Cuvânt la fiul risipitor întors la tatăl iubitor
Mă voi întoarce la tatăl meu și-i voi spune: tată am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău, fă-mă ca pe unul din argații tăi
Fuga de la Dumnezeu Tatăl este cel mai vechi gest al omului. Evanghelia de la Luca ne pune în față încă o treaptă de urcare spre înțelegerea Postului Paștilor, iar pe de altă parte spre înțelegerea jertfei lui Hristos. Duminica trecută în pilda vameșului și a fariseului am văzut cum trebuie să ne rugăm, că trebuie să ne cerem în primul rând iertare de păcate și să ne arătăm în fața Dumnezeu umiliți și conștienți de neputințele noastre, de minusurile ce stau încă în dreptul persoanei noastre. Duminica de astăzi pune în fața noastră o nouă lecție, cea a fiului risipitor. Ce auzim în pilda fiului risipitor („Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere”-Luca 15,12) nu este însă ceva nou, asta s-a mai întâmplat odată: Dumnezeu, care a creat pe om, a primit aceeași nerecunoștință din partea făpturii Sale. Adam în alt fel a zis și el: Tată, dă-mi partea de avere care mi se cuvine. Ascunderea și fuga omului de Dumnezeu au un punct de plecare în gestul primilor oameni: „Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu, Care umbla prin rai, în răcoarea serii, s-au ascuns Adam şi femeia lui de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii raiului”(Facere 3,8). Evenimentul primordial din rai este de fapt cauza a aceea ce vedem astăzi în pilda fiului risipitor, acolo s-a întâmplat întâi ruptura între Tată și fiu, între Dumnezeu și om: „Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis: Adame, unde eşti?”(Facere 3,9). Căutarea și strigarea Tatălui e mereu aceeași către fiii Lui risipitori.
Patru separări la patru nivele. Părinții Bisericii vorbesc despre nerecunoștința lui Adam și a Evei că ar fi fost un mare accident și ca orice accident nimeni nu-l dorește, dar el se întâmplă, ca orice accident aduce după sine urmări nefaste și dureroase. Așa a fost păcatul făcut de Adam și Eva, ruptura lor de Dumnezeu a adus mai târziu multe alte consecințe în viețile oamenilor. Ruptura inițială a declanșat alte patru separări la patru nivele.
Întâi s-a rupt omul de Dumnezeu, a doua separare a fost între bărbat și femeie, a treia ruptură fost între om și simțurile lui și a patra separare între om și celelalte făpturi, adică natura înconjurătoare.
Prima a fost cea mai grea, cea dintre om și Dumnezeu, căci omul a fost făcut de Dumnezeu cu mâinile Lui, i s-a dat viață prin suflarea lui Dumnezeu.
A doua ruptură a fost cea dintre bărbat și femeie, deși Dumnezeu rânduise din Rai unitatea lor. Din această ruptură au derivat foarte multe păcate, cele pe care le amintește apostolul de astăzi. Sfântul Pavel sublinia astăzi că trupul nu e pentru desfrânare, ci este templu al Duhului Sfânt și că orice păcat ar face omul îl face în afară de trup, dar dacă păcătuiește prin desfrânare păcătuiește în trupul său. Înțelegem că trupul omului e o biserică în care se sălășluiește Hristos.
A treia ruptură este între om și simțurile lui. Toți oamenii au o conștiință care trebuia să fie în armonie cu simțurile, ori simțurile nu ascultă de conștiința omului și de-aici începe războiul ce se duce neîncetat între conștiință și simțuri, război care nu se încheie decât în clipa morții. Această bătălie e câștigată mai repede doar de cei care prin harul lui Dumnezeu au știința de-a-și cuminți simțurile. Altfel, păcatele făcute cu simțul văzului, auzului, gustului se înmulțesc atât de mult încât până la urmă trupul se face stăpân peste suflet.
A patra ruptură este cea între om și natura ce-l înconjoară. Niciodată câinele, leul sau ursul nu s-ar fi dat la om să-l sfâșie dacă omul nu ar fi părăsit pe Dumnezeu. Toate făpturile l-au recunoscut pe om ca pe un rege al naturii, dar regele îndepărtându-se de Dumnezeu s-a stricat și ascultarea și înfiorarea animalelor în fața omului. De aceea trandafirul îl rănește pe om, de aceea ciupercile sunt otrăvitoare, apele râurilor îl îneacă, cutremurele de pământ provoacă nenorociri, toate se întâmplă din pricina neascultării omului de Dumnezeu.
Paranteză ecologică. Calamitățile sunt o consecință a păcatelor omului. Ecologiștii care militează pentru o armonie între om și natură asta ar vrea să spună, că nu se cade ca omul să batjocorească locul unde trăiește, să nu taie pădurile în mod nesăbuit, să nu contamineze apele și așa mai departe. N-ar fi exagerat dacă am considera că aruncarea gunoaielor și a sticlelor de plastic în văile râurilor e o dovadă de necredință în Dumnezeu. Când apa vine curată și tu o murdărești cu gunoaie dai o notă urîtă atât imaginii localității dar și o notă urîtă despre nivelul propriu de civilizație. Doar un om fără Dumnezeu poate face dezordine și mizerie în jurul său, în locul unde stă, sau, mai grav, crezând că face curat în curtea lui, aruncă gunoaiele în apa râului care aparține tuturor.
Tată=severitate+dragoste. Aceste rupturi s-au întâmplat din pricina pierderii legături omului cu Dumnezeu. Același lucru s-a întâmplat și în pilda rânduită astăzi, când un fiu n-a mai vrut să fie sub ascultarea tatălui, a crezut că e mai bine departe de casă decât să fie ocrotit trăind în preajma tatălui. Hristos rostește pilda cu tatăl și cei doi fii ca să înțelegem că nicăieri nu ne poate fi mai bine decât lângă Tatăl, lângă Dumnezeu. Poate că uneori tatăl sau mama pot fi mai autoritari sau mai severi, dar severitatea tatălui e amestecată cu o dragoste infinit mai mare. Când fugi de autoritatea tatălui, fugi și de dragostea lui și atunci ajungi ca fiul risipitor care a plecat cu partea sa de avere și în scurt timp a cheltuit tot. El era fiul unui tată bogat și n-avea nicio grijă, căci copiii nu se îngrijesc ce mănâncă mâine, cu ce se îmbracă azi, asta e treaba celor mari, a părinților. În țară îndepărtată trăind și risipind ce primise devine din fiu slugă și nu orice slugă, ci una care îngrijea porci.
Cea mai frumoasă parte a poveștii. Din acest moment începe să se deruleze partea frumoasă a pildei fiului risipitor și care ne interesează pe noi toți. Decăzut, stropit cu lăturile porcilor, risipitorul și-a dat seama al cui fiu este și unde a ajuns. Era fiu iubit și ajunsese slugă la turma de porci. Diferența e imensă, nu se pot compara situațiile. În acea stare și-a zis: mă voi întoarce la tatăl meu și-i voi spune: tată, am greșit la cer și înaintea ta, fă-mă ca pe unul din argații tăi, că nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Doar să fiu lângă tine, să fiu în casa ta, doar asta îmi doresc. N-a vrut să fie fiu, acesta e un semn de smerenie și în același timp puterea înțelepciunii acestui fiu, că a dorit statutul de slugă, dar slugă în casa tatălui. I se făcuse dor de fața tatălui, de chipul său, de bunătatea tatălui. Această bunătate i-a rămas probabil ascunsă într-un colț al conștiinței sale, de aceea, chemat de bunătatea tatălui s-a și întors acasă. Și-a propus întoarcerea și a realizat-o. Intenția era bună, dar dacă rămânea doar la nivel de intenție totul era degeaba, o filosofie stearpă. Tatăl, văzându-l de departe, a alergat spre fiul său și în alergarea unuia către altul s-au îmbrățișat, au plâns, s-au privit cu dor. Fiul era desculț, dezbrăcat, își pierduse și inelul ce dovedea al cui fiu este. Dându-i inel, haină și încălțăminte tatăl restaurează în primul rând calitatea de fiu. Mai mult, poruncește să se taie vițelul cel îngrășat și începe o petrecere de bucurie că s-a întors acasă fiul său.
Umbra reproșurilor încrâncenate ale fratelui mai mare. Până aici toate bune și frumoase, dar mai este o umbră ce se lasă peste finalul pildei. O umbră ce ne privește pe toți cei din biserică, o umbră lăsată de comportamentul fratelui mai mare, care reproșează tatălui său că l-a primit pe fiul său cel mic. Încep reproșurile: eu am fost cu tine și nu mi-ai dat un ied să mă veselesc cu prietenii mei, iar pe acest fiu al tău (nu spune fratele meu, nu mai recunoaște ca frate pe cel întors), care ți-a mâncat averea, acum îl primești, ba pe deasupra faci și petrecere că s-a întors. Ne recunoaștem în această atitudine? Asta nu înțelegem de multe ori nici noi, cei mai mari ai bisericii și ai tatălui că Dumnezeu vrea cu tot dinadinsul ca omul să se întoarcă, chiar mai târziu, dar să se întoarcă. Aceasta este imaginea adevarată a tatălui, cum spunea Evdochimov, un scriitor rus, iubirea nebună a lui Dumnezeu, că primește pe unul care n-ar fi vrednic, după logica noastră, să fie primit.
Șansa noastră e că ne judecă Dumnezeu, nu oamenii. Dumnezeu însă nu e om, Dumnezeu este Dumnezeu și de aceea primește pe toți la El, căci toți oamenii sunt fiii Lui. Dacă noi am fi judecați de oameni ar fi vai și amar de noi, însă șansa noastră este că ne judecă Dumnezeu. Tatăl vrea ca toți să ne întoarcem la El, singurul blestem al nostru ar fi să ratăm întoarcerea la Tatăl sau să ștergem din conștiința noastră amintirea bunătății și a dragostei Tatălui sau să trăim în viața aceasta ca și când Dumnezeu nu ne-ar fi Tată bun, ca și când n-ar fi plină de dragoste inima Lui. Acesta e cel mai mare blestem care poate cădea pe capul omului. Deci fă orice, numai să te întorci la Dumnezeu precum fiul ce risipitor.
Să nu greșim adresa Casei Tatălui(a Bisericii). Fiul risipitor nu s-a întors la mătușa lui, nu a căutat casa verișorilor săi, nu s-a dus la vecini, ci s-a întors în casa tatălui. Nu știm cum ar fi mers mai departe povestea cu astfel de scenarii, dacă fiul ar fi intrat în alte case, nu în cea a tatălui. Am păcătuit ca și ortodocși, tot în canoanele ortodoxiei să ne căim de păcatele noastre, nu alergând pe la alte căsuțe zise de rugăciune sau căutând salvarea în metode orientale străine și false. Numai BISERICA în care am fost botezați în numele Sfintei Treimi e casa Tatălui. Aceasta e deschisă pentru noi, iar nu casa mătușii, a verișorului, a vecinului. Ușa Bisericii, ca un loc unde Tatăl așteaptă, nu poate fi închisă nimănui.
Să înțelegem bine lecția acestei duminici, să știm că orice sacrificiu pe care îl facem nu-i făcut degeaba. Să ne alăturăm și noi la imensa jertfă a lui Hristos cu puțina noastră jertfă omenească. Jertfa lui Hristos e ascunsă între rândurile pildei fiului risipitor în faptul că tatăl junghie vițelul cel îngrășat. Orice întoarcere se pecetluiește cu o masă de bucurie, cu o cină de taină, cu un ospăț. De bucurie că ne-am întors, Tatăl și Dumnezeu ne dă și nouă dreptul să luăm parte la masa împărăției mâncând Trupul și Sângele Fiului dumnezeiesc, dar după Taina pocăinței. După plânsul pentru păcate ne dă dreptul, precum fiului desfrânat, să ne veselim de iertarea greșelilor la ospățul Sfintei Împărtășanii.
Pr. Dr. Piț George Cosmin
George Cosmin Pit
-
Predica la Duminica Fiului Risipitor
Publicat in : Predici de duminica
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.