„Vreme este de a tăcea si vreme este de a vorbi” (Ecc 3, 7)
Pe cât de bucuros Părinţii citeau, psalmodiau, meditau şi chiar se rugau cu voce tare sau cu voce scăzută, pe atât de puţin aceasta era o regulă obligatorie.
Incă Tertulian sfătuieşte să ne rugăm statornic cu „voce domolită”, întrucât Dumnezeu nu „ascultă vocile, ci inimile”. Rugăciunea prea gălăgioasă deranjează nu numai pe vecini, ci mai rău, dacă rugăciunea ajunge pe stradă1, ea nu mai e în fond nimic altceva decât acea etalare deşartă pe care Hristos a interzis-o în mod explicit ucenicilor săi 2. In acest sens se exprimă şi Clement Alexandrinul:
Rugăciunea este, ca să folosim această expresie îndrăzneaţă, o convorbire cu Dumnezeu. De aceea, atunci când vorbim cu El numai în şoaptă, chiar şi fără să ne deschidem buzele, totuşi noi strigăm tare la el în inimile noastre; fiindcă Dumnezeu ascultă necontenit glasul lăuntric al inimii noastre.3
Această voce a inimii o aude de fapt singur Dumnezeu, întrucât El singur este „cunoscător al inimilor”4. De aceea, conţinutul convorbirii noastre intime cu Dumnezeu trebuie ascuns cu grijă de ceilalţi.
Ne rugăm „în ascuns” atunci când îi descoperim numai lui Dumnezeu cererile noastre în inimă şi cu o minte vigilentă, în aşa fel încât nici măcar puterile vrăjmaşilor să nu poată cunoaşte felul cererilor noastre. De aceea, trebuie să ne rugăm în cea mai mare tăcere, nu numai pentru a nu-i împrăştia pe fraţii din jurul nostru cu murmurul şi cu strigătul nostru şi a deranja simţămintele rugătorilor, ci şi pentru ca scopul cererilor noastre să rămână ascuns vrăjmaşilor noştri, care ne pândesc mai cu seamă la rugăciune. Aşa împlinim porunca aceea: „De cel care doarme la sânul tău păzeşte deschiderea gurii tale!”5
Ceea ce vrăjmaşii pot auzi liniştiţi sunt cuvintele inspirate de Duhul Sfânt ale psalmilor şi care vestesc toată nimicirea lor. Aceasta îi va înfricoşa şi îi va pune pe fugă. Acest lucru îl are în minte Evagrie când ne sfătuieşte:
Nu te ruga atunci când eşti ispitit, până când n-ai spus câteva cuvinte cu mânie împotriva celui ce te strâmtorează. Fiindcă, întrucât sufletul tău este copleşit de gânduri, se întâmplă ca nici rugăciunea ta să nu fie adusă curat. Insă atunci când spui împotriva lor ceva plin de mânie, zădărniceşti şi nimiceşti gândurile potrivnicilor. Mânia obişnuieşte să facă acest lucru chiar şi la gândurile bune.6
Conţinutul convorbirii noastre intime cu Dumnezeu dimpotrivă trebuie să rămână ascuns demonilor, altfel ei ar putea picura în ea veninul ispitelor lor.
Rugăciunea cu voce tare deranjează însă nu numai pe vecini, ci chiar şi pe rugătorul însuşi. In loc de a promova concentrarea, ea o poate periclita. Insă nu numai vocea proprie poate deranja. Aceasta ar fi încă răul cel mai mic. Mult mai perturbatoare se dovedesc cu timpul propriile cuvinte şi gânduri de care ne folosim cu necesitate la rugăciune. Deşi prin aceasta trecem dincolo de tema noastră propriu-zisă, vom vorbi totuşi pe scurt aici şi de acea tăcere a inimii spre care năzuieşte în cele din urmă toată făptură.
In scrierea sa Despre rugăciune, Evagrie reia frumoasa definiţie dată de Clement Alexandrinul şi o adânceşte în felul său. Rugăciunea este o „convorbire (homilia) cu Dumnezeu”, spunea Clement. Evagrie adaugă: „O convorbire a minţii cu Dumnezeu fără nicio mijlocire”7. Această rugăciune adevărată este, aşadar, un eveniment nemijlocit, sau cum am spune astăzi, o întâlnire „personală” între Dumnezeu şi om.
In calea acestei năzuite nemijlociri stau însă nu numai vocea şi cuvintele noastre, ci mai cu seamă, „gândurile” (noemata) noastre, întrucât ele reprezintă o „mediere” între noi şi Dumnezeu. Şi aici nu e vorba de „gândurile” pătimaşe, păcătoase8, ci în genere de toate gândurile despre tot ce este creat, ba chiar şi despre Dumnezeu însuşi, oricât de sublime ar fi, întrucât ele îl ţin pe om legat de ele însele9. Cu un cuvânt, omul trebuie „să se dezbare de toate gândurile”10, dacă vrea „să se roage cu adevărat”.
Această retragere şi sustragere de la gânduri, este un proces treptat ce corespunde urcuşului vieţii duhovniceşti, şi nu o „tehnică”, cum o întâlnim la unele metode necreştine „de meditaţie”. Omul participă la aceasta, însă el nu poate realiza „depăşirea” prin propriile sale puteri, întrucât scopul, Dumnezeu, este „o persoană” care se pleacă spre om în absolută libertate11.
Mintea nu ar vedea în sine „locul lui Dumnezeu”12, dacă nu ajunge mai presus de toate gândurile legate de lucruri. Insă ea nu ajunge mai presus de ele, dacă nu se dezbracă de patimile care prin gânduri o ţin legată de lucrurile sensibile.
De patimi ea se va lepăda prin virtuţi, iar de gândurile simple13 prin contemplaţia duhovnicească, şi de aceasta iarăşi atunci când străluceşte asupra ei acea lumină care închipuieşte la vremea rugăciunii „locul lui Dumnezeu”.14
Mintea creată priveşte această „lumină a Sfintei Treimi” - semn al prezenţei personale a lui Dumnezeu - nu în afara ei înseşi, ci „în ea însăşi”, şi anume în acea oglindă inteligibilă care este ea însăşi prin crearea sa „după chipul lui Dumnezeu”15.
Dacă unui om îi este dat harul rar de a intra în acest tainic „loc al rugăciunii”16, atunci lucrarea sa proprie trebuie adaptată acestui nou absolut. Ba chiar el face acest lucru cu totul spontan, aşa cum ne învaţă Diadoh al Foticeii:
Când sufletul e plin de bejşugul rodurilor sale fireşti, îşi face cu glas mai mare şi cântarea de psalmi şi vrea să se roage mai mult cu vocea. Dar când se află sub lucrarea Duhului Sfânt, cântă şi se roagă întru toată destinderea şi dulceaţa numai cu inima.
Stării de suflet celei dintâi îi urmează o bucurie amestecată cu închipuiri, iar celei din urmă lacrimi duhovniceşti, şi după aceea o mulţumitoare iubire de linişte, căci pomenirea [lui Dumnezeu] rămânând fierbinte din pricina glasului domol, face inima să izvorască anumite cugetări înlăcrimate şi blânde.17
Dascălii vieţii duhovniceşti avertizează explicit împotriva distrugerii acestei „cercetări a Duhului Sfânt”18 prin aceea că ne agăţăm încăpăţânaţi de făptuirea proprie, de „regula” proprie pe care ne-am asumat-o odată. în aceste clipe contează numai legea „libertăţii copiilor lui Dumnezeu”, aşa cum scrie misticul siro- oriental Jausep Hazzaya:
Inchide toate uşile chiliei tale, intră în locul ei cel mai de taină şi aşază-te în întuneric şi în deplină singurătate, acolo unde nu mai poţi auzi nici măcar ciripitul unei păsări.
Şi când vine ceasul unei slujbe, vezi să nu te scoli, ca să nu fi ca un copil care în neştiinţa lui schimbă un talant de aur pe o smochină ce îndulceşte cerul gurii sale doar pentru o clipă. Ci tu, în vremea în care ai găsit „mărgăritarul cel de mult preţ”19, nu-l schimba, ca un neguţător neiscusit, pe acesta cu lucrurile trecătoare care se găsesc tot timpul înaintea ta ca sfârşitul tău să nu fie ca sfârşitul acelui popor care a ieşit din pustie şi care a dispreţuit hrana manei duhovniceşti şi a poftit hrana scârboasă a egiptenilor.20
Această libertate chiar faţă de slujbe, de altfel absolut obligatorii pentru monahi, durează atât cât această lumină dumnezeiască străluceşte asupra rugătorului. De îndată însă ce părăseşte sau trebuie să părăsească acest „loc”, el se întoarce iarăşi în toata smerenia şi credincioşia înapoi la făptuirea sa obişnuită.21
Insă numai buzele trebuie să tacă în „locul rugăciunii!” „Adoraţia tăcută a Celui Negrăit”22 înseamnă, aşa cum am văzut deja, înainte de toate tăcerea „inimii”, tăcerea tuturor gândurilor asupra lui Dumnezeu.
In mod paradoxal însă, această tăcere de adoraţie nu este lucrul ultim, după cum ne învaţă acel Părinte sirian oriental pe care tocmai l-am citat. Fiindcă dacă Duhul Sfânt îl conduce pe om în lumina Sfintei Treimi, atunci în el izbucneşte în cele din urmă un izvor al unei „vorbiri tainice”, care nu mai încetează ziua şi noaptea.23 Această experienţă uimitoare Evagrie o descrie cu următoarele cuvinte:
Cel ce se roagă „în duh şi în adevăr”24 nu-L mai preamăreşte pe Ziditor prin făpturi, ci îl preamăreşte din El însuşi.25
Aceasta este în cele din urmă acea „convorbire cu Dumnezeu fără nicio mijlocire”, despre care a fost vorba mai sus. Fiindcă, oricât ar fi de înalte creaturile, ele sunt totdeauna un intermediar între noi şi Dumnezeu. „Duhul şi Adevărul”, adică după interpretarea evagriană a textului de la Ioan 4, 23 Persoana Duhului Sfânt şi a Fiului Unul-Născut26, nu sunt însă creaturi, ci „Dumnezeu din Dumnezeu”, aşa cum învaţă „Crezul” Sinodului II Ecumenic (381).
Rugătorul, care prin rugăciunea „adevărată” şi „duhovnicească”27 a devenit „teolog” în sensul propriu-zis al cuvântului, laudă aşadar pe treapta cea mai înaltă a rugăciunii pe Tatăl fără „nicio mijlocire” - fie ea a unei creaturi, a unui gând sau contemplaţii -, ci numai prin Duhul şi prin Fiul! El a ajuns „teolog”, fiindcă nu mai vorbeşte despre Dumnezeu din auzite, ci dă mărturie despre Sfânta Treime pe baza intimităţii sale cu Ea.28
Dacă „viaţa veşnică” constă în aceea ca noi „să-L cunoaştem pe Tatăl şi pe Cel pe care El L-a trimis”29, atunci „rugăciunea în duh şi în adevăr” este o pregus- tare veritabilă a acestei fericiri eshatologice.
Ieroschimonah Gabriel Bunge
Fragment din cartea "Practica rugaciunii personale dupa traditia sfintilor Parinti sau „Comoara in vase de lut” Editura Deisis
Note:
1 Tertulian, De oratione 17 (Oehler) [PSB 3, p. 238].
2 Mt 6,5 sq.
3 Clement Alexandrinul, Stromateis VII, 39,6 (Stăhlin) [PSB 5, p. 500].
4 FAp 1, 24.
5 Ioan Cassian, Conlationes IX, 35 (Petschenig) [PSB 57, p. 474]; citat Mi 7,5 (Vulgata).
6 Evagrie, Praktikos 42.
7 Evagrie, De oratione 3 [FRI, p. 75]
8 Ibid. 55 [p. 81].
9 Ibid. 56-58 [p. 81].
10 Evagrie, Skemmata 2 (J. Muyldermans, Evagriana et Nouveaux fragmente grecs inedite, Paris, 1931, p. 374).
11 Cf. Evagrie, Epistula 29, 3. în mistica creştină, „luminarea” este în chip statornic autorevelarea liberă, şi ca atare „indisponibilă” a Dumnezeului Celui Întreit-Unul.
12 Cf. leş 24,10 (locul unde au stat picioarele lui Dumnezeu).
13 Vizate sunt conţinuturile pure ale cunoştinţei care nici nu „imprimă”, nici nu „modelează” mintea noastră. Cf. Evagrie, Mal. cog. 24 (PG 79,1228).
14 Evagrie, Mal. cog. 40 r. I (PG 40,1244AB).
15 Cf. Evagrie, Kephalaia gnostika II, 1 (Guillaumont).
16 Evagrie, De oratione 57 şi passim [FRI, p. 8l].
17 Diadoh al Foticeii, Copita LXXIII (des Places) [FR I, p. 367]
18 Evagrie, De oratione 70 [FRI, p. 83].
19 Mt 13, 46.
20 Jausep Hazzaya, Briefe, p. 153; trimitere la Nm 11,5-6.
21 Ibid., p. 159.
22 Evagrie, Gnostikos 41 (Guillaumont).
23 Jausep Hazzaya, Briefe, pp. 156 sq.
24 în 4,23.
25 Evagrie, De oratione 60 [FRI, p. 8l].
26 Ibid. 59 [ p. 81].
27 Ibid. 61 [p. 81].
28 Cf Evagrie, Ad monachos 120 (Gressmann).
29 In 17,3.
-
Tacerea si plansul
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Tacerea
Publicat in : Cunoaste-te pe tine insuti sau despre virtute
-
Tacerea care vorbeste
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.