Predica la Duminica Intrarii Domnului in Ierusalim

Predica la Duminica Intrarii Domnului in Ierusalim Mareste imaginea.

Sărbătorile Bisericii sunt diferite. Astăzi prăznuim Sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim. Este una dintre cele mai triste sărbători ale anului bisericesc. S-ar părea că toate întâmplările legate de ea reprezintă o sărbătoare: Hristos intră în sfântul oraş, este întâmpinat de mulţimea poporului pregătit să facă din El un lider politic şi care
aştepta de la El biruinţa asupra vrăjmaşului. Oare în acestea nu se regăseşte durerea Mântuitorului?

Din păcate, aşa este! Căci toată prăznuirea aceasta, toată bucuria şi toate speranţele lor se bazau pe confuzie şi pe neînţelegere. Aceeaşi mulţime, care astăzi strigă Osana, Fiul lui David! (Matei 21, 9), adică bucură-te, Fiul lui David, Fiul lui Israel, peste câteva zile se va întoarce împotriva lui Hristos cu duşmănie şi cu ură, cerând răstignirea Lui.

Dar ce s-a întâmplat de fapt? Poporul lui Israel se aştepta că Domnul, după intrarea Sa în Ierusalim, va lua în mâinile Sale puterea lumească. Că va deveni Mesia pe Care-L aşteptau, ca va elibera poporul israelit de vrăjmaşi, că se va termina cu ocupaţia, vor fi biruiţi potrivnicii şi că se vor răzbuna pe toţi.

Or, în locul acestora, Hristos intră liniştit în sfântul oraş, mergând spre moartea Sa... Mai marii poporului, care-şi puseseră speranţa în El, întorc tot poporul împotriva Domnului. Hristos i-a dezamăgit în toate. El nu mai este Cel aşteptat. Nu mai este Cel în Care şi-au pus nădejdea. Astfel, Hristos a fost condamnat la moarte... Totuşi, ce ne-a lăsat Hristos prin moartea Sa?

Tocmai în perioada acestor zile, vorbindu-i poporului despre soarta lui viitoare, că vor trece pe lângă El, nu-L vor recunoaşte şi nu îl vor urma, Mântuitorul le zice: Iată, casa voastră vi se lasă pustie (Matei 23, 38). „De acum, casa voastră va fi pustie; pustie va fi casa acestui popor, pustii vor fi sufletele lor, pustii speranţele; toate s-au prefăcut într-o pustie imensă".

Căci singura condiţie care poate transforma pustia omenească într-o grădină înflorită, care poate da viaţă cenuşii, singura condiţie a unei societăţi echilibrate este prezenţa Dumnezeului Celui viu, Cel Care pune conţinut veşnic în tot ce-i vremelnic.

Este prezenţa Dumnezeului Care este atât de nobil, încât în fata Lui nu există nici mare, nici mic, ci toţi sunt la fel de importanţi. In faţa iubirii, cele mai mici şi mai neobservate cuvinte pot fi atât de preţioase şi de importante, pe când cele mai măreţe fapte uneori rămân neînsemnate în taina iubirii.

Iată, casa voastră vi se lasă pustie (Matei 23, 38)... Poporul căuta libertate, biruinţă şi putere lumească. Mai marii lui râvneau să stăpânească şi să învingă. Dar ce a rămas în urma acestei generaţii? Ce s-a ales din Imperiul Roman? Ce a rămas, în general, de pe urma celor în mâinile cărora s-a concentrat toată puterea şi care credeau că aceasta nu le va fi luată vreodată? Nimic! Uneori, morminte, dar cel mai des un câmp pustiu...

Or, Hristos nu a manifestat nicio putere şi nicio autoritate, în sensul acesta. în fata celor care nu L-au înţeles, a rămas un mister. Era în stare să facă totul, putea să unească mulţimea care L-a întâlnit cu atâta fast, să facă din ea o putere şi să primească autoritate politică. Or, a renunţat la acestea. A ales să rămână neputincios, neajutorat, vulnerabil şi a finalizat, în aparenţă, învins pe Cruce. După o moarte ruşinoasă, după batjocurile celor a căror morminte nu se mai găsesc acum, ale căror oase şi cenuşă au fost risipite demult de vânt în pustie...

Cu toate acestea, Hristos ne-a lăsat viaţă drept moştenire. Ne-a învăţat că în afara iubirii, în afara pregătirii de a vedea în aproapele ce avem mai de preţ din cele pământeşti, nu există nimic altceva. Ne-a învăţat că demnitatea umană este atât de importantă, încât Dumnezeu poate deveni Om, fără a Se umili. Domnul ne-a învătat că nu există oameni neînsemnaţi, că suferinţa nu-l poate distruge pe om, numai dacă acesta poate iubi. Hristos ne-a învăţat că putem depăşi pustietatea vieţii numai cu rugăciunea: „Vino, Doamne, şi vino curând!".

Numai Dumnezeu poate îndestula adâncurile fiinţei omeneşti, care au devenit ca nişte prăpăstii pustii şi pe care nu le putem umple cu nimic. Numai Dumnezeu poate semăna armonie în societatea umană. Numai Domnul poate transforma pustia teribilă a vieţii într-o grădină înfloritoare.

Şi astăzi, aducându-ne aminte de Intrarea Domnului în Ierusalim, cu câtă mirare vedem că un popor întreg L-a întâlnit pe Dumnezeul Cel viu, Care a venit doar cu vestea iubirii până la capăt. Insă I-a întors spatele, pentru că nu-l interesa iubirea, pentru că nu o căuta. Căci este dificil să iubeşti aşa cum învaţă Hristos, până la a-ţi da viaţa de dragul acestei iubiri. De aceea, poporul a preferat altceva, el râvnea la cele pământeşti şi a rămas pustietate în locul lui.

Iar puţinii care au auzit glasul Mântuitorului, care au ales iubirea şi umilinţa, care au vrut să iubească cu preţul propriei lor vieţi, au moştenit viaţa veşnică, după făgăduinţa nemincinoasă a lui Hristos. Şi viaţă din prisos, viaţă triumfătoare.

Iată sărbătoarea pe care o prăznuim. Este ziua unei neînţelegeri definitorii. Unora li se lasă casa pustie, iar alţii intră în casa lui Dumnezeu şi devin ei înşişi biserici ale Sfântului Duh şi casă a Vieţii. Amin.
Anul 1974

Mitropolitul Antonie de Suroj

Fragment din cartea "Predici la praznice imparatesti si la sfinti de peste an", Editura Egumenita

Cumpara cartea "Predici la praznice imparatesti si la sfinti de peste an"


 

Pe aceeaşi temă

03 Martie 2021

Vizualizari: 347

Voteaza:

Predica la Duminica Intrarii Domnului in Ierusalim 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE