In fiecare an, pe data de 21 mai, crestinii ortodocsi ii sarbatoresc pe Sfintii Mari Imparati Constantin si Elena. Intre bisericile care se afla sub protectia acestor martiri ai credintei intru Hristos se afla si primul lacas de cult ctitorit dup 1989 in cartierul bucurestean Drumul Taberei, in vecinatatea Parcului Sergiu Celibidache (fost Moghioros). Aici slujeste preotul paroh Constantin Tincu, avandu-l alaturi pe fratele sau, Emilian. Doi frati de sange, dar si intru Hristos, cu o singura misiune: aceea de a aduce Lumina intr-unul dintre cele mai mari cartiere din Capitala.
La inceput a fost.
Povestea acestei mandre biserici a inceput in urma cu 9 ani. Pe locul unde se inalta ea acum erau cateva gradini in care locuitorii blocurilor din jur cultivau legume si flori. Nu exista nici o biserica prin apropiere, asa ca oamenii trebuiau sa bata o cale destul de lunga pana in Prelungirea Ghencea sau la Razoare, unde se gaseau doua mari lacasuri de cult. Pe cand visau si sperau sa li se construiasca o biserica in cartier, cativa cetateni din Drumul Taberei au observat intr-o margine a parcului Sergiu Celibidache un copac cu o forma curioasa, un fel de cruce in mijlocul careia se putea intui o icoana. Imaginatie sa fie! Disputele erau aprinse in legatura cu acest subiect sensibil. Unii o vedeau pe Sfanta Fecioara. Altii jurau ca e Insusi Domnul nostru Iisus Hristos rastignit pe sfanta cruce. Sub puterea amagirii, „icoana din copac“ a inceput sa adune foarte multa lume in jurul ei. Veneau oameni sarmani, cu straiele ferfenita, care abia de mai traiau de pe o zi pe alta, soseau ologi in 
carucioare si ciungi, bolnavi si sanatosi laolalta, in credinta desarta ca atingand scoarta copacului se vor vindeca si li se vor indeplini dorintele. Televiziunile si presa scrisa erau prezente aici, fiecare comentand evenimentul si luand interviuri. Oameni din tot Bucurestiul, si chiar din tara, rosteau in fata copacului cele mai fierbinti dorinte, puneau lumanari la radacina, se rugau in genunchi, varau acatiste in crapaturile scoartei! Cativa doreau sa se ridice chiar acolo o sfanta biserica. Toti erau convinsi ca se afla in fata unei minuni, mai ales ca se si gasisera cativa “profeti” de cartier care povesteau cum s-au vindecat ei atingand copacul, sau ca au vazut-o pe Maica Domnului suspinand printre crengi. Dar iata ca, spre a risipi parca orice ratacire si a le intinde tuturor mana dreptei credinte, la numai cateva zeci de metri de celebrul copac se infaptuia deja adevarata minune. Cu fonduri stranse de la vaduve, de la oameni sarmani sau bogati, cei doi frati preoti au reusit sa construiasca, in timp record o bisericuta din lemn. Desi la vremea respectiva lacasul era singular in padurea de blocuri gri, unii cetateni n-au agreat ideea, pretinzand ca sunt tulburati de sunetul clopotelor. Dar s-a trecut si peste asta. Le-a dat Dumnezeu mintea cea de pe urma si n-au mai zis nimic. Au inteles.
“Minuni facute de oameni, pentru oameni, cu ajutorul lui Dumnezeu”
Inceputul a fost, ca mai toate inceputurile, anevoios. “Locul acesta era aproape salbatic in ceea ce priveste credinta in Dumnezeu“, ne spune preotul paroh Constantin Tincu. „Aceasta este prima biserica din lemn, cu hramurile «Schimbarea la Fata» si «Sfintii Imparati Constantin si Elena», ridicata in Drumul Taberei, in doar 2 luni de zile. Am venit aici cu mainile goale. Practic am fost ajutati de credinciosii care locuiesc prin apropiere si de consiliul parohial. Vasile Ilie cu sotia Maria, Mihai si Flavia Nibeleanu, Elvira Antonescu si fiul ei, Ioan, Cornel si Doina Paraschivescu, Marius si Vasilica Teodorescu, Florin si Angela Pacuraru, Ion si Profira Stoica, acestia sunt doar cativa dintre inimosii enoriasi care au facut tot ce le-a stat in putinta pentru a ridica sfanta biserica. Pot spune ca ea s-a construit din dragostea lor”.
Pe 16 septembrie 1996 temelia bisericii din lemn a fost sfintita de Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist. A venit lumea, puhoi, bucuroasa si fericita ca, in sfarsit, exista un loc sfant unde sa se poata ruga si inchina oricare credincios. Pana in decembrie biserica era deja gata. Apoi, la scurt timp, consiliul parohial a hotarat construirea uneia si mai mari, alaturi de cea existenta deja. Credinciosii, cu mic cu mare au pus umarul la munca. Fiecare caramida cu drag a fost asezata si
cimentata, pentru a dura o vesnicie. “Suntem o mare familie unita prin dragoste si credinta. Nimic pe lumea aceasta nu se poate face fara iubirea de semeni, fara credinta in Dumnezeu. De cate ori am fost intr-un impas - ori ca nu mai aveam fier pentru constructie, ori ca ni se termina cimentul - ma rugam: Doamne, Dumnezeul meu, ajuta-ma sa nu-i dezamagesc pe oameni! Si adevarat, a doua zi aparea cineva si-mi spunea ca vrea sa doneze 50 de milioane de lei pentru biserica. Am plans de bucurie. Asta a fost o adevarata minune! Si au urmat multe altele, asemanatoare. Minuni facute de oameni, pentru oameni, cu ajutorul Lui Dumnezeu”.
Pe data de 8 septembrie 1997, cand se sarbatorea Nasterea Maicii Domnului, P.F. Teoctist a poposit din nou in cartierul Drumul Taberei, ca sa sfinteasca temelia noii biserici, ce avea sa poarte trei hramuri: “Nasterea Maicii Domnului”, “Sfantul Mucenic Emilian” si “Sfintii Imparati Constantin si Elena”. Inalt cat un bloc de 10 etaje, cu o cruce in varf de 3 metri si o latime de 35 de metri, lacasul isi va deschide portile pentru credinciosi in momentul in care va fi savarsita pictura interioara. Preotul paroh estimeaza ca aceasta ar putea dura un an si jumatate. Poate mai putin. Nu se stie sigur. Cum o vrea bunul Dumnezeu! Si cate-ar mai face fratii parinti Tincu in parohie! Timp sa aiba, sanatate si rabdare. Cand vorbesc despre planurile de viitor, cei doi preoti emana bunatate si sufletul le rade o data cu ochii. Viseaza sa construiasca, cat de curand, o sala pentru praznice unde, o data pe saptamana, sa se dea de mancare si nevoiasilor din zona, o camera de studiu pentru elevii saraci, un cabinet de medicina generala, dar si unul de consultatii juridice. Toate gratuite, cum altfel?! “O s-o scoatem noi la capat cumva! Nu ne lasam. Si cu ajutorul Lui Dumnezeu totul e posibil.”, mai spune preotul paroh, in timp ce bate o cruce mare.
Cat despre bietul copac din apropiere, dat demult uitarii, el a redevenit, cum se si cuvenea, un copac intre altii. Credinta a biruit inca o data superstitia. iar bataia clopotelor pare sa nu mai deranjeze pe nimeni.
Daniela Cristina FODOR
Gabriel MATEESCU
Lumea credintei, anul III,nr 4(22)
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.