„Iară a doua zi mulţimea mare care venise la sărbătoare, auzind că vine Iisus la Ierusalim, a luat stâlpări definic şi a ieşit spre întâmpinarea lui şi striga: Osana, binecuvântat fie regele lui Israil care vine în numele Domnului”. (Ioan 12.12-14)

IUBIŢI ASCULTĂTORI

Acestea sunt cuvintele Sf. noastre Evanghelii de astăzi, care s-a citit mai înainte, cuvinte, care întocmai precum un vârf de munte stăpâneşte cu măreţia lui totul împrejurul său, asemenea se înalţă şi stăpânesc şi ele întreg cuprinsul Evangheliei apostolului Ioan, arătând intrarea şi minunata primire pregătită de popor Mântuitorului, în pragul Ierusalimului. Nu cred să se găsească în toată Scriptura Testamentului nou o Evanghelie, un capitol de Evanghelie, care să cuprindă mai multă mireasmă îmbătătoare, mai mult parfum de flori, mai multă putere de viaţă, decât capitolul al 12-lea din cartea celui mai iubit apostol al lui Iisus. Pare că mai văd şi astăzi încă întinderea de verdeaţă şi covoarele de flori şi pare că simt încă belşugul acela de miresme, asemenea mirului pe care l-a vărsat Maria în casa lui Lazăr, adus de Mântuitorul nostru cu el împreună la Ierusalim, din văile pline de răcoare ale Galileei. Privind aceste ramuri verzi de salcie, aşezate în semn de amintire înaintea ochilor noştri, pare că mă pătrunde şi acum parfumul florilor cu care copiii şi fetele Ierusalimului i-au ieşit în cale acestui rege al iubirii, ce Şi-a dat pentru ei toată viaţa, tot farmecul sufletului Său şi tot avântul său fără de margini.

Măreaţă a fost întâmpinarea aceasta, cum nu cred poate să fie una mai frumoasă. Numai soldaţii cărora le-a fost dat să intre în oraşele reocupate, numai aceştia au avut parte de o primire aşa de minunată, ca şi aceea care a fost pregătită Mântuitorului nostru. Din cea mai fragedă copilărie ne-am obicinuit a sărbători ziua aceasta, cu farmecul ei nespus de tinereţe proaspătă şi chiar sub adumbrirea pletelor cărunte ne place ca luând aceste stâlpări în mâini, cu evlavie să ne închipuim pe cât ne este dat, sărbătoreasca intrare. Iar bucuria noastră este şi astăzi, aproape după două mii ani, tot aşa de vie ca şi odinioară, ştiind că El vine, că El se apropie, că El va intra prin porţile tăiate în zidul Ierusalimului, în acel oraş, unde ca răsplată pentru bunătate şi iubire, îi vor da: chinurile şi moartea!

IUBIŢI CREŞTINI

Ce s-a întâmplat după intrarea lui Iisus în Ierusalim; unde a petrecut El Luni, Marţi şi Miercuri, aceste zile de grea aşteptare, nu ne spune nici un evanghelist, nu se ştie nimic, este taină. Abia numai Joi îl întâlnim pe Mântuitorul nostru luând parte la acea Cină de Taină, în mijlocul celor doisprezece, cu prilejul căreia şi-a luat rămas bun, cel puţin pentru câteva zile, de la cei ce L-au ajutat şi l-au împrejmuit cu credinţă. Apoi, după această cină, urmează cel mai grozav chin omenesc, urmează ceva ce ne cuprinde sufletul de tristeţe, urmează fapta ruşinoasă a acelui ucenic, de numele căruia ne este scârbă, urmează ducerea la judecată, chinuirea, încununarea cu coroană de spini, bătaia, apoi crucea, piroanele şi lancea, urmează cea mai zguduitoare moarte ce s-a văzut vreodată. O, cât de groaznică trebuie să fi fost şi lupta aceea sufletească, care i s-a dat s-o poarte până la sfârşit şi să învingă. Căci pare că îl auzim şi astăzi, cum îşi îndreaptă glasul rugător: „Părinte de este cu putinţă, fă să treacă paharul acesta de la Mine".

Noi, care trecem astăzi prin atâtea grele încercări şi suferinţe, înţelegem mai bine ce înseamnă paharul acesta. Nemărginită trebuie să fi fost însă durerea Aceluia, care împins de o adâncă deznădejde, murmură, zicând: Tată, fa să-Mi treacă durerea aceasta, Tată întăreşte-Mă şi dă-Mi putere! Şi toate acestea se întâmplă într-o grădină, într-un locşor, unde ar fi trebuit să stăpânească poate pacea şi liniştea cea mai deplină, sub veşmântul nopţii stropit cu rouă. Faptul că Iisus şi-a ales ca loc de început al suferinţei Sale grădina, îmi pare de o însemnătate deosebită pentru mântuirea noastră. Intr-o grădină au locuit cei dintâi oameni şi au căzut în greşeală şi a trebuit să vină din nou o grădină, de unde să purceadă scăparea. Pare că şi acum când ne îndreptăm paşii printre straturile de flori, în grădinile noastre, auzim încă plânsetul înfundat al lui Iisus şi vedem risipite printre crinii, cu veşmântul lor de zăpadă, acele groaznice picături de sânge, căzute de pe frunte, despre care ne istoriseşte Evanghelia.

„Părinte fă să treacă paharul acesta"

Ce va fi îndemnat oare pe Bunul învăţător să grăiască astfel? Ce va fi îndemnat pe acest copil iubitor la rugăciune? Ce chinuri l-au silit să rostească cuvinte de deznădejde? Ce stâncă de durere a apăsat pe capul lui copleşit de gânduri pentru binele omenirii? De ce acest: „Părinte fă să treacă paharul de la Mine?”. Dacă vom cerceta mai de aproape, vom vedea că Mântuitorul a avut dreptate. De bună seamă El s-a sprijinit pe temeiuri grele, închipuiţi-vă, pentru o clipă, starea în care Se găseşte. El era în grădină. Şi-a luat câţiva apostoli cu Sine. Şi anume: pe opt inşi i-a lăsat la marginea grădinii, pentru pază, iar pe trei i-a dus împreună la locul de rugăciune. Fără de veste îşi aduce aminte de tot trecutul Său, de visele Sale mari şi multele dezamăgiri ce L-au întimpinat în cale. Se gândea la cele ce vor să se întâmple şi se întristă, văzând câtă necredinţă este în poporul acesta, care cere mereu minuni peste minuni. Apoi I Se mută gândul şi la acel nefericit de ucenic, robit de grija pungii, căruia cu un ceas mai înainte, cu mâna Sa îi întinsese o bucăţică de pâine; ucenicul acesta ce purta un gând diavolesc în inima sa, căutând cum să-L trădeze şi să-L vândă. Cum să nu se întristeze sufletul Mântuitorului, când ştia că acela pe care-l crescuse la sânul Său, se va schimba în viperă veninoasă.

„Părinte, fă să treacă paharul acesta!”

Gândiţi-vă la clipele acelea groaznice, ce le-ar putea trăi chiar şi unul din mijlocul nostru: când cauţi şi nu găseşti un singur om, căruia să-i încredinţezi durerea, ce ţi-a cuprins inima! Câţi nu caută un cunoscut sau un prieten, căruia să-i poată spune: „Dragul meu, vai, ajută-mi, tu numai mă ştii pricepe, dă-mi un sfat, scapă-mă”. Atât de bine ţi-ar cădea să desprinzi de pe buzele lui un cuvinţel cât de neînsemnat, ce ar fi în stare să te mângâie. Cu grija aceasta în suflet, Iisus se îndreaptă spre poartă. Dar ce făceau ucenicii? Ei dormeau un somn greu, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimica. Se duce a doua oară. Ii găseşte dormind din nou, în loc ca să păzească, să privegheze, să simtă durerea lui împreună. Ei bine, cum să nu te cutremuri, cum să nu te doară, văzând acestea şi cum să nu zici: „Părinte, fă să treacă paharul acesta!”. Mântuitorul văzându-le slăbiciunea, fu cuprins de o presimţire şi mai neagră.

El se gândea: dacă oamenii aceştia dorm când le spun anume să privegheze, oare ce vor fi ei în stare să facă atunci când mă voi duce de la ei? Ce vor face când Eu voi fi departe? Putea-vor să răspândească împărăţia Mea în cuprinsul pământului? Toate i se înfăţişau acum zadarnice şi pare că îşi pierduse întreaga nădejde în puterea învăţăturilor Sale. Sfârşitul însă, cu toată strălucirea lui, ne-a dovedit contrariul. Moartea şi învierea lui Iisus, a fost cea mai strălucită biruinţă din câte s-au putut câştiga vreodată.

IUBIŢI CREŞTINI

Această zbuciumare multă, pe care a îndurat-o Mântuitorul nostru, îmi aduce aminte şi de durerile zilelor noastre; îmi pune înaintea ochilor sufleteşti toată nefericirea oamenilor, culeasă de pe urma războiului celui mare, ce a trezit în toate inimile noastre nesfârşite suferinţe. Temeiul pentru care Mântuitorul a venit în lume este însă, ca să aline suferinţele. A intra în Ierusalim înseamnă a merge în lume, pentru a alina durerile milioanelor de oameni. De când s-a întemeiat pământul, de la cel dintâi ceas al său, au stăpânit pe suprafaţa lui lacrimile şi durerea.

De aceea Iisus s-a dus totdeauna acolo unde vedea că suferinţa i-a biruit pe oameni şi acoperă cu zăbranicul ei negru bucuria, iar suferinţa este mai acasă acolo, unde este moartea. Nimic nu te poate zgudui mai mult decât moartea şi aceasta atunci când loveşte pe unul care-ţi este mai drag şi de care te simţeai legat cu legăturile cele mai dulci ale prieteniei. Şi tocmai acolo unde moartea împărăţeşte cu toată puterea ei, ochii Mântuitorului se opresc cu mai multă stăruinţă. Astfel îl vedem înaintând odinioară, pentru a lua cu ea lupta, spre poarta, deschisă a oraşului Nain. Şi în clipa când era să intre cu ucenicii Săi în cetate, o privelişte sfâşietoare se desfăşoară înaintea ochilor Lui, în mijlocul căreia se desemnă chipul întristat al unui mort, al unui copil răpit de la sânul unei femei văduve, ce venea şi ea plângând în urma sicriului, deoarece mortul acesta era singurul stâlp de reazim şi singura nădejde a bătrâneţilor ei amărâte. Toţi cei ce au avut vreodată un mort în casa lor sau pe unul dintre cei mai scumpi ce au trecut pragul locuinţei fără a se mai reîntoarce, îi vor pricepe durerea. De obicei în astfel de cazuri omul trece nepăsător înainte şi ocoleşte lacrimile altuia. Dară Iisus se apropie bărbăteşte de sicriu, s-apropie de mama mortului şi-i zice: „Femeie nu plânge”. Apoi se îndreaptă către mort şi grăieşte astfel: „Tinere, ţie îţi zic scoală-te!”.

Cât s-ar potrivi de bine şi astăzi cuvintele acestea, acum când oraşele, când satele au învestmântat haine de jale şi pretutindenea unde ne ducem, desprindem un murmur uşor de plâns, ca un răsunet îndepărtat al glasului de tunuri ce vorbesc pe câmpurile de luptă. O, de câte ori am vrea parcă şi astăzi să vină Iisus la morţii noştri. Sunt şi acum pretutindenea mii de mame, care ar dori fierbinte să vină Mântuitorul şi să le zică: nu mai plângeţi! Copilul vostru va învia! Câte mame cu feţele şi cu veşmintele cernite, îşi aşteaptă azi, neliniştite şi dornice, copilul dus departe şi câte din ele rămân numai cu durerea! Câte din mijlocul lor însetează după Mântuitorul, ce ar putea să le spună: el n-a murit, el doarme! Mângâierea aceasta neaşteptată, este tocmai raza de viaţă, pe care o aduce Iisus în lume, e puterea vie, pe care ţi-o toarnă în inimă, este aceea ce, împreună cu nenumăratele flori, a adus-o şi în Ierusalimul vieţii!

Se întâmplă uneori, că orişicât te-ai sili să mângâi pe cineva care suferă, e zadarnic. Dacă m-aş duce la unul lovit de nenorocire şi i-aş zice: „o dragul meu, nu mai plânge; voinţa lui Dumnezeu a fost aceasta” m-aş putea trezi uşor cu răspunsul: „Tu nu mă înţelegi, tu nu pricepi ce înseamnă a-ţi pierde copilul!” Sunt mulţi oameni pe care ai vrea să-i mângâi, dar cuvintele, sărmanele cuvinte, stăruiesc reci şi nepăsătoare, când nu sunt urmate şi de faptă.

Cu totul alta a fost însă mângâierea lui Iisus. Intr-o înfrăţire minunată, aceea ce flutură pe buzele Lui, se schimbă nemijlocit în puternice fapte. De aceea după cuvintele Lui, lacrimile prind repede să se zvânte şi cea mai cumplită durere să preface în bucurie. Tot asemenea şi astăzi, ca pe vremuri, acest stăpân atotputernic al vieţii, le iese în cale tuturor celor ce plâng pe marginea gropii. Şi pasul Lui se îndreaptă desigur mai cu seamă spre câmpurile de luptă. El se apropie de cei căzuţi şi răniţi de-a lungul şanţurilor şi de cei ce zac bolnavi prin spitale, insuflându-le curaj în faţa durerii şi temerii de moarte. Prin prăvăliile din oraşe am avut adeseori prilejul să văd cărţi poştale, înfăţişând răniţi pe câmpurile de luptă, în preajma cărora, în veşminte albe, stăruieşte Mântuitorul, alinându-le cu ochii Lui blânzi suferinţa. El, Care a suferit piroanele să-i străpungă mâinile şi picioarele pe cruce, este cu neputinţă să nu alerge acolo unde vede suferinţa, unde vede durerea, unde aude chemare. Şi sunt atâţia în lume a căror moarte e de o tristeţe sfâşietoare. Inconjuraţi de alţi nenumăraţi bolnavi, ei se mistuiesc în spitale, adormind pentru vecie sub privirile neînţelegătoare ale unei străine surori de caritate. Şi de aceştia se îngrijeşte Iisus!

Nimenea nu poate să moară, înainte de a auzi în şoapte, mângâioasele Lui cuvinte: „N-avea teamă, Eu sunt cu tine; mântuirea ta e aproape; Eu te-am strigat din depărtări necunoscute, tu eşti al Meu!”. Dar sunt alţii a căror moarte e ca un râu de jale şi de lacrimi! Ce nespus de trist este să te sfârşeşti singur, fără de ajutor, părăsit de lume, cu glonţul în piept, pe câmpurile de luptă!

Priviţi pentru o clipă pe acest tânăr frumos, ce zace întins la pământ, cu sângele cald izbucnindu-i din răni. In jurul său îşi întinde noaptea vestmântul şi numai stelele deasupra clipesc atât de viu, de parcă i-ar pricepe şi ele durerea. Ca la lumina unui fulger, înainte de a-şi da sfârşitul, el mai zăreşte odată în gând satul lui, pe o margine de apă, căsuţa părintească, umbrită de nuci bătrâni şi păzită de plopi, iar în încăperea ei, îşi vede pătceanul în care şi-a petrecut copilăria şi în jurul vetrei cu focul ce stă să se stingă, o măiculiţă bătrână în aşteptare. Vedenia aceasta e tulburătoare şi tristă. Dar eu sunt încredinţat, că nici pe acesta Iisus nu-l lasă în părăsire deplină, ci întocmai precum un tată se apropie de copilul său, asemenea şi Iisus se aşează în genunchi lângă el, îi cuprinde mâna şi-i alină durerea. In cele mai grele clipe ale vieţii, Iisus îşi împrăştie cu amândouă mâinile ajutorul şi mângâierile sale.

Să nu uităm însă nici durerile noastre de aci de acasă. De câte ori trebuie să alergăm şi noi la El, să cerem sfat şi să-L rugăm a ne trimite ajutor. Să ne gândim pentru un moment şi la soţiile, cărora le lipseşte hrănitorul şi la mamele rămase fără de sprijin. Câte mâini delicate, care îşi împlineau altădată chemarea lor pe deplin, netezind pletele copiilor şi alcătuind veşminte, au trebuit să prindă azi pentru împlinirea lipsei, coarnele plugului! Bucuria mea este nespus de mare, văzând că şi aici acasă, femeile stau cu demnitate alăturea de bărbaţii lor, de pe câmpurile de luptă. Dacă vitejia celor dintâi a câştigat strălucite biruinţe acolo departe, întru nimic mai mici nu sunt izbânzile câştigate de soţii şi de mame sub acoperemântul caselor, înlăuntrul ţării. Văzând străduinţa şi vitejia lor, de a-şi avea o putere mai mult decât omenească, a-şi scoate din mări mărgăritare şi a-şi împleti cununi de aur, pentru a încorona frunţile acelora, care au înfruntat dârze toate greutăţile vieţii.

IUBIŢI CREŞTINI

Intrarea Mântuitorului în Ierusalim să ne slujească deci şi nouă de mângâiere. Ascuns aici sub încăperea pieptului, avem şi noi Ierusalimul nostru. Nicicând inimile omeneşti n-au avut o mai mare lipsă, decât astăzi, a primi sub acoperemântul lor pe Mântuitorul. Nicicând n-a plutit deasupra lor un mai întunecos miez de noapte! S-a întâmplat că în ziua când a înviat Iisus, doi dintre ucenicii Săi, mergeau supăraţi către cetatea Emaus. Fără de veste Iisus li se arată, s-apropie de ei şi fără să-l cunoască, se dau cu El în vorbă, mergând mai departe împreună. Când să se facă noapte, ajungând la o ospătărie, cei doi apostoli intrară înlăuntru, rugându-L şi pe Iisus să rămână împreună şi să se odihnească, zicându-I: „Rămâi cu noi căci s-a făcut noapte!”. Tot asemenea putem repeta şi noi astăzi, împreună cu ei, aceleaşi cuvinte: „Doamne! rămâi cu noi, cu inimile noastre, căci s-a făcut noapte”. Amin.

DR. I. BROŞU

Fragment din cartea "CASA DE LA IERIHON", Editura Andreiana

Cumpara cartea "Casa de la Ierihon. Omilii şi cuvântări bisericeşti"

 

• Floriile
  Publicat in : Duminica Floriilor - Intrarea Domnului in Ierusalim
• Floriile - Intrarea Domnului in Ierusalim
  Publicat in : Florii
• Floriile - o sarbatoare paradoxala si tulburatoare
  Publicat in : Duminica Floriilor - Intrarea Domnului in Ierusalim
• Cine, cum si de ce asteapta Floriile?
  Publicat in : Duminica Floriilor - Intrarea Domnului in Ierusalim