Ziua Sfinţilor Copii Nevinovaţi
(Mt. 2,13-23)
Fraţilor preaiubiţi, ne-a fost citita sfânta pericopă din Evanghelie despre moartea scumpă a mucenicilor nevinovaţi ai lui Hristos, prin care este desemnată moartea scumpă a tuturor mucenicilor lui Hristos. Căci faptul că au fost prunci cei omorâţi înseamnă că prin virtutea smereniei trebuie să ajungem la slava muceniciei şi că dacă cineva nu se întoarce şi nu va fi ca un prunc (cf. Mt. 18, 3), nu poate să-şi dea sufletul pentru Hristos. Că au fost omorâţi în Betleem şi în toate hotarele lui, arată că prigoana din partea celor lipsiţi de evlavie urma să se dezlănţuie, iar răbdarea celor evlavioşi urma să fie încununată nu doar în Iudeea, unde Biserica a luat început, ci în toate hotarele aceleiaşi Biserici, oriunde se află împrăştiată prin lume.
Cei care au fost ucişi având doi ani îi desemnează pe cei desăvârşiţi prin învăţătură şi prin făptuire. Iar cei care aveau mai puţin [de doi ani îi desemnează] pe cei simpli şi neştiutori, dar la tel de puternici prin tăria credinţei nefăţamice. Faptul că aceştia au fost ucişi, dar Hristos Care era căutat a scăpat viu arată că trupurile pot fi omorâte de către cei necuvioşi. Hristos, împotriva Căruia întreaga prigoană se dezlănţuie, nicidecum nu poate fi înlăturat. Fie că [trupurile] trăiesc, fie că sunt ucise, [mucenicii] mărturisesc după adevăr: „Dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Căci şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem" (Rom. 14, 8).
Faptul că, după prorocia lui Ieremia, „se aude glas în Rama", adică „în loc înalt, de bocet şi plângere amară" (Ier. 31, 15), aceasta vesteşte lămurit că plângerea Sfintei Biserici prin care suspină pentru moartea nedreaptă a mădularelor sale, nu se stinge întru nimic, precum flecăresc vrăjmaşii, ci se suie către scaunul judecătorului Celui de Sus; şi precum [sângele] întâiului mucenic Abel (cf. Mt. 23, 35), aşa şi sângele celorlalţi mucenici de pe pământ strigă către Domnul (cf. Fac. 4, 10), după acest cuvânt al înţeleptului: „Nu va trece cu vederea rugăciunea orfanului şi nici pe văduvă când îşi va face să răsune glas de tânguire. Oare nu curg lacrimile văduvei pe obraz? Căci de pe obraz se vor sui la cer şi Domnul ascultător nu se va bucura de ele" (Sirah 35, 15-16).
Că se spune că Rahela şi-a plâns copiii şi nu a vrut să fie mângâiată pentru că nu [mai] sunt, înseamnă că într-adevăr Biserica plânge luarea sfinţilor din această lume, dar nu vrea să fie mângâiată în aşa fel încât cei care au biruit lumea prin moartea lor să se întoarcă iarăşi spre a răbda luptele lumii, pentru că fără îndoială nu trebuie să fie chemaţi înapoi în lumea, de ale cărei scârbe au scăpat odată, [mergând] la Hristos pentru a fi încununaţi. Căci Rahela, care se numeşte „oaie" sau „care vede pe Dumnezeu" indică simbolic Biserica, ce cu toată sârguinţa privegheaza ca să se învrednicească a-L vedea pe Dumnezeu. Şi ea este a suta oaie (cf. Mt. 18,12) pe care Păstorul cel Bun Ce a mers să o caute pe pământ, lăsând în cer cele nouăzeci şi nouă ale cetelor puterilor îngereşti şi găsind-o, a pus-o pe umerii Săi şi aşa a dus-o înapoi la turmă.
Iar după sensul literal, se pune întrebarea de ce Rahela îşi plânge copiii, in timp ce seminţia lui Iuda de care aparţinea Betleemul nu se trage din Rahela, ci din sora ei, Lia. Dar la această întrebare este uşor să dăm un răspuns, căci nu doar în Betleem au fost măcelăriţi toţi pruncii, ci şi în toate hotarele lui. Iar seminţia lui Veniamin, care se trage din Raheia, a fost cea mai apropiată de seminţia lui Iuda.
De aceea, pe bună dreptate, trebuie să socotim că urgia acestui omor foarte crunt a atins nu puţini prunci şi din seminţia lui Veniamin, pe care, ca nişte odrasle ale sale, i-a plâns cu glas înalt. [Acest loc] se poate înţelege şi sub alt aspect, [având în vedere faptul] că Rahela a fost îngropată lângă Betleem (cf. Fac. 35, 19), precum mărturiseşte inscripţia mormântului ce a rămas până astăzi, spre Apusul cetăţii, dincolo de drumul care duce la Hebron.
Pe bună dreptate, după un mod de exprimare proorocesc, se spune că aceea prin al rarei trup şi nume acest loc a fost vestit a făcut cele ce se tăceau în el. Că însuşi Domnul, ca să nu fie omorât de Irod, a fost purtat de către părinţi în Egipt înseamnă că cei aleşi adeseori, prin viclenia celor răi, vor fi prigoniţi din casele lor sau vor fi osândiţi la surghiun. Prin aceasta, totodată, se dă credincioşilor o pildă să nu şovăie a se feri, fugind de mânia prigonitorilor când aceasta va fi de folos, de vreme ce îşi amintesc că Dumnezeu şi Domnul lor a făcut aceasta. Căci El Însuşi Care urma să poruncească celor ai Săi: „Când vă urmăresc pe voi în cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă" (Mt. 10, 23), mai întâi a făcut ceea ce a poruncit, ca un om fugind de om, deşi cu puţin timp înainte, Il arătase steaua din cer.
Că Irod a murit nu la multă vreme după ce pruncii au fost ucişi pentru Domnul şi că Iosif, după sfatul îngerului, L-a întors pe Domnul împreună cu Mama Lui în pământul lui Israel înseamnă că toate prigonirile care urmau să fie stârnite împotriva Bisericii vor fi răzbunate prin moartea prigonitorilor înşişi şi că, după pedepsirea acelor prigonitori, pacea va fi înapoiată Bisericii şi sfinţii care s-au ascuns se vor întoarce în locurile lor. Putem înţelege prin ura lui irod cu care a vrut să-L piardă pe Iisus, mai ales prigonirile care s-au făcut în vremurile apostolilor în Iudee, aproape toţi propovăduitorii Cuvântului au fost izgoniţi din ţinut şi, ca să propovăduiască printre neamuri, au fost împrăştiaţi în lung şi în lat.
Şi aşa s-a făcut că păgânătatea, care este desemnată prin Egipt, [cej mai înainte [era] întunecată din pricina păcatelor, a primit lumina Cuvântului. Căci [prin evenimentul] că Pruncul Iisus şi Mama Lui au fost duşi de către Iosif în Egipt, [se evidenţiază cum] credinţa în Întruparea Domnului in comuniunea Bisericii sunt împărtăşite neamurilor prin învăţători sfinţi. Că erau în Egipt până la moartea lui Irod, este o preînchipuire a credinţei în Hristoscare va dăinui printre neamuri „până când va intra numărul deplin al neamurilor şi astfel întregul Israel se va mântui" (cf. Rom. 11, 25-26). Căci moartea lui Irod dă de înţeles sfârşitul minţii răutăcioase cu care acum Israel se dezlănţuie împotriva Bisericii.
Omorârea pruncilor desemnează moartea celor smeriţi cu Duhul, pe care i-au ucis iudeii, după ce L-au izgonit de la ei pe Hristos. far faptul că Iisus, după moartea lui Irod, S-a întors în pământul lui Israel vesteşte sfârşitul lumii când, în urma propovăduirii lui Enoh şi Ilie, iudeii, potolind văpaia invidiei de acum, vor primi credinţa adevărată". Şi pe bună dreptate, când părăseşte Iudeea, se zice că fuge - şi aceasta [în vremea] nopţii - iar când Se întoarce nu doar că nu se face pomenire de fugă, ci nici măcar de noapte, fără îndoială pentru că aceia pe care din pricina întunericului păcatelor odată i-a părăsit ca prigonitori, pe aceiaşi, din pricina luminii credinţei, la sfârşit îi cercetează din nou, ca unii care II caută pe El.
Că, deşi Irod a fost osândit, Iosif, din frica lui Arhelau, fiul lui, temându-se să meargă în Iudeea unde era cetatea lui de obârşie, după sfatul îngerului s-a retras în Nazaretul Galileii, desemnează cele din urmă vremuri ale Bisericii de acum, când din pricina acestei orbiri obşteşti care stăpâneşte acum neamul evreilor, prin care nu încetează să-i prigonească pe creştini cât îi este cu putinţă, împotriva unora se va ridica o prigoană mai aprigă din partea lui Antihrist şi aceasta când, la propovăduirea lui Enoh şi a lui llie, foarte mulţi se vor întoarce de la necredinţă, iar ceilalţi, la îndemnul lui Antihrist, cu toată osârdia vor lupta împotriva credinţei.
Aşadar, partea Iudeii în care împărăţea Arhelau arată pe necredincioşii următori ai lui Antihrist şi Nazaretul Galileii, unde este purtat Domnul, simbolizează partea acestui neam care atunci va primi credinţa în Hristos. De aceea, pe bună dreptate, Galileea se tălmăceşte mutare săvârşită iar Nazaret floarea sau lăstarele lui, fără îndoială pentru că Sfânta Biserică, cu cât este mai fierbinte dorinţa cu care se mută de la cele pe care le vede aici pe pământ îa cele cereşti, de care vrea să se învrednicească, cu atât floarea şi lăstarele virtuţilor duhovniceşti, de care este plină, sunt mai îmbelşugate.
Trebuie, aşadar, fraţilor preaiubiţi, deoarece în praznicul de astăzi cinstim pârga mucenicilor, să cugetăm cu râvnă la veşnica sărbătoare a mucenicilor care este în ceruri, urmând, cât ne este cu putinţă, paşii lor şi să ne sârguim să devenim părtaşi ai aceleiaşi prăznuiri de sus, de vreme ce Apostolul mărturiseşte că dacă vom fi părtaşi ai suferinţelor, vom fi Şi [părtaşi] ai mângâierii (cf. II Cor 1, 7); şi să nu plângem atât din pricina morţii lor, cât să ne bucurăm de primirea cununilor meritate. Caci pe fiecare dintre ei, când cu chinuri se izgoneau din această viaţă, tânguindu-se Rahela adică Biserica ce i-a născut, l-a petrecut cu plâns şi cu lacrimi, iar când au fost deja izgoniţi de aici, curând i-a primit „Ierusalimul cel de sus, care este mama noastră" (Gal. 4, 25) a tuturor, întâmpinându- i în cealaltă viaţă împreună cu cei care slujeau spre veselia [lor] (cf. Evr. 1,14) şi i-a introdus în bucuria Stăpânului lor (cf. Mt. 15, 21. 23) pentru a fi în veci încununaţi.
De aceea [Evanghelistul] Ioan spune că stăteau înaintea tronului, „înaintea Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe şi având în mână ramuri de finic" (Apoc. 7, 9). Căci acum stau înaintea tronului lui Dumnezeu încununaţi cei care odată stăteau întinşi jos înaintea tronurilor judecătorilor, doborâţi de suferinţe. Stau în faţa Mielului, neputându-se despărţi în niciun chip de privirea slavei Lui, de a Cărui iubire nici prin chinuri nu au putut să fie despărţiţi (cf Rom. 8, 35). Strălucesc cu veşminte albe şi au în mână ramuri de finic, cei care au primit răsplata pentru faptele lor, de vreme ce vor primi proslăvite prin înviere trupurile pe care [şi le-au supus la] a răbda să le fie arse de foc, să fie sfâşiate de fiare, să fie zdrobite de bătăi, ori sparte - fiind aruncate în adânc, să fie zgâriate de gheare şi să fie sfârtecate cu tot felul de chinuri. „Şi strigau, spune, cu glas mare, zicând: Mântuirea Dumnezeului nostru, Care sade pe tron, şi Mielului" (Apoc. 7, 10). Cu glas mare cântă mântuirea lui Dumnezeu cei care cu mare mulţumire îşi aduc aminte că nu prin virtutea lor, ci prin ajutorul Lui, au trecut peste luptele cu strâmtorările care dădeau năvală peste ei.
Apoi, descriind luptele lor trecute şi cununile lor veşnice, zice: „Aceştia sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare şi şi-au spălat veşmintele lor şi le- au făcut albe în sângele Mielului" (Apoc. 7, 14). Căci veşmintele lor mucenicii şi le-arr spălat în sângele Mielului, când mădularele lor, care în ochii celor fără de minte (cf. Inţ. 3, 2) au părut a fi sluţite de urâţenia chinurilor, le-au curăţit de toate întinăciunile prin sângele vărsat pentru Hristos.
Mai mult [decât atât], le-au învrednicit şi de fericita lumină a nemuririi, căci aceasta înseamnă că veşmintele spălate şi le-au făcut albe în sângele Mielului. „Pentru aceea, spune, sunt înaintea tronului lui Dumnezeu, şi Ii slujesc ziua şi noaptea, în templul Lui" (Apoc. 7, 15). Nu este o slujire ostenitoare, ci [vrednică] de iubit şi de dorit [aceea de] a fi părtaş pururea la lauda lui Dumnezeu. Căci ziua şi noaptea, luate ca şi chip, desemnează nu schimbarea vremii, ci veşnicia. „Căci noaptea nu va mai fi acolo" (Apoc. 21, 25), ci o singură zi în curţile lui Hristos, [care este] mai bună decât mii (cf. Ps. 83, 11), [zi] în care Rahela nu-şi [va mai] plânge copiii, ci „Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor" (Apoc. 7, 17; 21, 4) şi dă glas de bucurie şi de mântuire veşnică în corturile lor Cel Care este viu şi împărăţeşte în unitatea Duhului Sfânt în toate veacurile veacurilor. Amin.
Este vorba de pruncii ucişi la Betleem de câtre Irod, a căror pomenire, după calendarul apusean, se face in 28 decembrie.
Sfantul Beda Venerabilul
Fragment din cartea "Omilii la Evanghelii I", Editura Reintregirea
Cumpara cartea "Omilii la Evanghelii I"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.