Dumnezeu porunceşte creştinilor să iubească pe toată lumea, chiar şi pe duşmanii noştri. Acest pasaj din Predica de pe Munte nu ar putea fi mai limpede în această chestiune:
„Aţi auzit că s-a zis: «Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău». Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5, 43-45; vezi, de asemenea, Romani 12, 14; 17-21).
Hristos Şi-a arătat cu cea mai intensă vigoare această iubire atunci când, pe Cruce fiind, S-a rugat Tatălui Său: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34).
În primii mei ani nu m-am simţit niciodată obligat să urmez îndemnul lui Hristos de a-mi iubi duşmanii, fiindcă nu l-am înţeles vreodată ca pe un canon al Iudaismului sau o învăţătură a Sfintei Scripturi. În plus, fiind crescut în umbra Holocaustului şi în perioada întemeierii statului Israel, generaţia mea de evrei nu avea de gând să se lase ucisă precum milioanele de evrei ucişi în timpul celui de-al Doilea război mondial. Concepţia pacifismului creştin nu era populară printre evreii pe care îi cunoşteam. Ideea de a-ţi iubi proprii duşmani era considerată ca fiind excesiv de idealistă şi virtual imposibilă.
Simţeam o oarecare plăcere să vorbim despre ipocrizia creştină şi de ridiculozitatea încercării de a ţine un astfel de standard imposibil. Cu siguranţă, comportamentul creştinilor faţă de evrei de-a lungul istoriei ne-a dovedit că porunca de a-ţi iubi vrăjmaşii se izbise de urechi surde. De asemenea, nu puteam trece cu vederea că cele mai cumplite războaie, inclusiv cele două Războaie mondiale, avuseseră loc între naţiunile creştine. Dacă creştinii îi „iubeau” pe ceilalţi creştini în acest mod, ne puteam imagina cum îşi iubeau ei duşmanii…
Acum, uitându-mă înapoi la concepţiile mele timpurii, nu am nici o îndoială în privinţa faptului că, în Scriptură, revelaţia progresivă de iubire a lui Dumnezeu culminează în viaţa lui Hristos. Descoperirea lui Dumnezeu ca Iubire şi manifestarea Iubirii Sale prin smerenie, a avut un impact extrem de profund asupra mea. Dacă omul este într-adevăr creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, atunci noi suntem creaţi pentru a oglindi în noi iubirea şi smerenia Sa.
Probabil nu există vreun semn mai clar care să arate că devenim ca El, decât faptul că ne iubim duşmanii. Prin aceasta noi dovedim că suntem copiii Lui, fiindcă arătăm firea Lui în viaţa noastră. Iubirea lui Dumnezeu pentru duşmanii Săi este chiar temelia mântuirii noastre, fiindcă Hristos S-a întrupat, a pătimit şi a murit pentru cei nelegiuiţi. Deşi eram păcătoşi şi vrăjmaşi ai Lui, Dumnezeu ne-a mântuit (vezi Romani 5, 6-11). Faptul că Dumnezeu Îşi iubeşte vrăjmaşii şi ne spune nouă să facem la fel, are implicaţii de nepătruns.
În plus, pentru mine nu avea nici un sens că Dumnezeu ne-a spus să îi iubim pe duşmanii noştri în timp ce El Însuşi a pus la cale răzbunarea veşnică faţă de duşmanii Lui. Părea mult mai rezonabil ca neschimbabilitatea iubirii lui Dumnezeu şi imposibilitatea de a scăpa de ea să fie cauza durerii celor care se împotrivesc acelei iubiri. Faptul că El nu-i nimiceşte a fost, de asemenea, considerat în mod tradiţional drept un act de iubire, deoarece, creat fiind după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, omul oglindeşte Dumnezeirea şi este astfel intrinsec sacru.
Pr. James Bernstein,
Uimit de Hristos, Editura Ecclesiast
-
Predica de pe munte - Iubirea vrajmasilor
Publicat in : Duminica a 19-a dupa Rusalii -
Iubirea vrajmasilor
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Iubirea vrajmasilor
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.