"Ziua a opta"
Biserica "asteapta invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie". Acesta lume a stricaciunii si a mortii isi va intregi odata si odata ciclul sau existential, nu pentru a se afunda in existenta din care a provenit, ci pentru a se arata "in alta forma" - a se arata Trupul inviat al lui Hristos in dimensiuni universale, cosmice, pentru a descoperi lumea ca trup al lui Dumnezeu, "ca Dumnezeu sa fie totul in toate" (1 Corinteni 15, 28).
Aceasta va fi "ziua a opta" a creatiei. In contrast cu "saptamana care masoara timpul", ziua a opta "arata modul existentei mai presus de natura (materie) si de timp" . Va fi un timp format nu din succesiuni de momente trecatoare, pieritoare, ci din relatia de dragoste plenara, care se savarseste neincetat intr-o transfigurare dinamica "din slava in slava" (2 Corinteni 3, 18).
Pana atunci pregustam in limitele "aluatului" dinamic care pregateste toata framantatura lumii in vederea implinirii celei de-a opta zi - limitele Bisericii. Trupul Bisericii este "inceput" si "logodire" a slavei viitoare. Aici traim impartasindu-ne de hrana si viata noastra, transformand (prin Sfanta Euharistie, asceza, cult) supravietuirea individuala in relatie iubitoare - existam cu numele pe care ni l-a daruit Biserica, care indica ipostasul nostru personal si cu care ne iubesc sfintii, Maica Domnului, Hristos. Nu separam pe cei vii de cei morti, aducem impreuna ofranda Euharistiei noastre lui Dumnezeu, deoarece ceea ce ne face sa existam este iubirea Lui - chiar si inainte de invierea de obste, iubirea lui Dumnezeu constituie si da viata existentei noastre a tuturor, a celor vii si a celor morti: "Caci nimeni dintre noi nu traieste pentru sine si nimeni nu moare pentru sine. Caci daca traim, pentru Domnul traim, si daca murim, pentru Domnul murim. Deci si daca traim, si daca murim, ai Domnului suntem" (Romani 14, 7,8).
Care este modul in care ipostasul celor adormiti, desi fire creata, este activat si traieste inainte de invierea de obste si in ce fel s-a pastrat ipostasul uman inainte de intruparea lui Hristos si, de coborarea Sa la Iad? Si cum se manifesta si se manifesta libertatea ipostasurilor noastre personale dupa dizolvarea individualitatii noastre fizice? Toate aceste intrebari primesc raspuns nu cu ajutorul propozitiilor logice care nu pot depasi posibilitatile celor ce pot fi certificate prin experienta, ci prin miscarea de incredere si de predare de sine a noastra in mainile iubirii lui Dumnezeu. Inteligenta noastra individuala controleaza accesul nostru individual (prin noi insine) la viata, modul individual de existenta. Credinta in Dumnezeu este schimbarea modului de existenta, de aceea si limbajul credintei nu are nimic comun cu intelegerea individualista, cu suficienta de sine intelectuala a fiecarui individ. Este limbajul imnic, cantarea de lauda adusa iubirii lui Dumnezeu, limbajul invocarii milei Sale. Iubirea Sa fundamenteaza ipostasul nostru personal, prin "prisos al unei iubiri negraite" si acest Tata atat de iubitor nu poate niciodata sa lase pe cel iubit in neexistenta. Fara recunoasterea si acceptarea acestei iubiri dumnezeiesti, moartea este numai o absurditate respingatoare si inexplicabila. Dimpotriva, pentru cei ce cred, moartea este cea din urma si extrema incercare a increderii si daruirii lor lui Dumnezeu, Dumnezeului "Cel care cheama cele din nefiinta la fiinta" (Romani 4, 17).
Christos Yanaras
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.