CUM SĂ DOBÂNDEŞTI RAIUL
(LUCA 6, 31-36)
Pentru aceia speriaţi de greutatea mântuirii, Evanghelia Duminicii a XIX-a după Rusalii, desprinsă din Predica de pe Munte, ne aduce mângâiere prin lucidizare. Textul evanghelic porneşte cu o concluzie: „Aşa cum vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel" (Lc 6, 31). Supusă atenţiei noastre astăzi, ca oameni mai mult educaţi decât credincioşi, propunerea pare acceptabilă. Noi ne-am educat să renunţăm la răzbunare când suntem loviţi, suntem obişnuiţi să ne ţinem gura când suntem răniţi şi să tăcem când suntem furaţi, să vorbim la comanda şefilor cu interese de moment, să ne aliniem chiar atunci când linia în care suntem somaţi ne duce la moarte. Iudeii din vremea Mântuitorului - şi azi mulţi gândesc aşa, pornind de la litera Legii - cereau „dinte pentru dinte şi ochi pentru ochi", răzbunau sângele ucişilor, ba chiar ucideau în conformitate cu literele absurde ce le jucau în inimi... Hristos ştia deja cum vor gândi la momentul Golgota! El ne cere să credem în facerea de bine, ca poartă prin care ne strecurăm în Rai. De aceea Mântuitorul Hristos îndeamnă exact la vindecarea de răutate „conform legii".
Ne spune că Legea pe care ne-o dăruieşte El, întrupatul, tocmai prin întruparea Sa, vine cu un singur articol: „Voi însă iubiţi-vă duşmanii, faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să aşteptaţi ceva înapoi, iar plata voastră va fi mai mare şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, pentru că El este bun şi cu cei nerecunoscători şi răi" (Lc 6, 35). Cu alte cuvinte, faceţi binele ca efort de încredere, că Dumnezeu însuşi este Cel care răspunde eforturilor de a rămâne oameni. Că Dumnezeu a asumat omenitatea noastră, pentru a ne învăţa să nu aşteptăm răspuns tuturor faptelor bune de la oameni, ori chiar ca să ne atragă atenţia că atunci când plăcem prea mult oamenilor suntem departe de smerenia unei relaţii limpezi cu Dumnezeu. Că Mântuitorul a venit între noi nu de dragul unui spectacol ieftin şi nici ca să ne producă surplusuri de îmbogăţire hapsână, că rostul apropierii de El este dat nu de ruperea de lume, ci de asumarea ei în competenţa cea mai de preţ: dragostea! Dar o dragoste aprinsă din iubirea lui Dumnezeu pentru lumea Sa, pedepsibilă după canoanele drăceşti ale urii tocmai pentru că e manifestată după regula de aur a vieţii în Hristos.
Cât de minunat spunea aceasta Sfântul Siluan Athonitul: „Dar şi acum îţi poţi întoarce raiul prin pocăinţă, Domnul mult ne iubeşte, în ciuda păcatelor noastre, doară ne vom smeri şi ne vom iubi vrăjmaşii. Dar cel ce nu-şi iubeşte vrăjmaşii nu va putea avea pace, măcar de-l vor şi pune în rai". Iar ceva mai apoi scrie iarăşi: „Când sufletul este smerit şi Duhul lui Dumnezeu este în el, omul cunoaşte fericirea în duh şi dragostea lui Dumnezeu. Sufletul, când a cunoscut milostivirea Domnului, de nimic nu se mai teme, de nicio năpastă pe pământ, ci doreşte pururea a se afla înaintea lui Dumnezeu, smerit, şi a iubi pe fcatele!". De vrem Raiul dar, să începem prin a-l dobândi în aproapele! Fără să aşteptăm ceva la schimb! Evitând ca, din ură, să ne sfâşiem bucuria vieţii în ciulinii răutăţii!
Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula
Ce va da omul in schimb pentru sufletul sau, Editura Agnos
Cumpara cartea "Ce va da omul in schimb pentru sufletul sau"
-
Raiul originar si raiul eshatologic
Publicat in : Viata vesnica -
Raiul : loc sau stare ?
Publicat in : Viata vesnica -
Raiul meu si iadul meu
Publicat in : Editoriale -
Ce este raiul?
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.