A doua duminică dinainte de Postul Paştilor (Luca 15, 11-32)

Atunci când auzim expresia „fiul risipitor”, ea este plăcută auzului nostru şi aproape că simţim simpatie pentru acest personaj: „cultura religioasă” ne întinde această cursă, căci edulcorează conţinutul mesajului evanghelic şi micşorează puterea acestuia. Trebuie să căutăm mereu sensul profund, etimologic, al vorbelor Cuvântului lui Dumnezeu, cât şi caracterul pătrunzător, profetic şi eshatologic al pildelor. Căci, de fapt, „risipitor” înseamnă „delapidator”. Ar fi mai potrivit să vorbim de „Fiul pierdut şi regăsit”. In câteva fraze, Domnul ne rezumă povestea spirituală a întregii omeniri. Această pericopă corespunde întru totul timpului liturgic, căci ne aflăm la începutul „urcuşului” către înviere.

Hristos este spre sfârşitul vieţii Sale publice: străbate oraşele şi satele din Galileea, pentru a răspândi Vestea cea bună a împărăţiei lui Dumnezeu şi aceasta mai ales prin pilde. „Vameşii şi păcătoşii(1)se apropiau de Iisus ca să-L asculte” iar „fariseii şi cărturarii cârteau” căci „El îi primeşte la Sine pe păcătoşi şi mănâncă cu ei” (Luca, 15, 1-2). Ca răspuns, Domnul povesteşte trei pilde care alcătuiesc un ansamblu: Oaia pierdută, Drahma pierdută şi Fiul pierdut(2).

Omul care are doi fii este Tatăl Ceresc. Cei doi fii reprezintă, pentru majoritatea Sfinţilor Părinţi, lumea îngerească şi omenirea(3). Însă aceştia pot fi asimilaţi cu două tipuri de oameni duhovniceşti: ramura celor mai mari, a primilor moştenitori şi ramura celor mai mici, a mezinilor, cei care nu moştenesc împărăţia(4).

Mezinul dă dovadă de o îndrăzneală ieşită din comun: el îi cere tatălui partea sa de moştenire. Îndrăzneala este nebunească, căci moştenirea nu se primeşte decât la moartea tatălui. Doar Omul cel după asemănarea cu Dumnezeu este capabil de o astfel de libertate! Tatăl nu este deci obligat să accepte. Însă tatăl dă dovadă de o bunătate nemaivăzută: îşi împarte bunurile celor doi fii. Ce sunt aceste „bunuri”? Sunt toate cele pe care le primim de la Dumnezeu: fiinţa, viaţa, inteligenţa, frumuseţea, puterea şi, mai presus de toate, harul. Al doilea eveniment incredibil: mezinul îşi părăseşte tatăl şi se îndepărtează de el („într-un ţinut îndepărtat”, adică departe de prototipul dumnezeiesc, până la neasemănare). Iar acolo, „îşi trăieşte viaţa” fără Dumnezeu: face ce îi place şi îşi risipeşte moştenirea, „trăind în desfătări”; risipeşte deci harul fiind centrat pe sine însuşi, pe bunurile sale, pe plăcerea şi puterea sa. Când fiul cel întâi născut îi reproşează mezinului că „a mâncat averea tatălui cu desfrânatele” (Luca 15, 30), aceasta înseamnă că mezinul s-a împărtăşit de lume iar nu de Domnul.

Această primă parte corespunde vieţuirii lui Adam şi a Evei în Rai şi izgonirii lor în lume, din pricina neascultării. Putem considera că acest ţinut îndepărtat unde este „foamete” şi unde omul trăieşte în tovărăşia porcilor reprezintă, în acelaşi timp, tovărăşia demonilor şi natura devenită ostilă omului, plină de pălămidă şi de spini (Cf. Facerea, 3): este vorba de natura decăzută, stăpânită de Satana.

În acest ţinut este foamete iar mezinului îi este foame. Acesta este un element de căpătâi din pildă, al cărei înţeles este unul duhovnicesc. Departe de Dumnezeu, omul nu poate decât să sufere de foame, căci doar apropierea de Domnul, dragostea Lui, hrana dumnezeiască - trupul şi sângele lui Hristos, suflarea Duhului Sfânt pot hrăni Omul cel după asemănarea cu Dumnezeu. Omul are o slăbiciune extraordinară: nu poate trăi şi se împlini decât în Domnul, decât în unire cu Dumnezeu. Orice om care se îndepărtează de Domnul va suferi de „foame”. Ce mare minune este această foame de Domnul! Căci datorită ei se înfăptuieşte minunea: mezinul „intră în sine” (în cele din urmă!); el nu a încetat să se exteriorizeze, să trăiască în afara sinelui, să se îndepărteze iar acum începe să se interiorizeze, să se recentreze, să se apropie de miezul fiinţei sale, Sfântul Duh. Iar acolo, în taina inimii, el începe să mediteze asupra sa, asupra vieţii pe care o duce, asupra suferinţei sale, a tatălui său, a fericirii pierdute. Şi iată că porneşte pe calea minunată a pocăinţei: se pregăteşte lăuntric şi se curăţeşte. Nu va cere nimic, nici mila celorlalţi, nici nu se va îndreptăţi, ci îşi va mărturisi păcatul: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta” (împotriva Sfintei Treimi şi a Ta, ipostază a Tatălui) iar apoi se va pocăi: „şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiultău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.” Hristos ne învaţă aici taina pocăinţei, încredinţându-ne astfel o comoară.

Pocăinţa mezinului este după măsura păcatului săvârşit. El dispreţuise dragostea tatălui său, refuzase asemănarea cu el, dorise să se bucure de harul şi puterea dumnezeiască fără Dumnezeu iar acum, dintr-o dată, îşi recapătă măreţia. El spune: nu sunt vrednic să fiu asemenea ţie, să fiu un casnic de-al tău, să mă bucur de slava ta; poartă-te cu mine ca şi cu un simplu servitor, un străin, cineva care este plătit pentru munca sa. In pocăinţă omul îşi află iarăşi măreţia, redevine asemenea lui Dumnezeu.

Hristos ne descoperă atunci un element de seamă al gândurilor dumnezeieşti: el ridică un colţ al vălului supra-ceresc. Tatăl aştepta întoarcerea fiului său, cerceta zările, nădăjduia în întoarcerea celui ce rămâne după asemănarea Sa. Tatăl îl zăreşte „pe când era încă departe”, şi anume pe când de-abia luase drumul pocăinţei, drumul către Cer. Şi Tatălui „i se face milă de el”, admirând efortul lăuntric al mezinului. Şi nu numai atât, el aleargă în întâmpinarea lui, scurtând astfel drumul cel lung de reîntoarcere către izvor, îl ia în braţe şi îi dă sărutarea păcii.

De îndată ce intenţia profundă a pocăinţei se naşte în inimă, suflul iertării nu este departe. Putem vedea în aceasta o imagine a venirii lui Hristos în lume, care ne-a scurtat suferinţele văzând credinţa lui Avraam, iar în sărutul dat de Tată vedem imaginea venirii Sfântului Duh.

Însă Tatăl i-a lăsat timp să-şi exprime pocăinţa, nu a făcut ca şi cum vina nicinu ar fi existat. Căci pocăinţa este cea care i-a îngăduit mezinului să primească iertarea. Pocăinţa sa l-a eliberat lăuntric. Iar iertarea tatălui l-a dezlegat, l-a spălat, l-a restaurat. Şi atunci se face veselie în Cer, în jurul Tronului lui Dumnezeu. Tatăl se veseleşte căci „acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.”

In această a doua parte avem toată povestea mântuirii înfăptuite de Hristos: El l-a înviat pe Om şi l-a aşezat pe tronul lui Dumnezeu.

Urmarea pildei ne vorbeşte despre fiul cel mare: această parte este complexă pe plan teologic, însă mai accesibilă pe plan duhovnicesc. Nu vom face aici o exegeză detaliată, căci ar fi prea lungă; vom oferi însă câteva făgaşe de cugetare. Acest fiu mai mare care este mereu apropiat de tată, care îi este credincios şi care împarte totul cu el, poate fi văzut ca o imagine a lumii îngereşti credincioase Domnului(5). Aceasta este părerea celor mai mulţi Sfinţi Părinţi. Însă dialogul extrem de lung dintre tată şi fiul cel întâi născut care se aseamănă, pe alocuri, cu o înfruntare, este misterios şi pune probleme teologice extrem de dificile.

Pe de altă parte, acest fiu mai mare poate fi înţeles şi ca un tip de suflet, cel al moştenitorilor. Este vorba despre acei care au fost mereu credincioşi lui Dumnezeu, care nu sau abătut niciodată de la Lege, care niciodată nu s-au îndoit şi care şi-au închinat viaţa Bisericii, ferindu-se cu grijă de marile păcate care îl despart pe om de Dumnezeu. Aceştia sunt drepţii. Întâlnim astfel de suflete frumoase în sânul Bisericii, nu numai persoane, ci şi familii, ce s-au încredinţat întru totul Domnului. Neasemuita bunătate a lui Dumnezeu pentru cei răi, pe când drepţii suferă mari încercări pentru Numele lui Hristos, poate fi o mare încercare duhovnicească. Iar sufletul lor poate suferi de o mare amărăciune. In Biblie aflăm numeroase exemple de acest fel: Regele David se plânge în psalmi de norocul de care se bucură cu neobrăzare cei răi, Iov va blestema ziua în care s-a născut, bătrânul Tobit îi va cere Domnului să moară; cât despre Profetul Iona, el va fugi, căci bunătatea Domnului pentru cei răi îl va face de râs. Aproape toţi cei drepţi au trăit într-o zi această amărăciune, această tristeţe în faţa răului ce triumfă, arogant şi nepedepsit. Şi nu vor fi îndreptăţiţi pe de-a-ntregul până ce lumea aceasta căzută nu va trece. Doar Judecata de Apoi va aduce o mângâiere, căci fărădelegea va fi vădită în faţa întregii zidiri. Cei răi vor putea fi iertaţi dacă se pocăiesc. Însă răutatea va fi pedepsită în mod universal şi definitiv. Iar fiul cel întâi născut se va putea veseli atunci de schimbarea mezinului şi amândoi se vor bucura împreună întru bucuria Tatălui lor.

Pr. Noël Tanazacq, Paris

Note:
1.Şi anume acei care nu împlineau Legea.
2.In mod straniu, ultimele două nu sunt amintite decât de Sfântul Apostol Luca (unde sunt urmate de pilda iconomului necredincios). Însă aceste trei pilde formează un tot coerent extrem de important, căci ne introduc în gândirea soteriologică a Sfintei Treimi.
3.Aşa cum oaia cea pierdută şi drahma cea pierdută reprezintă omenirea cea decăzută, în vreme ce celelalte 99, respectiv 9, care n-au fost pierdute, reprezintă lumea cea îngerească.
4.In familiile regale, ramura principală (sau majoră) este linia de descendenţă a prinţului moştenitor (de obicei fiul cel mare al regelui). Ramurile cadet sunt liniile de descendenţă ale celorlalţi fii. (n. r.)
5.După Apocalipsă, doar o treime din lumea îngerească l-a urmat pe Satana în revolta sa; două treimi au rămas deci credincioase lui Dumnezeu încă de când au fost create: „iată un balaur mare.coada lui târa a treia parte din stelele cerului şi le arunca pe pământ” (Apocalipsa 12, 4).
 

Sursa: apostolia.eu

• Fiul Risipitor in bratele Tatalui
  Publicat in : Duminica Fiului Risipitor
• Fiul risipitor
  Publicat in : Duminica Fiului Risipitor

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: