R. Rădulescu: Intrarea Domnului în Ierusalim. Mântuitorul Hristos intră în cetatea sfântă, şi lumea Il ovaţionează, Il primeşte ca pe un împărat, deşi înfăţişarea Lui era foarte modestă, nu aducea nicicum cu somptuozitatea unui alai imperial. Şi totuşi, lumea Il ovaţionează: „Osana, Celui ce vine întru numele Domnului, binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!” Aşa Ii strigau mulţimile. Hristos nu reacţionează în nici un fel la osanale care I se aduc. Nu recunoaştem aici atitudinea Lui obişnuită, de până acum, de discreţie, de îndemn la discreţie. Chiar când făcea o minune spectaculoasă, care uimea pe toată lumea, îndemna pe toată lumea să nu relateze despre evenimentul la care fuseseră martori. De ce acum Mântuitorul Hristos îngăduie mulţimii de oameni să-L întâmpine ca pe un împărat, să-I aducă osanale?

Părintele Coman: Sunt mai multe planuri, aici. Planurile sunt suprapuse. Scena este foarte amestecată. Pe de o parte, este primirea triumfală, care a şi rămas cunoscută în istorie ca Intrarea triumfală a lui Iisus în Ierusalim. Manifestările mulţimii sunt asemenea celor destinate întâmpinării unui rege victorios. Iisus nu le refuză, dar le dă altă erminie, explicită, dacă nu pentru cei de atunci, pentru cei care vor citi mai târziu relatarea. In loc să intre călare pe un cal frumos, cum ar fi făcut un rege victorios şi puternic, intră călare pe „fiul asinei”, pe un măgăruş deci, pe fiul „celei de sub jug”. Ca şi când ar spune: „Rege, da, primesc! Dar nu rege cum gândiţi voi, ci rege cum gândesc Eu şi, mai ales, cum gândeşte Tatăl meu!“

La fel, ungerea lui Iisus de către Maria, sora lui Lazăr, cu mir de nard de mare preţ, care precede intrarea în Ierusalim, trimite, pe de o parte, la ungerea regilor, pe de altă parte Mântuitorul Hristos asociază ungerea cu moartea Sa, punctând şi prin aceasta diferenţa radicală de perspectivă. Cele două perspective sunt nu numai diferite, ci evident opuse.

Mulţimea găsise argumente să-şi actualizeze la maximum speranţa mesianică, gândind însă la acesta în termeni lumeşti: un rege pământesc, care să elibereze poporul iudeu din nesfârşitele captivităţi şi să întemeieze domnia acestuia asupra celorlalte neamuri. Iisus le sugerează discret înţelesul complet diferit al regalităţii Sale.

In acelaşi timp, trebuie semnalat şi faptul că nici atitudinea mulţimii nu este foarte unitară. Sfântul Evanghelist Ioan ne spune că mulţimea se adunase foarte multă şi pentru a-l vedea pe Lazăr, cel înviat din morţi. Dincolo de această imagine amestecată, Sfântul Evanghelist invocă semne evidente care trimit la condiţia regală a Mântuitorului Hristos, care, paradoxal, avea să fie inaugurată prin moarte.

R. Rădulescu: Moartea este semnul unei slăbiciuni lumeşti. Să mori şi să ajungi împărat prin aceasta este puţin altfel decât se întâmplă în lumea noastră!

Pr. Coman: Nu puţin, ci complet altfel! La polul opus! Mântuitorul Hristos nu rămâne însă în moarte, ci învie, biruind moartea. Biruirea morţii este semnul celei mai legitime puteri împărăteşti! Paradoxală este cale biruinţei. Biruie lăsându-se biruit, într-un fel. El va birui moartea cu moartea. „Cu moartea pre moarte a călcat!”

Acesta este semnul împărăţiei absolute. Ce este împărăţia? Impărăţia înseamnă stăpânire absolută. Mântuitorul Hristos vine să instaleze, să reinstaureze, sa reaşeze împărăţia absolută a lui Dumnezeu în lume. Iar această reaşezare se realizează prin biruirea forţelor care concurau puterea lui Dumnezeu. Forţele concurente, adversare ale împărăţiei lui Dumnezeu erau forţele răului, indiferent sub ce formă se manifestau: păcat, idoli, diavoli şi, în cele din urmă, moartea, care este efectul înclinării spre rău a omenirii, a opţiunii contrare lui Dumnezeu, pe care o face omul în mod liber prin păcat. Hristos biruieşte moartea la nivel cosmologic, absolut „… sculându-L din morţi şi aşezându-L de-a dreapta Sa întru cele cereşti, mai presus decât toată Incepătoria şi Stăpânia şi Puterea şi Domnia şi decât tot numele ce se numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor, şi pe toate le-a supus sub picioare Lui…” (Efes. 1,20-22). Nu este vorba numai despre biruinţa propriei morţi, ci despre biruinţa morţii ca fenomen cosmologic. In moartea lui Hristos şi în biruinţa morţii de către Hristos, omenirea dintotdeauna primeşte darul extraordinar şi şansa ca omul însuşi să treacă prin moarte la viaţă, la o viaţă adevărată.

Acest lucru este cheia de boltă a credinţei noastre, dar şi piatra de sminteală a multora, care şi-ar dori, precum contemporanii Mântuitorului Hristos, un Dumnezeu care să le împlinească dorinţele pământeşti de mărire şi stăpânire, care să-i ajute să-şi împlinească idealurile lumeşti, sociale, politice, profesionale… Direcţia aceasta este descoperită de către Mântuitorul Hristos a fi o mare amăgire.

R. Rădulescu: Părinte profesor, oamenii nu-şi dădeau seama de această perspectivă pe care aţi evocat-o: Hristos vine, dar vine, de fapt, spre moarte. El ştia. Nici ucenicii nu ştiau clar care este destinul, care este mersul lucrurilor în următoarele zile. Acum oamenii sunt foarte entuziasmaţi, dar peste câteva zile, probabil aceiaşi oameni, pentru că ei veneau în pelerinaj la pastele evreiesc în cetatea sfântă, se aşează împotriva Mântuitorului Hristos.

O să auzim la Deniile din Săptămâna Mare strigătul acela „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” pe care mulţimea l-a strigat în sinedriu, în faţa procuratorului roman. Ce se întâmplă cu această lume, de ce acum este foarte entuziastă, vede în Hristos pe regele lui Israel, aşa cum şi spun, iar apoi îşi răstigneşte regele?

Pr. Coman: Nu este greu să înţelegem. Lumea nu s-a schimbat prea mult de două mii de ani, şi nici oamenii. Firea omenească este foarte inconsecventă. Ea balansează între entuziasme contrare, trecând uşor de la o extremă la alta. Apoi, de obicei, mulţimea este formată din inşi uşuratici, superficiali. Nu vei vedea oameni cu personalitate, de o condiţie socială mai profundă, adăugându-se unei mulţimi spontane, curioase.

De aceea mulţimea poate fi uşor entuziasmată într-o direcţie, iar peste o clipă, la fel de uşor, poate fi întors acelaşi entuziasm în direcţie contrară. Instabilitatea, nestatornicia sunt caracteristici ale firii umane căzute şi, din păcate, a celor mulţi! La fel şi neputinţa omului de a cuprinde înţelesurile adânci ale lucrurilor.

Cu acest prilej se întâmplă ungerea Mântuitorului Hristos de către Maria, sora lui Lazăr, în Betania, eveniment descris de Mântuitorul Hristos ca semn al ungerii prevestitoare morţii şi interpretat de exegeţi şi ca semn al ungerii împărăteşti, cum spuneam. Istoria merge înainte. Un lucru este istoria şi altul înţelegerea istoriei.

Inţelegerea ei şi participarea la ea au fost şi rămân în continuare subiecte controversate. Unii se entuziasmează uşuratic şi frivol, alţii înţeleg că se întâmplă ceva foarte adânc, discret şi foarte măreţ, care le scapă. Primii se entuziasmează uşor şi prea la suprafaţă de o imagine lumească, pe care o confundau cu un mers obişnuit al lucrurilor. Un personaj foarte important, care făcuse fapte minunate, iată vine în Ierusalim şi, foarte probabil că venind în Ierusalim, va pune mâna pe putere, va deveni regele lor şi va restaura libertatea, suveranitatea poporului iudeu, aflat, la vremea aceea, sub Imperiul Roman.

R. Rădulescu: O perspectivă imediată a lucrurilor.

Pr. Coman: Mântuitorul Hristos, atât prin gesturile Sale, prin discreţia Sa, prin umilinţa de a intra ca împărat pe un asin, prin ungerea de către Maria, anticipa Patimile şi moartea Sa, evenimente de o adâncime care scapă oamenilor. Acelaşi lucru se întâmplă cu noi.

Astăzi Il întâmpinăm pe Hristos, având înţelesul adânc al lucrurilor, înţelesul pe care ni-l dă experienţa evenimentelor care vor sfârşi cu Invierea şi aşezarea de-a dreapta Tatălui a lui Hristos cel Inviat. Acum ne este cunoscută dezlegarea enigmelor care în vremea aceea pluteau în jurul persoanei Mântuitorului Hristos şi a parcursului Său istoric. In ciuda acestui fapt, nu sunt sigur că majoritatea dintre noi suntem pătrunşi de profunzimea lucrurilor. Mă tem că inerţia, uşurătatea firii noastre, lipsa seriozităţii ne ţin tot la suprafaţa evenimentelor.

R. Rădulescu: Părinte profesor Constantin Coman, o ultimă problemă. Noi acum ştim lucrurile, le cunoaştem din perspectiva acestor două mii de ani care au trecut de atunci. Intre timp s-a scris atâta teologie. Dar, totuşi, rămânem captivi acestui imediat, acestei perspective superficiale asupra realităţii. Mă gândeam că această captivitate se manifestă şi în atitudinea unor creştini ai zilelor noastre care cer insistent Bisericii să fie vizibilă, să facă activităţi sociale, să participe la viaţa cetăţii, la rezolvarea problemelor cu care se confruntă aceasta, ignorând cu voie sau fără de voie ceea ce se întâmplă în Biserică din perspectiva aceea profundă, nevăzută, tainică. Până la urmă, în Biserică mai toate lucrurile sunt nevăzute. Este această atitudine asemănătoare atitudinii celor care au strigat cu entuziasm „Impăratul lui Israel!”, dar apoi au cerut să fie răstignit?

Pr. Coman: Aveţi multă dreptate. Situaţia se repetă la nesfârşit. Unii dintre compatrioţii noştri chiar vedeau, la un moment dat, în patriarhul Bisericii un salvator prim-ministru al României. Oamenii nu sunt dispuşi să ia în calcul o perspectivă mai profundă asupra realităţii, asupra vieţii. Omul se schimbă foarte greu. Sunt nişte constante ale firii umane pe care le întâlnim în toată istoria omeniri. Nu este suficientă memoria orizontală a lucrurilor pentru ca să ne aşezăm aşa cum se cuvine în viaţă sau în înţelegerea profundă a lucrurilor.

Faptul de a fi citit în Sfintele Scripturi, de a fi cunoscut istoria Bisericii nu este suficient. Este nevoie de un demers personal, direct, de raportare la realităţile dumnezeieşti, de raportare la Dumnezeu Tatăl, de raportare la persoana Mântuitorului Hristos, la persoana Sfântului Duh. Istoria aceea extraordinară a prezenţei Fiului lui Dumnezeu printre oameni nu s-a oprit odată cu înălţarea la cer a Mântuitorului Hristos. Mântuitorul făgăduieşte că va fi cu noi până la sfârşitul veacului. Şi noi credem şi mărturisim acest lucru, iar cei mai adânci şi mai duhovniceşti dintre noi fac experienţa prezenţei lui Hristos tocmai în zona aceea pe care dumneavoastră o semnalaţi: a discreţiei, a tăcerii, a nevăzutului, a tainicului, a sfinţeniei.

Din acest punct de vedere, pe de o parte nu este momentul cel mai potrivit să vorbim despre angajamentul social al Bisericii. Pe de altă parte, însă, provocarea este cu atât mai mare. De ce? Pentru că ne aflăm în anticamera celui mai important eveniment care stă la temelia şi a credinţei şi a Bisericii noastre, Invierea Domnului. Am să vă relatez un episod sugestiv pe care l-am trăit în primii mei ani de preoţie. Am fost hirotonit preot exact acum douăzeci şi cinci de ani, în Duminica Floriilor. Un vecin al meu, un foarte cunoscut poet, încerca să mă consoleze invocând contribuţia importantă a Bisericii la cultură (şcoala din tinda Bisericii…), la viaţa socială (orfelinate etc). Simţea nevoia să mă consoleze, insinuând fundătura în care a putut să ajungă un tânăr, care în orice alt domeniu ar fi avut alte şanse. In epoca respectivă, de deplin triumf al ateismului materialist ştiinţific, creştinismul era văzut ca un fenomen epuizat, anacronic şi retrograd, iar Biserica o instituţie tolerată până când avea să-şi dea singură duhul. Iritat de abordarea lui dar şi împins de complexele pe care le aveam la vârsta aceea, i-am replicat, un pic tăios: „Domnule X, dacă vreţi să mă consolaţi cu această perspectivă, aflaţi că mai curând mă ofensaţi! Raţiunea de a fi a Bisericii nu este să înveţe pe oameni alfabetul (aceasta era, de fapt, marea contribuţie a Bisericii la culturalizarea românilor), nici să dea de mâncare săracilor, ci este să vestească Invierea lui Hristos, să spună lumii că există viaţă după moarte, şi că viaţa aceasta veşnică se obţine schimbând în sens invers direcţia în care merge“.

I-am spus şi cuvintele Sf. Apostol Pavel: „Dacă Hristos nu a înviat zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră, iar dacă nădăjduim în Hristos numai pentru lumea aceasta suntem mai de plâns decât oamenii!“ (1 Cor. 15,14,19).

Sigur că nu excludem activitatea socială a Bisericii. Dar să avem totuşi simţul proporţiilor, să ne păstrăm luciditatea minimă pentru a face diferenţa între a da cuiva de mâncare puţină pâinică sau a-i oferi şansa vieţii veşnice”.

Parintele Constantin Coman,

Fragment din cartea "Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor", Editura Bizantina

Cumpara cartea "Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor"

Parintele Ene Braniste consemneaza ca aceasta Duminica a Intrarii Domnului in Ierusalim se mai numea si Duminica aspirantilor la Botez sau a celor ce se pregateau pentru luminare, deoarece catehumenii care au fost admisi la Botez mergeau la episcop, iar el le dadea sa invete Crezul sau Simbolul Credintei. Aceeasi Duminica se mai numea si Duminica gratierilor pentru ca atunci imparatii acordau gratieri. Ramurile de salcie care sunt binecuvantate si impartite credinciosilor simbolizeaza biruinta asupra mortii prin invierea lui Lazar si prevestesc biruinta asupra mortii prin Invierea lui Hristos. In trecut, atat la Bizant cat si in Tarile Romane, la Sarbatoarea Floriilor participau imparatii sau domnitorii impreuna cu inalti demnitari carora, in biserica, li se imparteau faclii aprinse ca la Pasti.

• Duminica Floriilor
  Publicat in : Duminica Floriilor - Intrarea Domnului in Ierusalim
• Intrarea Domnului in Ierusalim
  Publicat in : Duminica Floriilor - Intrarea Domnului in Ierusalim
• Intrarea triumfala
  Publicat in : Florii
• Marirea si decaderea lui Hristos ca om
  Publicat in : Duminica Floriilor - Intrarea Domnului in Ierusalim