Fiul cel mai mic nu s-a trezit pur şi simplu într-o dimineaţă în cocina de porci. A ajuns acolo, făcând o serie de paşi greşiţi şi dispunând în mod incorect de libertatea sa. Primul pas - ruperea relaţiilor cu casa tatălui său - l-a făcut din plictiseală. Avea o familie, nu avea nevoie de nimic, dar a experimentat probabil ceea ce simt la un moment dat toţi tinerii. Obosise de viaţa de familie monotonă, nutrea dorinţa de a trăi într-o lume „reală", de a gusta o viaţă „plină". Fiecare dintre noi are această ispită: suntem sătui de viaţa cotidiană prosperă şi ne străduim să îi conferim o doză de „vivacitate" care, la prima vedere, este complet nevinovată, dar imprevizibilă în consecinţele ei.
Sfântul Ignatie Briancianinov scrie despre o astfel de stare duhovnicească: „Din pricina vremii constant bune se usucă pământul, iar viermii şi alte insecte dăunătoare încep să apară cu duiumul. Un efect similar îl are asupra sufletului liniştea îndelungată, chiar dacă este adusă de har. In suflet apar: trufia, părerea de sine, îngâmfarea, dispreţul faţă de ceilalţi, umilirea şi dispreţuirea aproapelui şi alte boli asemănătoare ale duhului omenesc, dintre cele mai periculoase şi mai de temut".

Fiul cel mic face o alegere şi îl răneşte profund pe tatăl său. El cere să i se aloce o parte din moştenirea cuvenită la momentul nepotrivit şi într-un mod extrem de insultător. De obicei, o moştenire este primită după moartea rudelor, iar tânărul, aşa cum s-a spus, îi spune tatălui său: „Vreau să trăiesc aşa cum văd de cuviinţă, dar, din păcate, eşti încă în viaţă şi nu se ştie pe cât timp. Or, vreau să mă comport de pe acum ca şi cum aş fi intrat în drepturile de moştenitor, ca şi cum ai fi murit deja". Căderea începe în momentul în care omul îşi cere drepturile, uitând de îndatoririle care i-au fost atribuite. Fiul vede în tatăl său o piedică pentru viaţa sa tânără care va trece în curând, iar tânărul nu va avea timp să se împlinească aşa cum se vede potrivit şi necesar, pentru că se crede făuritorul propriei sale fericiri! Deşi nu „îşi ucide" tatăl la nivel fizic, îndepărtează autoritatea care restricţionează libertatea din viaţa sa şi deschide calea către o lume în care nu există interdicţii şi în care predomină propriul său „eu".

F.M. Dostoievski a exprimat cu o profunzime remarcabilă filozofia acestui stil de viată în cuvintele lui Ivan Karamazov: „Dacă nu există Dumnezeu, atunci totul este permis". Tatăl a fost profund întristat de cererea arogantă şi crudă, dar a îndeplinit-o. In conformitate cu Legea Vechiului Testament, fiul cel mare a primit două treimi din moştenire, cel mai tânăr numai o treime (vezi: Deuteronom 21, 17). Originalul grecesc al parabolei este foarte expresiv şi spune literalmente că tatăl; „şi-a împărtăşit viaţa cu el", adică i-a dat fiului său nu doar o parte din proprietatea sa, ci şi o parte a inimii sale. Nu a făcut acest lucru pentru că era un tată slab, care nu-şi putea exercita autoritatea şi căruia nu-i păsa de soarta viitoare a copilului său.

Un tată acţionează din dragoste, dorind să-l înveţe pe fiul adult responsabilitatea pe care ne-o asumăm atunci când facem alegeri în viaţă. Tatăl îi oferă fiului său ceea ce-i cere ca să-i arate că greşeşte. Fără să apeleze la argumente convingătoare sau la interdicţii severe, ci în cel mai eficient mod, lăsându-l să înveţe din greşelile sale şi permiţându-i să guste amărăciunea fructului libertăţii. Acest lucru ni se întâmplă fiecăruia dintre noi. Ii cerem lui Dumnezeu (sau nici măcar nu cerem, ci luăm singuri ca şi cum ni s-ar cuveni pe drept), ceea ce ni se pare necesar în viaţă. Dumnezeu ne permite adesea să le dobândim, în speranţa că vom râvni cândva la ceva incomparabil mai bun: adevăratele bunătăţi care există doar în casa Tatălui Ceresc.

Mitropolitul Veniamin Fedcenkov scrie despre diferenţa dintre bunătăţile adevărate şi cele imaginare: „Ei bine, gândeşte-te doar la ceea ce ne promite lumea de dincolo! Ne dezvăluie şi afirmă în primul rând faptul că există cu adevărat această altă lume măreaţă. Dumnezeule, ce bucurie! Dacă Columb şi marinarii săi nu au ştiut să îşi exprime entuziasmul şi strigau cu admiraţie «pământ, pământ!», cum ar trebui noi, credincioşii, să ne bucurăm şi să plângem: «Cerul, Cerul!» Acolo omul aruncă de la sine limitele condiţionate de spaţiu şi timp, dezbracă materialitatea grosieră ca o pupă, îşi scoate cochilia omizii de mai înainte şi zboară vesel peste flori frumoase ca un fluture, gustând nectarul lor dulce! Nu mai există lupta pentru o bucăţică de pâine, pentru hainele necesare unui trup dezbrăcat şi neajutorat, pentru un loc sub soare - din cauza cărora acum sunt purtate războaie aprige de oamenii sălbăticiţi...

Ei bine, avem în faţă toate bunătăţile pământului! O lume cu totul nouă şi fericită, o lume a tainelor şi lucrurilor slăvite se dezvăluie credinţei noastre. Şi nu înţeleg, chiar nu înţeleg, de ce specia umană săvârşeşte sinucidere duhovnicească prin faptul că nu vrea să se limiteze decât la această planetă minusculă - Pământul, cu imperfecţiunea sa şi cu cele trei arşine ale mormântului întunecat care-şi aşteaptă morţii, fiind plin de viermi lacomi şi dezgustători! Săracii şi bieţii oameni... Iar credincioşii sunt fericiţi!"

Tatăl din pildă îi permite fiului său să experimenteze diferenţa dintre casa tatălui său şi tot farmecul unei vieţi independente, departe de el. Fiul nu se opreşte să obţină partea corespunzătoare şi continuă, făcând următorul pas erupţional: îşi vinde moştenirea. Astăzi am putea traduce cuvintele adunând toate (Luca 15,13) ca „a vândut toate proprietăţile". In cultura acelei epoci, era o faptă de neconceput. Nimeni, fiind întreg la minte, nu vindea vreodată pământul care-i aparţinea familiei sale. Totuşi, fiul, neavând grijă cum va afecta egoismul său gospodăria, ia o treime din toate resursele familiei şi pleacă de acasă, pentru a trăi în sfârşit aşa cum îşi doreşte. Vânzarea de proprietăţi indică faptul că nu intenţiona să se întoarcă; crezându-se complet independent, şi-a „înmormântat" deja tatăl şi a rupt orice legătură cu trecutul său.

Astăzi trăim într-o cultură diferită, au dispărut practic familiile mari, în care mai multe generaţii au trăit sub un acelaşi acoperiş. Tinerii încearcă să părăsească casa părintească cât mai devreme pentru a trăi independent. Cu toate acestea, în urmă cu două mii de ani, o astfel de retragere, nefiind motivată de nicio circumstanţă exterioară, era percepută ca o provocare, ca un scuipat în faţă. Această îndepărtare de la virtute la păcat este adesea invizibilă, ilar tocmai aici se ascunde pericolul.

Sfântul Grigorie de Nyssa scrie: „Faţa ticăloasă a patimii este pictată în culori diferite, deşi doar la exterior, dar în mod seducător. Păcatul nu se prezintă sub pretextul răului, ci ca şi cum ar fi un bine; promite mari plăceri, desfătări şi beneficii. El este gata să îndeplinească aceste promisiuni imediat ce cineva le crede. Şi, pentru ca vicleşugul său să aibă mai mult succes, îşi prezintă rivalul, adică virtutea, sub forma unui chip sumbru, crud şi dificil. Şi promisiunile ei sunt puse sub semnul întrebării: fie nu se vor împlini niciodată, fie, chiar dacă se vor împlini, nu vor ajunge curând; trupul va fi epuizat de nevoinţă, iar duhul va obosi de aşteptare. Este mai bine, spune păcatul, să profităm de foloasele reale, obţinute imediat, decât de cele care rămân ca nădejde şi necesită multă răbdare. Şi, în general, sunt îndoielnice... Iată înşelăciunile patimii, iată falsurile şi ispitele ei! Aşa suntem atraşi de păcat şi ne abatem de la virtute!"

Protoiereul Vladimir Hulap

Fragment din cartea "Parabolele Evangheliei ieri si azi", Editura Egumenita

Cumpara cartea "Parabolele Evangheliei ieri si azi"

 

• Fiul Risipitor in bratele Tatalui
  Publicat in : Duminica Fiului Risipitor
• Fiul risipitor
  Publicat in : Duminica Fiului Risipitor
• Fiul risipitor sau scoala pocaintei
  Publicat in : Duminica Fiului Risipitor

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: