1.La douăzeci de ani de la moartea lui Vladimir Lossky, gândesc că putem îndrăzni o primă definiţie a coordonatelor istorice ale prezenţei sale în viata Bisericii.

Nu ar fi de-ajuns să spunem că a fost un mare teolog. Şi alţii din vremea sa au fost mari teologi, şi oricum evaluările mărimilor calitative sunt întotdeauna subiective. Propriu prezenţei lui Lossky, după părerea mea, este că a pus o piatră de hotar în viaţa istorică a Bisericii. Iar această piatră este cartea sa: Essai sur la theologie mysticjue de l'Eglise d'Orient.

Această carte este ca un semn vizibil ce desparte şi determină două epoci. Ea înseamnă sfârşitul unei epoci negre, pe care avem obiceiul să o numim „captivitatea babilonică" a teologiei ortodoxe.

2. Nu este uşor să explici cu criterii obiective cum cartea lui Lossky delimitează astfel două epoci. Căci deosebirea nu este aici între o carte a cărei „ortodoxie" ar fi obiectiv definită şi o „erezie" preexistentă deopotrivă obiectiv determinată. Sintezele teologice sistematice realizate în lumea ortodoxă înaintea lui Lossky (îndeobşte sub forma unor manuale de dogmatică) transgresează arareori litera formulării teologice ortodoxe. Cu toate acestea, în ansamblul lor, ele sunt ca nişte roade străine, fără relaţie cu adevărul experienţei singurei şi unicei tradiţii apostolice şi patristice.

Dezlegarea acestui paradox (ce caracterizează exclusiv, pare-se, cele din urmă trei secole ale istoriei Bisericii, căci el este necunoscut în epocile precedente) ar cere o lungă analiză. Foarte succint, ne vom mărgini să semnalăm aici doi factori care întemeiază acest paradox. In vremea „captivităţii babilonice", ortodoxia dogmatică apare separată de catholicitatea evenimentului Bisericii. Ambiţia sa este să formuleze un aspect doar fragmentar, „ideologic", al acestui eveniment: „principiile" teoretice (regulae, axiomata, principia) ale „creştinismului". Or, orice ideologie este prin natură relativă. Ea este superstructura teoretică a unei instituţii organice. Astfel, ortodoxia literei este legată de reprezentarea instituţională parţială a unor forme istorice. Ea este o ortodoxie „confesională", alături de alte confesiuni paralele acesteia. Caracterul ei ortodox se epuizează de obicei în reprezentarea „termenului mediu" între „extremele" romano-catolică şi protestantă.

Confesională, ortodoxia dogmatică a „captivităţii babilonice" este fără legătură cu experienţa Bisericii catholice . Ea nu dezvăluie nici nu explică catholicitatea evenimentului mântuirii. Ea se epuizează într-o învăţătură îngust „religioasă", fără raport cu catholicitatea vieţii, separată de problema existenţială a omului şi de setea pe care o are acesta de a participa la adevărata viaţă a specificităţii personale, la libertatea în afara spaţiului, a timpului, a stricăciunii şi a morţii. Se poate „crede" în mod individual într-o învăţătură oarecare şi i se pot respecta consecinţele morale, însă atunci eşti separat de modul de existenţă al Bisericii, care este ipostaza euharistică a trupului eclesial. Eşti despărţit de cultul, de arta, de evlavia Bisericii.

3. „Teologia mistică" a lui Lossky este de asemenea o sinteză de teologie sistematică, am putea zice chiar: un manual de dogmatică. Dar aici postulatul caracterului mistic şi apofatic al adevărului eclesial diferenţiază radical ortodoxia vieţii şi ortodoxia literei. Litera dogmei este totodată condiţie şi limită a vieţii, recapitulare a ascezei eclesiale, a cultului, a artei şi a evlaviei. Nu mai este vorba de o ideologie, ci de o ontologie întrupată în modul de existenţă treimic, în corpul eclesial al comuniunii sfinţilor. Aceste diferenţe calitative îi dau „manualului de dogmatică" al lui Lossky un alt titlu, o altă articulaţie, o altă scriitură, fără a-i răpi caracterul de sinteză teologică sistematică. Sinteza ţinteşte spre catholicitate. Cartea nu este expunerea unei „confesiuni" parţiale, ci aparţine organic adevărului şi experienţei Bisericii „catholice".

Un astfel de tur de forţă are două urmări fundamentale. Intâi, scriitura cărţii depăşeşte graniţele originii locale, culturale, rasiale a autorului. Ea are un caracter eclesialmente catholic şi istoriceşte ecumenic: ceva ce mai întâlnim numai în textele patristice. De aceea cartea lui Lossky nu se epuizează la capătul uneia sau a mai multor lecturi. Fiecare abordare a textului este o nouă mirare, o nouă revelaţie, o nouă posibilitate de a-ţi pune în acord viaţa cu experienţa Bisericii catholice. Şi al doilea, fără a înceta să fie o mărturisire a adevărului ortodox, în afara oricărei perifraze şi a oricărei acomodări (căci el compară şi respinge erorile celorlalte confesiuni), cartea îi permite totuşi oricărei tradiţii, oricare i-ar fi unghiul de vedere, să privească adevărul catholic. Vreau să spun că citirea cărţii lui Lossky îi conduce pe unii, a căror credinţă în Hristos a fost alterată de peripeţiile unităţii istorice a Bisericii, să recunoască ceea ce, atât în tradiţia lor confesională parţială, cât şi în profunzimea setei existenţei lor personale, rămâne ca element ortodox, altfel spus catholic. Nu este o întâmplare dacă această carte a cunoscut un asemenea răsunet (unic, cred) tocmai acolo unde lumile romano-catolică şi protestantă erau cele mai înaintate în preocupările esenţiale.

4. Cartea lui Lossky s-a născut în diaspora ortodoxă a Europei occidentale. Spun: s-a născut. Căci nu a fost pur şi simplu scrisă. Nucleul originar al cărţii este o serie de conferinţe pe care Lossky le-a ţinut într-un cerc restrâns de teologi şi de filosofi eterodocşi, în iarna 1941-1942. Astfel că Theologie mystique este rodul unei mărturii şi al unui dialog. Ea răspunde organic unei necesităţi vii. Căci se cuvenea să fie mărturisită şi atestată identitatea esenţială a emigranţilor ruşi ortodocşi în cadrul vieţii spirituale şi culturale a Europei, acolo unde prin forţa lucrurilor fuseseră transplantaţi după revoluţia bolşevică. Numai o identitate dată de viaţa însăşi - şi nu o diferenţă ideologică superficială - poate justifica această mare aventură: a nu te lăsa asimilat de un mediu nou.

Ce roade a dat vieţii teologice din Franţa de după război mărturia lui Lossky, este un lucru cunoscut şi constatat. Primăvara, atunci excepţional de încărcată de speranţă (când o pleiadă de mari teologi francezi romano-catolici cultivau studiile patristice şi se întorceau către spiritualitatea ortodoxă) a lăsat urme de neşters atât în viaţa spirituală a Franţei cât şi în Biserica romano-catolică, urme întipărite în opera şi în textele celui de-al doilea Conciliu Vatican. Simultan, în lumea ortodoxă însăşi, cartea a constituit o axă în jurul căreia s-a putut studia mai amplu caracterul apofatic al teologiei (ca şi contribuţia Sfântului Grigore Palama la clarificarea problemei cunoaşterii teologice) şi înţelege prioritatea ce se cuvine dată adevărului persoanei şi modului de existenţă personal pentru a se ajunge la adevărul lui Dumnezeu, al omului şi al lumii, al naturii şi al istoriei. O teorie dinamică a cunoaşterii teologice fondată pe distincţia naturii şi a energiilor şi pe „semantica icoanei", şi o ontologie teologică recapitulată în adevărul persoanei: acestea sunt cele două curente fundamentale ale vieţii şi ale gândirii teologice ortodoxe, care decurg din cartea-piatră de hotar a lui Lossky şi fasonează epoca ce urmează „captivităţii babilonice". Aceste două curente converg şi se întâlnesc, permiţând să se asume conştient ipostasul euharistie al Bisericii şi să se înţeleagă peripeţiile istorice ale unităţii eclesiale.

5. Ontologia persoanei, gnoseologia apofatică şi eclesiologia euharistică sunt coordonatele care ne îngăduie să stabilim poziţia istorică a teologiei ortodoxe, la douăzeci de ani de la moartea lui Lossky. Aceste coordonate sunt în raport direct cu propriile definiţii şi cu propria contribuţie a acestuia. Oricum ar fi, o astfel de situare istorică nu s-ar putea identifica cu fenomenologia mai generală a vieţii bisericeşti. Dimpotrivă, ea pare a fi adeseori îngropată sub o masă enormă de moloz mort. E la fel astăzi ca pe vremea lui Lossky. Pe prima scenă a vieţii bisericeşti domnesc structuri sclerozate, împărţiri naţionaliste ale jurisdicţiilor, afazia teologică a unei mari părţi a corpului episcopal, religiozitatea sentimentală şi pietismul antropocentric.

Insă aceasta este credinţa Bisericii catholice: mersul ei prin vremi nu este definit de fenomenologia istorică, el se face pe măsură ce progresează conştiinţa teologică şi pe măsură ce aceasta se întrupează în formele ascunse ale sfinţilor. Garantul adevărului şi al autenticităţii eclesiale în cadrul vieţii istorice a ortodocşilor nu este reprezentarea instituţională eficace organizată şi moralmente ireproşabilă a Bisericii, ci întruparea adevărului catholic al naturii noastre umane păcătoase şi totuşi asumate de către Hristos: omorârea oricărei suficienţe şi a oricărei certitudini omeneşti pe crucea istoriei, moarte care este în acelaşi timp viaţă şi înviere. Trebuie să fim încredinţaţi de imposibilitatea naturală a mântuirii, ca să putem gusta ceea ce este posibil prin har. Harisma teologiei şi harisma sfinţeniei marchează drumul prin istorie al Bisericii. Ele sunt bornele vieţii. In vreme ce falimentul istoric al reprezentării umane a instituţiilor confirmă pur si simplu calea harismatică drept unică posibilitate de mântuire.

Dacă Iisus ne poate numi pe noi prieteni, atunci ce ne împiedică să-i numim şi noi prieteni pe alţi membri ai Trupului Său, Biserica? Este felul de prietenie dintre membrii care arată slujire plină de grijă, blândeţe, dragoste, răbdare şi bunătate. Este felul de prietenie pe care o are pentru noi Hristos şi pe care şi noi trebuie să o avem unii faţă de alţii, până la a ne da viaţa pentru fratele sau pentru sora noastră.

Am auzit de la veterani de război că această prietenie mai profundă creşte între camarazi printr-o totală încredere a unuia în celălalt. Nu numai că poartă în inima lor interesele şi binele unităţii, dar au grijă de fratele lor, veghează unul asupra celuilalt, îşi asumă riscuri ca să-şi salveze un tovarăş rănit sau căzut, îşi pun chiar viaţa în pericol. Sigur, acesta este modul de a demonstra cât de mult preţuim o altă fiinţă umană.

Indiferent că este vorba de cler, care îşi arată preţuirea unul faţă de altul şi faţă de laici, sau că este vorba de laicii care îşi manifestă preţuirea faţă de cler şi faţă de alţi membri ai bisericii, totul arată cât de mult II preţuim pe Hristos: Ceea ce aţi fâcut celui mai mic dintre fraţi, Mie Mi-aţi făcut. Prin dragostea, rugăciunea, ascultarea şi prietenia noastră plină de grijă demonstrăm cât de mult preţuim un alt membru al bisericii.

Să reflectăm din nou la cuvintele Sfântului Ioan: Dacă zice cineva: „Iubesc pe Dumnezeu!”, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este. Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu, să iubească şi pe fratele său (I In 4, 20-21).

CHRISTOS YANNARAS
Teologie si spiritualitate la Vladimir Lossky, Editura Renasterea

Cumpara cartea "Teologie si spiritualitate la Vladimir Lossky"

 

* în Contacts XXXI6 Annee, n° 106, 2e Trimestre 1979, pp. 212-217 (traducere de Ciprian Vidican).

• Vladimir Lossky
  Publicat in : Parinti
• Vladimir Lossky, om al Bisericii
  Publicat in : Religie
• Mijlocirea Maicii Domnului si rugaciunea Bisericii
  Publicat in : Maica Domnului
• Parintele Alphonse si Rachel Goettmann
  Publicat in : Parinti

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: