, Edit. Egumeniţa, Galaţi, 2009, p. 37).
Un lucru rămâne însă universal valabil: pentru ca omul să „învieze duhovniceşte”, trebuie să se răstignească cu patimile şi poftele lui, adică să-şi „ucidă” egoismul, cel care nu lasă harul lui Dumnezeu să lucreze. Pentru că, ceea ce măsoară Dumnezeu este tocmai lucrarea pe care a făcut-o fiecare dintre noi asupra lui însuşi, adică lupta duhovnicească personală.
„Astăzi oamenii vor să lucreze puţin şi să câştige mulţi bani. Acest duh a trecut şi la oamenii duhovniceşti, căci vor să se sfinţească fără osteneală. Ei doresc să nu piardă nici Raiul, dar să se şi desfete în această viaţă” (Ibidem, p. 40).
Cei nevoitori nu trebuie să fie influenţaţi de duhul lumesc și nici să se compare pe ei înşişi cu cei lumeşti şi apoi să creadă că sunt sfinţi, căci astfel se vor moleşi şi vor deveni mai răi decât cei mai lumeşti.
„În viaţa duhovnicească nimeni să nu pună pe cei lumeşti ca prototipuri, ci pe sfinţi. E bine să iei o virtute şi să afli pe sfântul care a avut-o, să cercetezi viaţa lui şi atunci să vezi că n-ai făcut nimic şi vei merge înainte cu smerenie” (Sf. Paisie Aghioritul, „Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan”, p. 27).
Scopul Părintelui Paisie era să aducă înlăuntrul sufletului „neliniştea cea bună”, astfel încât fiecare credincios să se nevoiască duhovniceşte tot mai mult, împotriva duhului nepăsării, care se strecoară cu vicleşug, chiar şi în viaţa monahală. Cel care trăieşte în Hristos nu are nepăsare, nici bucuria lumească născută din împăcarea cu gândul că „sunt creştin”, în timp ce alţii nu sunt.
„Omul duhovnicesc este în întregime durere. Îl doare pentru situaţii, pentru oameni, dar este răsplătit cu mângâiere dumnezeiască pentru durerea aceasta. Simte durere, dar înăuntrul lui simte mângâiere dumnezeiască pentru că Dumnezeu aruncă cu binecuvântări din rai în suflet şi se veseleşte omul de dragostea dumnezeiască. Aceasta este bucuria duhovnicească, bucurie care nu se poate explica şi care inundă inima” (Sf. Paisie Aghioritul, „Trezire duhovnicească”, Edit. Publistar, Bucureşti, 2000, p. 45).
Rămâne îndemnul, pe care Cuviosul Paisie l-a asumat şi trăit în chip responsabil, transmis nouă ca un „apel la trezire” din moleşeala duhovnicească: „Vin ani grei. Vom avea încercări mari... S-o luăm în serios, să trăim duhovniceşte. Împrejurările ne silesc şi ne vor sili să lucrăm duhovniceşte. Şi e bine s-o facem asta cu bucurie şi de bunăvoie, iar nu din mâhnire, de nevoie. Mulţi sfinţi ar fi dorit să trăiască în vremea noastră, ca să se nevoiască” (Sf. Paisie Aghioritul, „Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan”, pp. 31-32).
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Viata duhovniceasca
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Viata duhovniceasca si familia
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.