"Toate sunt cu putinta celui ce crede" (Marcu 9, 23).

Intamplarea cu Bartimeu, dupa cum e istorisita la Marcu (10,46 52) ne ajuta sa patrundem un sir de momente legate de rugaciune "vin la Ierihon, si cand iesea El din Ierihon cu ucenicii Sai si cu multime de norod, Bartimeu, fiul lui Timeu, orbul, sedea la drum si cersea milostenie, auzind ca acesta e Iisus Nazarineanul, el a inceput sa strige si sa se grabeasca :"Iisuse, Fiul lui David, miluieste ma!. Multi il sileau sa taca, insa el inca mai mult a inceput sa strige: "Fiule lui David, miluieste ma!", Iisus s a oprit si a poruncit sa l cheme. Il cheama pe orb si i zice lui, nu te teme, scoala te! te cheama. El si a aruncat de pe sine haina de deasupra, s a sculat si a venit la Iisus.

Iisus l a intrebat: "Ce vrei de la mine?" Orbul a zis lui: "Invatatorule! ca sa vad". Iisus i a spus: "Mergi, credinta ta te a mantuit". Si el indata a vazut si a mers dupa Iisus.

Acest om, Bartimeu, nu era pe cat se vede, tanar, de multi ani sedea el la poarta Ierihonului, capatand hrana de la indurarea sau de la darul nepasator al trecatorilor. Probabil, in decursul vietii sale, el a incercat toate mijloacele existente si toate caile posibile spre vindecare. E posibil ca inca de copil il aduceau la templu si acolo pentru el se faceau rugaciuni si aduceri de jertfe. El a trecut pe la toti cei care puteau sa l vindece, fie cu darul tamaduirilor, fie cu ajutorul tamaduintelor. El fara indoiala se lupta ca sa si caute vederea si mereu avea deziluzii. Au fost incercate toate mijloacele omenesti, insa el ramanea orb.

E posibil ca in lunile premergatoare sa i se fi intamplat sa auda ca in Galileea a aparut un tanar predicator, om care iubeste poporul, indurator, un om sfant al lui Dumnezeu, care poate vindeca si face minuni. Si e posibil, ca daca ar fi putut, s ar fi straduit sa se intalneasca cu El; insa Hristos nu ramanea intr un singur loc si era slaba nadejdea ca orbul sa afle drumul spre El. Si cu aceasta scanteie de nadejde, care facea disperarea lui si mai adanca si mai acuta el sedea la poarta Ierihonului.

Odata trecea pe alaturi o gloata, gloata mai mare decat cea de obicei, o gloata zgomotoasa rasariteana; orbul a auzit si a intrebat, cine merge, si cand i au spus ca acesta e Iisus din Nazaret el a inceput sa strige. Acea scanteie de nadejde, care ramanea in sufletul lui, intr o clipa s a transformat intr o flacara, intr un fierbinte dor al nadejdii, Iisus, pe care el niciodata nu l ar fi putut intalni, trecea pe drumul lui. El mergea si cu fiecare pas era tot mai aproape si mai aproape, iar dupa aceea fiecare pas il va departa pe El tot mai departe, fara de a-l mai intoarce, si orbul a inceput sa strige: "Iisus, fiul lui David, miluieste ma!". Aceasta era cea mai desavarsita marturisire a credintei pentru timpurile acelea.

El a recunoscut in Iisus pe fiul lui David, pe Mesia, el inca nu putea sa l numeasca Fiu al lui Dumnezeu, pentru ca nici ucenicii Lui nu stiau aceasta. insa el a recunoscut pe Acela, pe care il asteptau. Si atunci s a intamplat ceea ce mereu se intampla in viata noastra: lui i au poruncit sa taca.

Dupa cum adesea se intampla ca atunci cand, dupa multe cautari si lupta singuratica, noi deodata ne adresam cu strigat lui Dumnezeu, o multime de glasuri de dinafara si dinauntru, incearca sa ne curme rugaciunea noastra. Face sa te rogi? De cati ani te lupti, iar Dumnezeu nici nu se uita la aceasta? Se va uita oare acum? De ce sa te rogi? Intoarce te iara la disperarea ta, tu esti orb si orb pentru totdeauna. Insa cu cat e mai puternica rezistenta, cu atat mai clar, faptul ca ajutorul e foarte aproape. Niciodata nu trebuie sa ascultam aceste glasuri cu atat mai tare striga ele, cu atat mai puternica trebuie sa fie hotararea noastra, noi trebuie sa fim gata sa strigam atat de mult cat va fi nevoie de acest lucru si asa de tare ca Bartimeu.

In consecinta, noi putem sa invatam de la Bartimeu, ca atunci cand ne dam seama ca nu putem sa ne bizuim pe ceea ce ne am obisnuit sa socotim sigur in jurul nostru, noi inca nu suntem gata sa renuntam la aceste lucruri. Noi putem vedea ca nu e nadejde, atata timp cat se intrebuinteaza mijloace omenesti, pamantesti. Noi tindem la ceva, incercam sa vedem si mereu dam faliment, aceasta e un chin si disperare, si daca ne vom opri aici, aceasta inseamna infrangere. Dar daca in acest moment ne vom adresa lui Dumnezeu, stiind ca ramane numai Dumnezeu si ii vom spune: "Eu cred Tie si in mainile Tale imi dau sufletul si trupul, toata viata mea" atunci disperarea ne a adus la credinta.

Stefan Popa

.

• Despre vederea duhovniceasca a duhurilor
  Publicat in : Credinta
• Despre vederea duhovniceasca a lumii
  Publicat in : Credinta
• Nu te lua dupa ce vad ochii
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Predica la duminica a treia dupa Rusalii
  Publicat in : Duminica a 3-a dupa Rusalii