În această a doua săptămână, pregătitoare pentru Postul Mare, Sfânta Biserică propune atenţiei noastre, prin evanghelia citită, pilda Mântuitorului despre fiul risipitor. Şi ea se referă în mod direct la noi toţi, întrucât în ea este descrisă istoria iconomiei lui Dumnezeu cu privire la mântuire; căderea omului din Dumnezeu în robia patimilor, a omului care prin propria experienţă amară cunoaşte puterea pierzătoare a păcatului. Ea ne arată şi calea întoarcerii în braţele părinteşti. „Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă“! - ne rugăm noi.

Fiul cel mai mic al tatălui, fiul cel iubit, se smulge de sub ocrotirea părintească. După cât s-ar părea, dorinţe bune îl călăuzeau, el voia să cunoască viaţa, voia libertate pentru puterile, pentru mintea sa. Ardea de dorinţa de a-şi clădi singur viaţa. Dar în inima sa a respins sfatul şi dragostea tatălui. Şi acesta a fost cel dintâi păcat, care intrând în inima curată, a întunecat-o, deschizând calea multor patimi ce pândesc sufletul omenesc. În acel moment, gânduri despre păcat, despre primejdiile, care se ascund pe căile vieţii în voia proprie, nu existau în inima lui tânără. Dragostea tatălui nu îngrădeşte libertatea dorită de el, acesta, mâhnindu-se în sinea sa, nu îl mâhneşte pe fiu prin refuz. Moştenirea primită făgăduieşte o viaţă îndestulată, fericită.

Adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări (Luca 15, 13). Curând, foarte curând, fiul cel iubit al tatălui a devenit un fiu desfrânat. După primul păcat neconştientizat, al lipsei de iubire, au apărut multele lui odrasle şi în beţia păcatelor el a ajuns la desfrâu - deplina cădere din Dumnezeu - Tatăl ceresc. Căutând libertatea, a căzut în robie, respingând ascultarea săvârşită din iubire, prin voia proprie, a devenit robul păcatului şi al unui păcat de moarte.

Pe aceeaşi cale merge fiecare păcătos. Această cale tristă începe cu întunecarea minţii, după ea, inevitabil, urmează slăbirea voinţei, apoi are loc denaturarea conştiinţei şi drept urmare a tuturor acestora, lucrarea vrăjmaşului se încheie cu căderea - cu depravarea trupului. Începe pentru cel căzut un moment îngrozitor, hotărâtor al vieţii. Iadul deja în timpul vieţii este gata să îşi devoreze prada, dar Domnul nu voieşte moartea păcătosului, ci prin împrejurările vieţii bate la uşa inimii întunecate şi să dea Domnul să răspundă la această chemare a Lui.

Luaţi seama, fraţilor, ca nimeni dintre voi să nu se învârtoşeze cu înşelăciunea păcatului - îi avertizează Domnul pe păcătoşi (cf. Evrei 3, 12). Învârtoşarea este prietena deznădejdii. Nenorocirile l-au învăţat minte pe fiul risipitor şi lipsurile au devenit pentru el acel bine, care l-a determinat să se gândească cu luare-aminte la sine şi la viaţa sa desfrânată. Dar, venindu-şi în sine (Luca 15,17), şi-a adus aminte de viaţa petrecută în casa părintească, şi-a dat seama de căderea sa, şi-a văzut sufletul său în întunecimea păcatului şi la marginea prăpastiei a început să strige, cerând miluire.

Iată, aceasta este şi pentru noi o chemare la pocăinţă. Ca să începem să ne căim, trebuie să ne venim în sine, să ne vedem sufletul şi inima, faptele noastre, căci, atunci când greşim, suntem afară de sine, ne facem de cap şi nu ne dăm seama ce facem. Cât de des, şi noi, asemenea tâ-nărului din evanghelie, căutăm libertate pentru dorinţele noastre, pentru voia noastră proprie, şi nu înţelegem dintr-odată că această libertate se preface tot pentru noi în robie. Căzând din Dumnezeu, lipsiţi de harul lui Dumnezeu, nu putem să nu simţim foamea cea duhovnicească şi chinuitoare pentru suflet. Negura înconjoară inima, chinul sufletului este atât de mare încât omul nu îşi găseşte locul şi este aproape de deznădejde. Asemănându-ne prin viaţa noastră porcilor, ne hrănim şi cu mâncarea porcilor - cu roşcove, cu tot felul de produse false şi înlocuitori, până la falsa duhovnicie.

Mintea întunecată de păcat nu îl poate ajuta pe cel căzut în necaz. Şi vai, dacă nu îi va veni celui deznădăjduit ajutor din afară. Fiul risipitor, flămânzind în acea ţară străină, înaintea pierzării, care îl ameninţa, nu a lăsat loc deznădejdii, a auzit glasul iubirii dumnezeieşti şi şi-a venit în sine (cf. Luca 15,17). Şi i s-a descoperit toată calea căderii sale, începând cu părăsirea samavolnică a cărării, trasate de Pronia lui Dumnezeu până în momentul căderii - al călcării în picioare a tot ceea ce este dumnezeiesc. Şi şi-a adus aminte şi de iubirea părintească de odinioară faţă de el. Sentimentul pocăinţei, trezit în sufletul păcătosului, a născut în suflet sfânta hotărâre de a cădea la picioarele părinteşti, mărturisindu-şi vina. Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi (Luca 15,18-19). Inima înfrântă şi smerită nu se gândeşte la calitatea de fiu, ea cere ca un rob mila de a fi numai un argat, şi în aceasta vede deja pentru sine iertarea.

Dar inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmul 50,18). Şi în persoana fiului risipitor această făgăduinţă s-a împlinit pe deplin: Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat (Luca 15,20) şi i-a înapoiat toate drepturile de fiu. Zic vouă, aşa se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte (Luca 15,7) - mărturiseşte Mântuitorul în această pildă.
Dragii mei, întocmai aşa procedează şi Tatăl nostru ceresc cu noi, păcătoşii care ne căim. Pocăinţa ne păzeşte pe noi pentru împărăţia cerească. Pocăinţa ne este nouă dată de iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

Pocăinţa şterge zapisul păcatelor şi al fărădelegilor, curăţeşte inima. Pentru Domnul este scump fiecare suflet creştin, răscumpărat cu sângele Fiului Său Celui Unuia-Născut. De întoarcerea unui păcătos El Se bucură mai mult decât de 99 de drepţi. Domnul ştie că puterea vrăjmaşului este mare, iar noi suntem neputincioşi. Şi El vine în întâmpinarea voii noastre libere şi salută însăşi intenţia de a ne căi. De aceea, să nu amânăm pocăinţa şi să nu zăbovim cu îndreptarea. Postul Mare de aceea ne şi este dat, ca timp de îndoită pocăinţă a venirii în sine, ca să nu ne afundăm în tina păcatelor şi a patimilor, ca, văzându-ne în persoana fiului risipitor, să ne ridicăm din întunericul păcatului.

Tatăl ceresc ne aşteaptă şi este gata să vină în ajutorul neputinţei noastre. Şi noi, asemeni fi-ului risipitor, trebuie să ne amintim şi să ţinem minte totdeauna că la Tatăl nostru cel ceresc este milă din belşug şi pentru fii, dar şi pentru argaţi; şi că soarele Lui străluceşte peste cei buni, ca şi peste cei răi; şi trimite ploaie peste cei drepţi, dar şi peste cei nedrepţi, şi nu vor muri în păcate cei ce se trudesc în casa Lui. Iar noi suntem acei fii, deveniţi prin botez fiii lui Dumnezeu şi, dacă flă-mânzim duhovniceşte, aceasta numai pentru că, netrăind după poruncile lui Dumnezeu, plecăm şi noi într-o tară depărtată. Nu Dumnezeu şi harul Lui ne părăsesc pe noi, ci noi plecăm, conduşi de voia proprie a dorinţelor noastre deseori neconştientizate şi chiar nebune.

Dragii mei, să nu zăbovim, aşadar, amânând pocăinţa. Putem şti, oare, cât de mult va mai răbda Dumnezeu păcatele noastre? Nu va cere, oare, Domnul chiar acum de la noi socoteală pentru greşelile săvârşite? Nebune! în această noapte vor cere de la tine sufletul tău (Luca 12, 20) - şi se va împlini sentinţa dreptei judecăţi a lui Dumnezeu. Suntem noi gata de ea? Deseori gândul viclean ne adoarme cu cuvintele: „Dumnezeu e milostiv, şi ce păcate am eu? Nu am furat, nu am ucis, nu am desfrânat”. Iar faptul că inima noastră perfidă este plină de toată reaua voinţă, necurăţia şi viclenia, iar credinţa şi dragostea sunt doar pe vârful limbii, tocmai acesta şi este acel întuneric, care întunecă pentru noi lumina dreptăţii şi a iubirii dumnezeieşti, iar la aceasta fie nu ne gândim în general, fie ne cercetăm inima foarte rar şi cu indolenţă.

Dar ce împărtăşire are lumina cu întunericul? (2 Corinteni 6,14). Şi Domnul judecă cugetele şi in-tenţiile inimii noastre, din milă trimiţând asupra noastră pedepse părinteşti, năzuind să ne aducă la cunoştinţa adevărului. Iar Sfânta Evanghelie ne tot aminteşte: Dacă mărturisim păcatele noastre, El (Domnul) este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea (I Ioan 1, 9). Dar pe cei nepăsători, nepocăiţi şi desfrânaţi, care resping cu îndrăzneală grija Tatălui ceresc faţă de ei, nu îi aşteaptă, oare, mânia lui Dumnezeu? Fără de veste, va veni peste ei pieirea… şi scăpare nu vor avea (1 Tesaloniceni 5,3) - avertizează apostolul.

Şi aşa cum fiul cel risipitor, aplecându-şi întru pocăinţă capul, aşteaptă numai iertarea, aşa şi oricine, care şi-a revenit din cădere, nu se va ruga, oare, numai pentru izbăvirea de focul gheenei? Păcătosul aşteaptă puţine, iar Dumnezeu îi dăruieşte nesecata bogăţie a binefacerii Sale. Păcătosul se gândea numai la pocăinţă, iar Tatăl în grabă îi iese deja în întâmpinare: „Înainte de a Mă chema tu, Eu zic: Iată-Mă”. Aşa s-a întâmplat cu fiul risipitor, aşa se întâmplă şi cu noi până în ziua de astăzi. Când facem pocăinţă, nu auzim cuvintele răspunsului de la Dumnezeu, dar aproape îndată vedem iubirea de oameni a lui Dumnezeu, arătată realmente în viata noastră.

Aduceți degrabă haina lui cea dintâi (Luca 15, 22), pe care a pierdut-o prin neascultare şi sufletul nostru simte bucurie datorită libertăţii dobândite. Daţi şi încălţăminte în picioarele lui (Luca 15, 22), ca să nu fie rănit de moarte de către şarpe, dar ca să poată călca peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului. Şi atunci vom fi acoperiţi de mila lui Dumnezeu faţă de silnicia păcatului şi în chip simţit pentru noi vom intra în libertatea specifică fiilor. Aşa ni se dovedeşte nouă iertarea de către Dumnezeu.

Dragii mei, să ne aducem aminte că numai buna credinţă şi evlavia ne ţin pe căile mântuirii. Buna credinţă este împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, evlavia este aducerea-aminte de Dumnezeu în toate manifestările vieţii în noi înşine şi în jurul nostru. Pierzând evlavia, călcăm în picioare iubirea lui Dumnezeu. Aducerea-aminte de Dumnezeu şi aducerea-aminte de moarte - iată acel frâu mântuitor, care ne păzeşte de pierzare, care dăruieşte zdrobirea de inimă şi pocăinţa cât timp încă nu am dobândit iubirea de fii către Creatorul nostru. Cel care s-a lepădat de buna credinţă, nu va găsi desfătare nici chiar în plăcerile pătimaşe, ci se va condamna la o goană permanentă şi la nesăturarea continuă faţă de ea. Până ce sufletul nemuritor nu va sărăci pe deplin, bogăţia materială nu va face decât să accentueze catastrofa, care se apropie, a pieirii lui.

În pilda evanghelică, fiii, dar şi argaţii, sunt alături de Tatăl! Dar cine, totuşi, suntem noi? După botez - suntem fii, după viaţă - suntem argaţi. Dumnezeiasca Scriptură îi numără în rândul fiilor pe cei care cu desăvârşire, cu toată fiinţa lor, se dedică dreptăţii şi bunei credinţe, iar argaţii sunt cei care înţeleg binele, cunosc învăţătura, dar nu li se dedică lor în întregime, cu toată inima şi nu se călăuzesc în alcătuirea vieţii lor după voia lui Dumnezeu.

Şi noi toţi, atât de uşor, şi aproape mereu, pierdem în deşertăciunea vieţii şi în atracţiile ei calitatea noastră de fii, preferând în mod inconştient soarta de argat. Nici de argaţi nu uită mila lui Dumnezeu, ci îi aşteaptă Domnul pe cei care odată, pentru a-I deveni fii, s-au lepădat de satana şi de toate lucrurile lui. Să ţinem minte, aşadar, mereu că pocăinţa şi rugăciunea păzesc candelele credinţei noastre, şi ne întorc pe noi sub acoperământul Tatălui ceresc. Şi pentru noi, păcătoşii care ne pocăim, ca pentru fiii Săi Se bucură Domnul şi despre noi grăieşte El: Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, - pierdut era şi s-a aflat (Luca 15,24).

„Stăpâne Doamne, Iubitorule de oameni, Fiule Unule-Născut al lui Dumnezeu, am greşit la cer şi înaintea Ta şi nu mai suntem vrednici să ne numim fiii Tăi, ci nădăjduim la milele Tale, avem zălog al iubirii Tale de oameni cinstita Ta Cruce, pe care Tu ai răbdat-o pentru noi, avem mijlocitori ai bunătăţii Tale pe desfrânata de mai înainte şi pe tâlharul cel de demult. Prin ei, noi, şi toţi păcătoşii, degrabă mânecăm la iubirea Ta de oameni. Aşa cum pe ei i-ai făcut slăviţi şi fericiţi, Doamne, aşa şi pe noi, cei ce cădem la Tine, ne miluieşte. Aşa cum pe cei morţi i-ai înviat, fiind răstignit pe Cruce, aşa şi pe noi, cei omorâţi prin păcat, ne înviază după marea Ta iubire de oameni ca să fim împreună cu cei răscumpăraţi cu preţul învierii Tale”. Amin.

Arhimandrit Ioan Krestiankin,

Fragment din cartea "Predici la Postul Mare", Editura Egumenita

• Predica la Duminica Fiului Risipitor
  Publicat in : Predici de duminica
• Risipind bogatia darului?
  Publicat in : Duminica Fiului Risipitor
• Ganduri la Pilda fiului risipitor
  Publicat in : Duminica Fiului Risipitor

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: